Moving on and up

Dac-aș trăi într-un film absurd, mi-ar plăcea să mai zăbovesc un pic în zilele astea. Cînd totul se schimbă, cîte-un milimetru pe minut, cînd mă îndrept spre lucruri pe care le aștept de-atîta vreme încît uneori mi-e aproape imposibil să accept că se întîmplă cu adevărat. E ca și cum aș urmări cu încetinitorul un cutremur. Care-mi zdruncină viața din temelii, uneori mă extenuează, alteori mă amețește. Care mă clatină de la stînga la dreapta și mă smucește de jos în sus și eu dau disperată din mîini ca să-mi țin echilibrul. Din afară pare că dansez, dinăuntru e un fel de haos. Nu haos dintr-ăla apocaliptic, ci unul roz, cu elefanți care zboară de ici colo, flori adevărate care miros, fiori în vîrful degetelor de la picioare, gînduri puerile, nopți scurte și zile lungi. Un haos de care mă bucur ca o anarhistă mică, pentru că știu că ăsta e Cutremurul meu. And it feels fuckin’ amazing. Și abia aștept să merg mai departe, dar în același timp vreau să mai stau aici. Cînd pot s-o iau un grad mai la stînga sau mai la dreapta și să sper c-am ales drumul bun. Pentru că după ce-l voi fi ales, voi ști sigur că e cel bun. N-are cum să mai fie altfel acum.
Hm… întotdeauna am crezut că e mai bine să speri decît să știi. De cîteva zile însă, îmi dau seama ce bine e să știi. Fără ca asta să excludă neapărat speratul. Rozul ăsta îmi ia mințile…