Post bizar

Asta e un post pentru mine. Haotic, obositor si fad… dar simt nevoia sa umplu golul asta de citeva minute cu tot ce-mi trece prin suflet. E doar despre mine.
E miezul noptii. Vin de la muzeu, unde am avut o conversatie interesanta cu un dinozaur. Si acum traiesc unul dintre momentele alea in care nu-nteleg. E ca si cum cineva mi-ar inlocui cartea pe care o citesc seara de seara cu alta care arata exact la fel, dar are alte cuvinte in ea. Nu recunosc personajele, actiunea, glumele si apropourile. Sunt intr-un loc pe care nu-l inteleg, nici cu mintea, nici cu sufletul. Cu sufletul mi se intimpla adesea sa nu inteleg, cu mintea insa le descurc mai usor de obicei. De data asta insa… beats me. Sunt tot eu, cu ce simt si ce caut. Tot pe covorul visiniu, cu veioza rosie aproape de tastatura, sa nu-mi incurc literele intre ele. Lipita de coapsa mea viseaza Ciocolata, oftind adinc in somn din cind in cind. Aceeasi greieri ca intotdeauna fac galagie sub geam. Mi-e la fel de cald ca-n fiecare noapte in casa asta, de altfel racoroasa. Si totusi… De cele mai multe ori, reusesc sa imi vad zilele ce urmeaza. Ma vad pe mine ducindu-ma la piata si observind dezamagita ca de data asta chiar au disparut ciresele pe anul asta. Ma vad in parc cu bebelusii, ma vad iesind seara romantic mina-n mina pe malul lacului. Azi insa nu reusesc sa deslusesc nimic pe mai incolo. E ca si cum s-ar fi inchis cumva gaura cheii pe care trag cu ochiul din cind in cind. Pentru ca nu inteleg de ce m-am abandonat asa intr-un loc prin care stiam ca trebuie sa trec repede. Si acum ma pedepsesc taindu-mi portia de “future me”. La cum ma stiu, asta e momentul in care imi zic: “Okay, this was fun, acum e momentul sa trecem mai departe, viata e prea de misto s-o irosim pe lucruri subtiri”. Pentru ca simt asta, dar o ignor ca sa mai trag un pic de suferinta momentului, care e asa dulce, unica… Ca deh, sunt femeie… Si imi sta bine cu nuanta asta de palid, si lacrima asta care se tine de coltul ochiului imi sade frumos, nu?
Am sufletul usor. Am fost eu insami all the way. Nu m-am ascuns, n-am zimbit pentru ca a trebuit, n-am fost acolo sa bifez. Am fost acolo pentru ca asa m-au indemnat mai toate celulele din corpul meu, mai putin cele cenusii, dar pe alea oricum le ignor mai mereu cind vine vorba de oameni… Abia astept ziua de miine, sa trag aer in piept, sa ma lansez din nou in cautare de cirese, sa-mi vad oamenii dragi, sa scriu frumos aici.
Ce mult imi place covorul asta! Si casa asta mi-e draga, e prima numai a mea. Chiar daca tot cu chirie. Iar anul asta… e un an grozav. E primul an in care astept cu nerabdare fiecare miine, convinsa ca miine se va intimpla ceva extraordinar. E primul an pe care-as vrea sa-l prelungesc cu vreo doua anotimpuri, sa fie vara pina pe 1 decembrie, apoi toamna vreo 6 luni si iarna sa vina cind oi chema-o eu.
Abia astept sa vina ziua mea, sa ne dam cu sania si sa bem un vin fiert la Diham. Anul asta nu ma mai multumesc cu 4 invitati. Anul asta vreau sa umplem cabana cea noua si la miezul noptii sa facem un foc de tabara mare, sa ne aruncam in el toate lucrurile subtiri care ne tin din viata.

PS: Postez acum. S-a facut aproape ora 1. Dinozaurul sigur a adormit demult. Nici nu vreau sa ma gindesc ce parere o sa am despre mine miine dimineata, cind o sa citesc ce-am postat. O sa revin cu ceva mai coerent, sa ma revansez, dar numai dupa ce-mi gasesc cirese.