Curind

O casa pe pamint, cu gradina si leagan de lemn cu prelata crem. Stau intinsa in leagan cu picioarele in sus, pe o perna uriasa cu dungi portocalii. Pe o masuta mica de lemn sta o carafa aburita, plina ochi cu limonada proaspata, felii de lamiie verde si cuburi mari de gheata. E dupa-amiaza, cald, lene. Ma legan si inspir adinc. Imi zimbesc, fiindca sint fericita. Complet fericita. Fara vreun „dar”, „poate”, „aproximativ”, „deocamdata”. Mirosul de iarba grasa, proaspata, se amesteca la cite-o adiere de vint cu parfumul meu de cirese salbatice. Nu se-aude nimic, poate cite-o frunza din marul din spatele leaganului atingindu-se usor de vreo surata de-a ei. Orasul e departe. Ma gindesc la titlul urmatorului capitol al cartii mele. In casa dorm trei copilasi blonzi, creti si pistruiati, fiecare cu ursuletul, girafa, respectiv pestisorul lui de plus in brate. La poarta se joaca un pui de labrador, un pic invidios pe cele doua pisici care se lafaie la soare pe terasa mica de la mansarda. El e inca la munca, azi a promis ca ajunge mai devreme, sa gatim impreuna o tortilla cu salata verde.
Ma gindesc cu drag la mama, la bunici, la prietena mea, la fostii mei colegi, amici, oameni care odata imi faceau singuratatea un deliciu.
In garaj, nicio masina. Doar 5 biciclete. Doua mari si trei mai mici, pe care ne intrecem in fiecare weekend pina la padure si-napoi. Uneori gasim mure si el se-nteapa tot in vrejurile neprietenoase, ca sa intinda copiilor cite-un fruct pitic si mov, care le pateaza degetele si buzele si dintii. In drumul spre casa, ne hotarim ca anul asta, de ziua noastra, nu mai invitam pe nimeni la masa aniversara. Stam doar noi, cinci oameni si trei animale. Gatim lasagna si placinta cu mere si scortisoara, jucam Monopoly, lasam copilul mijlociu sa cistige, ca de fiecare data, apoi trimitem prichindeii la culcare si ne refugiem in leagan cu cite-un pahar rotund de vin rosu. Ne tinem in brate sub patura, sa nu ne manince tintarii. Ne povestim unul altuia (din nou) cit de antipatici ne-am fost in ziua in care-am facut cunostinta. „Tu, cu fusta aia scurta si creioanele infipte in coc la spate, plina de fite, dadeai din miini si vorbeai mult si repede”… „Iar tu… cu impresiile tale de barbat care le-a fumat pe toate, nici macar nu mi-ai bagat in seama creioanele”… El e bun, cald, stie sa ma tina in brate fara sa ma incomodeze, fara sa ma oblige sa-l tin in brate inapoi. Are ceva din fiecare barbat pe care l-am iubit vreodata, ca sa nu cumva sa mi se mai faca vreodata dor de vreunul dintre ei. E om mare, dar nu ma face sa ma simt naiva. Imi asculta visele absurde si ma ajuta sa le crosetez mai departe, mai absurde. Ma priveste intr-un anume fel, imi vorbeste ca unui copil neastimparat, ma mingiie pe cap si-mi promite ca miine imi aduce cirese proaspete.
Adorm acolo, sub patura de lina de la bunica. Ma trezesc in patul mare, cu asternuturi proaspete si racoroase. Prin draperiile din pinza verde groasa abia razbate un centimetru de lumina. Dar stiu sigur ca e dimineata, fiindca doua cozi de pisica se invirt dintr-o parte in alta a patului, cersind iubire si niste boabe. De jos din bucatarie urca un miros atit de familiar mie… Clatite din lapte si oua de tara. Mintea imi fuge la diminetile din copilarie, cind bunica imi pregatea la micul dejun turte din aluat dulce, prajite pe vatra, unse cu dulceata de cirese-amare. Ce bine era acolo, in casa mica, plina de mirosuri vrajite si povesti fantastice. Aici e si mai bine. Nu mi-e nici cald, nici frig, nici frica, nici foame, nici lene. Mi-e… cum am asteptat sa-mi fie. Pofta de viata, de ziua de azi si de cea de miine, de familia mea, de bucataria mea luminoasa, cu doua chiuvete (una pentru vase, alta pentru legume), de gradina mea cu flori si-un mar batrin, de leaganul de lemn cu multe perne, de trei pitici veseli ca mine, de liniste si nemiscare. Ma intind sub cearsaf, adulmec inca o data clatitele si mai dorm cinci minute, zimbind. Numai bine are el timp sa umple clatitele cu dulceata, sa alinieze copiii la masa si sa deschida ferestrele catre gradina.