Nu mă pune să-ți promit că o să te țin de mînă și la anul pe vremea asta. Nu-mi cere să fac rezervări pentru vacanța de crăciun. Nu-mi pune întrebări despre copiii mei; nu știu dacă-or să semene cu tine. Nu pune murături pentru mine. Nu-ți cumpăra lucruri în casă doar pentru că-mi plac mie. Nu-i povesti mamei tale ce femeie grozavă sunt eu. Nu -mi vorbi despre planurile tale de plajă în cine știe ce oraș cu nume pe care nici nu-l pot pronunța. Nu mă certa că nu mă entuziasmez cînd îmi propui să mă mut în dormitorul tău cald. Nu te bosumfla cînd dau din umeri la întrebările tale serioase. Nu mă privi amar cînd îți spun că nu știu. Că nu vreau să știu încă.
Ce știu e asta: pot să te țin de mînă acum, iar dacă asta te face fericit, pot să încerc s-o fac și mîine la fel, ca să te văd zîmbind. Pot să mă bucur de tine în dimineața asta. De mîinile tale frumoase, de vocea ta blîndă, de poveștile tale cu tîlc, de toată viața ta plină, de vorbele frumoase pe care mi le șoptești la ureche cînd mă aștept mai puțin, de gîndurile pe care ți le faci cu mine și pe care mi le împărtășești fără pic de orgoliu sau frică. Sunt aici acum, și asta e tot ce știu sigur. Nu mai pot să promit, să desenez mai departe de mîine. Am mai făcut-o și am desenat greșit, am umplut contururile cu culorile nepotrivite și de cele mai multe ori am dat pe-afară. Și-apoi am fost pedepsită pentru exces de imaginație. Am promis că n-o să mint, că n-o să uit, că n-o să întorc privirea în altă direcție, c-am să fiu fericită, prezentă, și viitoare. Nu mi-a ieșit, deși am vrut, jur c-am vrut. Doar n-am fost suficient de… eu însămi.
Acum sunt. Acum știu ce pot, ce vreau. Și dacă ești curios să afli, dacă ai răbdare să umpli cu mine contururi care acum sunt doar un creion gri pe hîrtie si dacă știi sigur că n-o să-ți tremure mîna, dacă poți trăi de la o zi la alta fără promisiuni și jurăminte și planuri, atunci hai să fim azi. Și mîine poate dăm o fugă la Sibiu să mîncăm un pui ardelenesc cu smîntînă, sau poate trecem pe la Viena să ne facem poze cu mimul din piața domului, sau poate pur și simplu stăm în pat de la 5 după-amiaza pînă la 10 seara, cînd ne punem pijamalele și adormim împreună gîndindu-ne fiecare-n visul lui la cît de bine uneori doar să fii. Fără să numeri zile, ani, lacrimi, planuri.
Ce bine miroase în casă… Am făcut ciuperci la cuptor, cu mărar și usturoi, cum mi-ai spus tu azi-noapte c-ar ieși cel mai bine. Sau era dimineață? Nu-mi amintesc decît că era cald, semiîntuneric, că mă uitam la stelele de pe șifonier și nasul meu respira încet în umărul tău. Am pus și-un pic de vin alb, m-am gîndit c-or să-ți placă și mai mult. Și că n-o să mai fii supărat că uneori mi-o iei înainte cu carioca. Eu prefer să insist mai mult pe unele puncte. Ca să fiu sigură.
Eu desenez, din greseala, cu cerneala simpatica. Contururi frumoase de vis, culori stralucitoare si drumuri serpuite care insa, toate, ies la lumina. Simpatica fiind cerneala, ele intai se estompeaza, apoi dispar…raman bine-bine trasate doar in mintea mea…ca-n prima zi…
Dar eu nu ma las, si desenez iar si iar, tot ce a fost inainte si inca ceva in plus, crezand ca, daca voi fi mai inventiva, mai rapida, mai spirituala si voi face totul din inima, va dura. Pentru ca pana si cerneala asta simpatica (chiar daca are tonuri minunate) trebuie sa se termine odata si odata. Si atunci voi creiona totul cu tus. Negru, clar, precis. Si n-o sa-mi mai fie teama ca n-o fac destul de repede si maine va disparea. Si va fi pentru totdeauna.
got it…
Tare is curioasa daca atunci cand ai scris textul asta il cunosteai pe Omul tau. Adica ai scris cuvintele astea cu el in gand? Oricum, superb. Textul. M-am regasit in cuvintele tale intr-o perioada de inceput tare draga mie. Si lui, omul meu 🙂