Portia mea de dragoste

Vara asta se implinesc 15 ani de cind m-am indragostit prima oara. Recunosc ca nici n-am apucat sa aflu cum il chema. Nu-mi aduc aminte decit ca era blond, ca avea parul drept si aspru ca un arici si ca refuza sa ma invite la dans. Eram in tabara la Eforie Sud si fiecare seara la discoteca se incheia invariabil cu Wind of Change. Toata seara, blondul ma privea insinuant, iar cind incepea fluieratul nostalgic al cretzului de la Scorpions, se indrepta nonsalant catre mine, eu ma infioram toata, imi asezam parul pe frunte si imi stergeam palmele transpirate de poalele fustei inflorate. Dar el trecea pe linga mine si invita la dans pe alta, una oarecare, dupa care ma privea rautacios peste umarul ei. In fiecare seara, aceeasi poveste. Iar eu sufeream in fiecare noapte, plingeam cu nasul in perna, cu pumnii strins agatati de camasa de noapte din bumbac. Dormeam in camere cu 24 de paturi si nu-mi permiteam sa icnesc prea galagios de teama ca fetele mai mari ma vor exila sa dorm pe terasa. S-a terminat tabara si am plecat acasa. Cu citeva minute inainte sa pornesc spre gara cu grupul meu, ariciul cel blond a venit spre mine si mi-a dat bratara lui de plastic negru. N-a scos niciun cuvint. Am plins dupa el, cu bratara de plastic sub perna, pina la inceputul scolii (adica vreo doua luni). Cind m-am indragostit de doi baieti, B. si A., care erau buni prieteni intre ei. Alternativ, unul dintre ei imi cerea prietenia, eu acceptam flatata, el ma conducea timid de la scoala acasa (vreo 800 m), iar eu visam pe ascuns la celalalt, care imi strecura biletele de amor in ghiozdan. Ma desparteam de primul si ii ofeream prietenia celuilalt, care ma prelua fericit de mina sa ma duca acasa, dar in secunda zero mi se facea dor din nou de primul. Am tinut-o asa aproape un an, plimbindu-ma de mina cu unul si visind la prietenul lui cel mai bun. Pina m-am indragostit de colegul meu de clasa Dan, care era frumos ca un inger si golan ca un diavol. Am fost impreuna un an. Venea sa ma ia la scoala, ne sarutam timid pe obraz in scara blocului, il lasam sa copieze de la mine la teze si-i faceam tema la fizica. Apoi l-am prins mergind la strand cu o colega de liceu si l-am parasit. Am plins dupa el vreo luna, pina cind am intrat la liceu si la clasa vecina am descoperit un baiat interesant, care semana un pic cu Al Pacino. Era mai mare cu un an ca mine, il chema A., era frumos si blind. Am iesit cu el vreo luna, eram sigura ca el barbatul vietii mele. M-a dus la el acasa si mi-a pus muzica pe ascuns. Ne-a prins taica-su, care mi-a atras atentia ca bluza alba pe care o purtam era prea scurta. Normal ca era, incercam sa-l impresionez pe al pacino. Relatia mergea de minune, baiatul ma facea fericita. Numai ca la un moment dat pe fir a intrat un coleg de clasa. Cu parul lung si cret, smecheras, preferatul fetelor de pe intreg etajul. Curind, al pacino a pierdut in fata neaosului R. M-am despartit de A. pe dealul de la Caprioara, privind in gol spre liniile de tren si suspinind la gindul ca inca o data spun adio barbatului vietii mele. Dar R. era genul de baiat rau pe care orice fata viseaza sa-l imblinzeasca. Mereu cu o gluma insinuanta la el, atent la farmecele feminine din jur, nascut si educat sa-si traiasca viata din plin, nu s-o priveasca din culise. In clasa faceam pe indiferentii, dar seara de seara ne intilneam la Turn, ne plimbam prin centru, mai beam cite-un suc de portocale la Cofetaria Diana (singura din oras, la vremea aceea). Toata lumea stia de noi. Chiar si acum, desi au trecut mai bine de 10 ani, cind ma mai intilnesc cu vechi colegi de liceu, ma mai intreaba de el. Cel mai mult imi placea cind ma invita simbata la film, fiindca ma lasa sa-mi pun capul pe umarul lui si eu simteam ca mi se topeste sufletul de fericire. Dupa doi ani de “prietenie” si juraminte de iubire vesnica, mi-am dat seama ca tipul e prea alunecos pentru mine, prea indragostit de Femeie in general si nu de mine in particular. Ne-am despartit. E greu sa fii liceean cu inima frinta intr-un oras atit de mic, mai ales cind fostul ti-e coleg de clasa. Pe linga ca-l vedeam zilnic la ore, dadeam nas in nas cu el la fiecare colt de strada, la singura covrigarie din centru, pe terenul de tenis, in cimitir de inviere. Atunci am inceput sa scriu. Scrisori de dragoste, de durere neimpartasita, de lamentari si vaicareli. I le-am si dat la un moment dat. A plins. M-am simtit cumva razbunata. Si mi-am dat seama ca vorbele mele ating, ba pot chiar rezolva lucruri. In fine, el s-a combinat dupa citeva luni cu o fata din liceul nostru, cu 2 ani mai mica. Acum sunt casatoriti. Iar el e la fel de indragostit de femeie la modul general…
A urmat M. Un baiat dulce, ca un bursucel asa, cu doi ani mai mic. Mi-a atras atentia fiindca ne intilneam foarte des absolut intimplator si el pleca ochii ori de cite ori ii rasaream in cale. Timiditatea lui mi s-a parut interesanta. Asa ca l-am abordat la un bal al bobocilor si-al meu a fost timp de un an. Din pacate pentru proaspatul nostru inceput, eu intrasem la facultate la Bucuresti, el mai avea doi ani de liceu. Ne-am despartit. Eu m-am instalat in capitala la o matusa batrina, cu o valiza de lucruri. El a ramas acasa, de unde imi scria scrisori lungi si triste, care faceau mai bine de o saptamina din Piatra pina-n Bucuresti. S-a consolat intr-o luna cu o colega de clasa cu care cred a ramas pina-n ziua de azi. Iar eu l-am cunoscut pe D., un sibian mic si molcom care la un cutremur nu s-a dat jos din pat, desi cadeau carti si bibelouri pe el. “Las’ ca odata si-odata se termina”. Genul asta de intelepciune ardeleneasca m-a dat gata intotdeauna. Cu D. am dormit la Paltinis 30 de persoane intr-o camera de 2 paturi, cu el am mers cu trenul zeci de ore de la Bucuresti la Cluj si-napoi la Sibiu, m-am imbatat din visinata la Sinaia si l-am dus la urgenta dupa ce a lesinat de oboseala cu capul intr-o farfurie de pizza. Ne-am despartit dupa vreo jumtate de an, fiindca el a aflat cumva ca unul dintre bunii lui prieteni visa la “prietenia” mea. Asa ca mi-a dat papucii, desi eram nevinovata. Curind l-am cunoscut pe G., fotbalist de divizia D din Constanta. Un romantic incurabil. Asculta manele, pe care mi le dedica uneori cu lacrimi in ochi, jucam table si spargeam seminte, stateam luni in sir la mare in vacanta. Cind cistiga vreun meci cu echipa lui de fabricatori de autobuze, venea acasa cu un pachet plin de prajituri proaspete. Dormeam cind in camera lui de camin (plina de gindaci si vase cu mincare mucegaita), cind intr-a mea (plina de moldovence infipte, si-o calaraseanca). Stateam inghesuiti amindoi pe o saltea de-o persoana, mai ieseam pe hol sa prajim cartofi si sa ne certam, apoi ne impacam si poshteam cite-o tigara. Patru ani ne-am tot certat si impacat, am tot mincat seminte si-am jucat table. Pina cind l-am cunoscut pe C. Bucurestean din Cringasi, primul meu iubit cu masina. Aveam deja 24 de ani. Iar el avea o Dacie pe gaz pe capota careia stralucea un abtibild mov cu textul “bengos”. In interior vietuiau un ghem de vreo 50 de braduleti parfumati d-aia albastri (tipul era un nostalgic, fara-ndoiala) si un cd-player smecher cu jdemii de boxe (ca deh, daca e dacie nu-nseamna ca nu tre sa bubuie basul, ba dimpotriva). Asculta muzica buna, pe gustul meu. Era imprevizibil si asta ma atragea ca un magnet. Si avea asa un fel de-a ma privi… din care nu-ntelegeam mare lucru, dar parea foarte profund si plin de semnificatii. Dupa vreun an de relatie, am reusit sa ma impun si sa arunc ghemul de braduleti albastri. Dupa vreo doi mi-a spus ca ma iubeste. Dupa trei mi-am dat seama ca n-o sa ma iubeasca niciodata asa cum imi doresc, ca e prea prins de lumea lui interioara pentru a face parte dintr-a mea. Dar ne-am plimbat prin Europa impreuna, ne-am mutat din Ghencea in Maior Coravu in Cringasi si-apoi pe Plevnei, am stat zeci de seri in leagan la tzara si ne-am facut planuri despre cum putem ne-am putea gasi cite-un job la Paris sau la Roma sau la Praga si sa ne mutam acolo pentru totdeauna. Numai ca n-am avut niciodata curajul sa ducem planul pina la capat. Si bine-am facut! A fost primul barbat din viata mea cu care eram pregatita sa fac un copil. A fost si cel care m-a iubit cel mai putin dintre toti (cred). M-a facut fericita. Imi amintesc cum ne intorceam de la munte sau de la mare, el conducea, eu priveam pe geam cu picioarele strinse sub mine si ma gindeam ca dac-ar fi sa trebuiasca sa traiesc fara el, as muri pe loc. Atit de mult il iubeam. Atit de mult mi se umplea inima de el. Ne-am despartit pentru ca eu vorbeam de copii, el de umbrele fotografice. M-am trezit intr-o zi de decembrie (cred ca era fix 31) si-am stiut ca e gata. A murit totul cu putin inainte sa implinim patru ani. Prea a fost intens, mult, dintrodata si degeaba.
Asta a fost traseul meu amoros din ultimii 15 ani. Am pus la catastif doar relatiile “oficiale”, nu jocurile, flirturile, tentativele, aventurile, prostelile cu care orice femeie se tine in viata. Nu stiu ce mi-a venit sa fac asta acum. Poate sunt de vina filmele de dragoste pe care le-am tot vazut in ultimele zile. Poate e dorul de Paris care m-a cuprins ieri. Poate povestile triste pe care le tot aud in jur.
Ce dragi mi-au fost baietii astia. Toti. Blonzi ca un arici, bruneti si creti, fizicieni si fotbalisti, buni si rai. Mi-ar placea sa-i revad acum, pe toti (nu odata), sa stiu ce-a ramas din mine la ei.
Ce frumos e sa te indragostesti! Sa te scuturi de praf, sa iti faci curaj inca o data, sa te ascunzi de lume in primele zile, apoi sa te lauzi cu noua ta iubire pe Lipscani, la o cafea cu fetele. Sa faci cadouri, sa primesti in schimb un zimbet si o privire cu licar in ea.
Cred ca de-asta suntem pusi pe lume. Sa ne iubim, sa speram, sa ne inselam si s-o luam de la capat. Pina la un moment dat, cind totul se asterne frumos si definitiv, in portia perfecta de dragoste, alaturi de un om anume, un om care s-a pregatit pin-acum ca sa-mi stea alaturi, de data asta pina la capat.