Fructul pasiunii

Cînd aveam vreo 6 ani, una dintre marile plăceri în viață mi-era esența portocalie de maracuja, fructul pasiunii. Erau niște sticle de sticlă de un litru cred, cu concentrat d-ăsta, fie de portocale, fie de caise, fie de maracuja. Evident, cele de maracuja erau cele mai puține și cele mai căutate, drept pentru care trebuia să fii foarte , dar foarte norocos să apuci o sticlă d-aia la alimentară. Cînd aveam bafta (și banii) să cumpăr cîte-o sticlă, alergam ca nebuna pînă acasă, urcam cîte două scări odată, dădeam buzna în frigider să scot sifonul, rupeam capacul de aluminiu al sticlei de concentrat, turnam lichidul cleios portocaliu (la primul pahar, mereu în exces) și apoi niște sifon nervos peste. Îmi ploua în gură, dar nu mă grăbeam să-l beau. Ridicam paharul în dreptul geamului și mă uitam la bulele portocalii care se ridicau pînă deasupra lichidului și se spărgeau peste marginea paharului. Miroseam aroma de fruct exotic și mă gîndeam că nimic pe lume nu e mai bun decît ce țineam eu în mînă. Cînd se termina siropul, puneam apă de la robinet în sticlă și o beam, de trei patru ori la rînd, să nu cumva să irosesc vreo picătură de maracuja. Pentru că o sticlă de esență nu-mi încapea pe mînă mai des de o dată pe lună.
Acum fac clăbuci în fiecare seară cu gel de duș cu maracuja, mă dau pe gît și pe mîini cu cremă de față de maracuja, am presărate pe rafturi lumînărele cu aromă de maracuja, probabil că dac-aș fi fumătoare, aș găsi undeva țigări cu aromă de maracuja. Dacă mi-ai fi spus asta atunci, cînd stăteam lîngă geam cu paharul în sus, salivînd la momentul în care apa aia acidulată cu iz de fruct de departe îmi va aluneca pe gît, ți-aș fi zis că nici în moș crăciun nu mai cred de ceva vreme.
Aș bea un suc d-ăla acum. O mai exista pe undeva concentrat de fructul pasiunii? Poate prin provincie, pe la magazinele universale de la parterul blocului, alea de n-au fost încă transformate în supermarketuri…
Pînă una alta, am urcat aici multe poze din Barcelona. Aaaah ce-aș mai bea un suc d-ăla…