Mai e o zi

Azi e ultima zi in care trebuie sa ma gindesc intai la altele si-abia apoi la mine. Ultima zi in care trag de mine dimineata, ma imbrac frumos, sterg tocurile de praf, vin devreme la munca, rezolv, ma agit, aprob, vorbesc, dau din miini, resping, insist, raspund, nu raspund, maninc o para, ma duc la alta intilnire, prezint, intreb, sunt de acord, nu sunt de acord, ma prinde seara gindindu-ma la sectiuni, trafic, bugete si concepte. Uite, mi-a luat juma de zi deja numai sa descriu ce fac intr-o zi. Dar azi e ultima zi cind o mai fac, fiindca miine plec in vacanta. Sunt doar 6 zile, dar ce zile vor fi… Cred ca n-am mai asteptat nicicind cu atita nerabdare o vacanta. Nici cind aveam 10 ani si plecam in tabara la mare in acelasi grup cu baiatul blond cu pistrui de care stiam sigur ca ma voi indragosti lulea in prima seara de discoteca pe plaja. Miine ma urc in avion si zbor away, fara bagaje, doar cu o camera foto si salariul pe-o luna. Si desi imi simt singele agitat de nerabdare ca o sampanie proaspat asezata in paharul de cristal, ceva ma trage inapoi ca un elastic subtire si fragil. Un buchet de priviri si promisiuni nerostite spre care imi voi intoarce sufletul in fiecare seara calda de concediu. Dar deh, asa-i viata, te lasa luni in sir sa inoti singur si trist prin zile egale, ca dintr-o data sa-ti coloreze existenta cu lucruri si oameni frumosi cum nu mai sperai sa existe. Si pe care trebuie sa-i lasi in urma, in aeroport sau oriunde, ca sa te bucuri de o vacanta care nu-i include, pentru ca deh, planurile au fost aranjate de pe vremea cind zilele erau egale, indulcite doar de povestile fericite ale altora si de gindul ca poate fericirea asta, a altora, se va lipi cumva si de calendarul tau. Care dintrodata va deveni plin de zile scurte, decorate cu flori de cimp si inimioare roz. Ca cele pe care incep sa le traiesc din nou si de la care, iata, miine iau vacanta.