Au trecut zile bune de cind m-am intors din vacanta. Din cea mai frumoasa vacanta pe care am petrecut-o vreodata. Am multe de povestit despre Viena, si mai ales despre strudelul vienez cu mere si croissantele cu unt, am poze colorate de postat, comentarii de facut si planuri de impartasit, si cu toate astea… n-am reusit sa ma lipesc de tastele astea. Pur si simplu n-am putut sa scriu. Si stiu ca atunci cind mi se-ntimpla asta, e pentru ca se schimba ceva in mine si ce-as scrie azi n-ar mai fi adevarat miine. E obositor. Tot anul asta n-am facut altceva decit sa descopar lucruri in si despre mine, sa aflu socata ca ce credeam ca sunt e de fapt doar o poveste, sa inteleg ca ce-mi doream de fapt erau dorintele altora. Apoi am descoperit cine sunt, ce vreau (tot), ce pot (absolut orice), ce simt (fiecare secunda, gust, miros, durere, exagerate de sensibilitatea mea umflata ca o budinca de vanilie), doar ca peste citeva zile sa realizez ca sunt la numai citeva secunde distanta de o noua descoperite, de o noua eu, cu ginduri si dorinte altfel, nu foarte diferite de cele de ieri, dar nici identice.
M-am simtit exatrordinar in vacanta. Mi-a fost bine, totul a mers ca pe roate, de parca dumnezeu ar fi lasat restul lumii pe hold si s-ar fi ocupat exclusiv numai de mine. Cazarea (luata la plesneala pe net) a fost geniala (fix in centru, curata, ieftina, cocheta, cu o priveliste incredibila asupra orasului). Tot ce-am mincat a fost rai curat pentru papilele mele gustative. Oamenii mi-au zimbit de dimineata pina seara in fiecare dintre cele 5 zile de vacanta. N-am asteptat niciun tren/metru/tramvai mai mult de 3 minute. Nu m-am enervat nici macar o singura data, nu m-a indispus nimic, nu m-am gindit nici macar o secunda ca as prefera sa fiu in alta parte. Nici faptul ca nimeni nu vorbea engleza si ca intreg orasul e cumplit de prost semnalizat n-a fost in stare sa ma scoata din stare.
M-am intors luminoasa, odihnita, bine. A doua zi insa… mi-am dat seama ca de fapt nu m-am intors. Ca inca ratacesc pe undeva pe deasupra Ungariei poate. Sau poate am ajuns pe la Arad.
Ma simt straina. Si nu straina pe genul bulgaroaica sau unguroaica… ci straina de departe. Lapona. Straina d-aia de nu intelege limba, scrisul, obiceiurile, fusul orar, chipurile oamenilor, nu stie sa citeasca harta, n-are niciun prieten in oras si e nevoita sa-si inceapa viata aici. De unde incep?
Da, stiu, trag aer in piept, intorc harta cu susul in jos, imi aranjez parul cu mina sa nu-mi mai intre in ochi si ies pe strada. Apoi tot ce trebuie sa fac e sa ma incred in oamenii care-mi ies in cale. Imi vor arata ei drumul. Pacat ca nu prea am incredere sa-i las. E greu cind nu le intelegi nici limba, nici chipurile, cind nu stii daca iti zimbesc sau te injura, cind speri ca te-au luat de mina sa te conduca spre un bistro cu supa-crema delicioasa, si nu spre un colt intunecat unde or sa-ti fure si banii, si harta, si sufletul.
Tot ce stiu despre mine acum e asa: sunt tinara, mai tinara decit eram acum 3-4 ani, sunt frumoasa, sunt mai increzatoare in viata ca niciodata, am ochii limpezi… ceea ce nu pot spune si despre mintea si sufletul meu. Dar am atit de multe de povestit… Inca o zi si gata, promit. Deh, e duminica. Si eu am doua pisici de alintat.
Departe de mine, Viena trece prin Laponia
