Ce te faci cind un om, acelasi om, iti calca familia in picioare ani, decenii la rind? Ce te faci cind esti singe din singele lui, si ti-e rusine cu asta?
Cind te simti vinovata ca odata, acum multa vreme, l-ai iubit? Cind iti vine sa intri in pamint la gindul ca, desi l-ai cunoscut exact asa cum e, ai ales sa-ti fie dor de el, sa-l chemi inapoi, dupa ce te-a abandonat, te-a mintit, te-a umilit de-atitea ori, atitia ani la rind?
Imi vine sa pling ca un copil incapatinat care nu primeste ce-si doreste, sa rid isteric, sa dau cu pumnii, sa zgirii si sa scuip. Sa sun si sa spun intr-o secunda toate cuvintele urite pe care le stiu. Sa blestem cu boli cumplite, pe care nici cei mai diabolici dusmani ai omenirii nu s-ar gindi sa le inventeze. Sa injur cu spume la gura, sa scuip, sa-mi inclestez dintii atit de tare ca s-ar auzi de peste drum cum imi scrisnesc maselele. Sa-mi infig unghiile in podul palmei, sa transpir de nervi, sa ma inrosesc pina-n virful degetelor de la picioare, sa-mi creasca pulsul si tensiunea atit de mult incit sa misc universul asta macar un milimetru cu furia mea. Cu furia si neputinta mea de a-mi apara oamenii dragi.
As trimite sms-uri pline de ura, scrisori nesfirsite cu amenintari dureroase, m-as urca in avion si-as zbura toate miile alea de km doar ca sa-l privesc cu scirba si sa-i spun simplu ca e ultima data cind il las sa ma mai vada.
Dar nu pot. Nu mai pot. Sunt amortita. Cuvintele urite imi obosesc inainte de a ajunge pe virful limbii. Furia se topeste inainte de a prinde forma. Degetele decise sa tasteze sms-ul ucigator ocolesc telefonul si poposesc ba pe cite-un cercel, ba pe o suvita de par care ma gidila pe frunte. Stau si privesc in gol, nu vorbesc, nu gindesc, nu urasc, nu compatimesc. As vrea sa-mi sterg subiectul din minte pentru totdeauna, dar stiu ca viata n-o sa ma lase. Ca o sa ma intorc la inceputul asta de furie din nou si inca o data, la ura asta neterminata si deloc crestineasca impotriva acestui om care odata, demult, cind eram mica si ma tinea pe umeri la concerte rock, imi era tata.
Final. Despre ce-as face daca n-as fi eu.
Draga Ioana, postul asta al tau este un pic disturbing, scoate la iveala o ura si o negativitate deloc sanatoase. Nu stiu exact your history, insa imi permit sa-ti spun ca nici eu nu am avut a Father Figure, (am fost crescuta de bunici), nu am nici o amintire al tatalui,(tu macar ai fost tinuta pe umerii lui, eu NU) tot ce stiu este ca a fost un om iresponsabil, caruia nu i-a pasat de mine. Desi am trecut prin faza intrebarilor si curiozitatii sa aflu cine este EL, am inteles in cele din urma, ca nu am fost o norocoasa cind e vorba de unul dintre parinti….Nu l-am urit niciodata si nu i-am purtat pica, am ales sa nu-mi otravesc mintea si sufletul cu sentimente inutile de ura sau ranchiuna…cred ca e adevarat cind se spune ca totul se intimpla ptr. un motiv….Eu sint fericita cu mine insami si ma simt completa si fara iubirea unui tata linga mine….Pentru mine el reprezinta doar un exemplu negativ despre ceea ce nu trebuie sa fac daca voi fi parinte vreodata…in plus, sint mindra de numele ce i-l port:) numele meu, -Bixade- ii apartine:) Am inteles ca unii oameni au norocul unui camin complet, altii, nu. Personal, cred ca depinde de capacitatea fiecaruia ce vrea: sa urasca sau sa ierte, sa iubeasca, sau sa ii fie viata vesnic bintuita de un gol ce nu mai poate fi completat….eu am ales sa ma iubesc si sa ma respect, sa-mi construiesc o viata pasnica si linistita si sa nu astept de la nimeni sa-mi ofere fericirea pe tava…(nici macar de la „un” TATA:). Succes si da-ti drumul inimii sa iubeasca no matter what:) Cu drag, Ina
PS: sper sa-ti placa micul cadou de la mine.(ovidiu ti-l va aduce) M-am gindit sa-ti trimit ceva din NY sa mai iesi un pic din rutina bucuresteana. Te puuup!!! Ina B
încearcă să le lași să treacă pe lîngă tine… ignorarea e cea mai grea pedeapsă.
ignorarea și uitarea…
Cit si-a vazut de abandonul lui si ne-a lasat in pace, ignoratul a mers foarte bine. Cind insa e prezent de la distanta si arunca sageti in ficatzii nostri, e greu sa nu-l bagi in seama. Cu atit mai mult cu cit mama si trei bunici batrini icnesc de durere seara de seara. Va multumesc ca-mi stati aproape. Ne-starea asta pe care o am trece mai repede cind vad umeri sustinatori in preajma.
in septembrie 94′ s-a intamlplat ceva ce mi-a schimbat viata mai mult decat mi-am putut eu imagina vreodata…a murit tata…
aveam 15ani….o sora mai mica …un frate la facultate in turcia….un altul inconstient(si incopetent) in romania…. si mama…aaa si ce s-a dovedit a fi singurul meu sprijin…bunicul…
dar nu ei sunt subiectul (cu toate ca voi reveni si despre ei…alta data)
tata––un tip fff dur ..nu intru in amanunte…. inainte sa moara….avusese un accident vascular cerbral…spitale …bucuresti….3 luni…
…..murise….aveam atatea sa ii spun… sa ii reprosez…sa ii cer socoteala…. toti anii aceia petrecuti in frica… nu am varsat o lacrima…..pana in iunie ’97…ziua in care am implinit 18 ani… aunci am simtit lipsa uni barbat …cuiva care sa ma indrume ….sa ma sprijine….sa ma urecheasca…..mi se parea nedrept…..chiar si dupa moarte ma facea sa sufar… era o durere mai mare decat palma sudalma sau cureaua ….era cea mai mare durere ….
„scheletul din dulapul meu” stiam eu ca am mai citit undeva despre „el”…prin martie…
offtopic si imi cer scuze pentru el..
am stat asta seara si am citit blogul de la primul post pana la cel prezent. Prima data am citit cateva de luna asta, m-ai cucerit..si m-am „infruptat” din blogusorul tau ca dintr-o carte pe care o savurezi seara inainte de culcare. M-am regasit in multe chestii..si mi-a facut o maaaare placere sa te citesc 🙂
De acum, voi fi prezenta mereu 🙂
Nice to „meet” you
Hei, LitleeMissHappy, welcome. Multumesc de aprecieri, imi creste sufletul cind aud ca nu sunt singura-n ce simt…
Draga Ioana,
Te citesc si ma simt din ce in ce mai aproape de tine, si intr-un mod straniu si frumos, ma simt si mai aproape de mine. M vindeci cu cuvintele si experientele tale.
Esti un om minunat, si indraznesc sa zic ca o spun in cunoastina de cauza pentru ca iti citesc si postarile prezente.
Daca Raiul exista, tu ai deja locul tau plin de plante si verdeata, alatur de florile si ingerii care canta neincetat, ca in povestea din linkul de mai jos.
http://www.fairytales24.ru/catalog/fairy-tale/all-authors/andersen-hans-christian/skazka-the-angel-533/
P.S. Povestea in sine te va face poate sa lacrimezi. Eu ma refeream doar la sfarsit, unde florile chiar au glas.