Uneori, cînd ne lăsăm pradă fricii și disperării, rutinei și statorniciei, deznădejdii și tragediei, am face bine să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru fursecurile bavareze cu zahăr. Și pentru că, din fericire, cînd nu mai sînt fursecuri, încă mai putem găsi alinare într-o mînă familiară pe piele, într-un gest de afecțiune, într-o încurajare subtilă, într-o îmbrățișare cu drag sau într-o încercare de consolare. Ca să nu mai zic de secretele șoptite și de toate frînturile ocazionale
de ficțiune care ne fac viața plină. Toate lucrurile astea, fursecurile, nuanțele, anomaliile, subtilitățile, despre care credem că doar ne accesorizează zilele, sunt, de fapt, aici pentru o cauză mult mai importantă și mai nobilă: sunt aici pentru a ne salva viața.
Asta spune vocea cu accent britanic a Emmei Thompson în finalul unui film bun (cu excepția întorsăturii banale de la sfîrșit) pe care l-am văzut azi-noapte.
Nici eu n-aș fi putut spune mai bine. Mi se confirmă bănuiala că o mîncare bună și o atingere cu suflet sînt tot ce contează pe lume.
nu prea imi place poza! mi se par foarte ciudate chestiile alea maro din fursec! si da, e bun filmul!
o atingere pe suflet te face sa uitzi de mincare, ionouko
da, anonimule, la fel cum si o felie de tarta cu fructe de padure te poate face sa uiti ca te doare sufletul din dragoste, nu?
nu cred ca fructele de padure sint solutzia – dar tu stii mai bine… sa iubesti pe cine te-o iubi :0