… momentele astea sînt de căcat. Momente în care te simți pedepsit, deși ești convins că n-ai greșit cu nimic, ba dimpotrivă, te-așteptai cumva la o mică răsplată. Și nu-nțelegi ce se-ntîmplă și ți se pare atît de greșit încît nici nu-ți vine să ceri explicații. De partea cealaltă e fix la fel, numai că invers. Tu ești vinovat, tu ești așteptat să repari. Tu nu vrei să repari, ești supărat că ești acuzat pe nedrept. Și orele trec, și totul devine mai greu, mai grav, mai plin de semnificații și de semne. Aștepți să se schimbe ceva, dar nu faci nimic pentru asta și ești rezistent la schimbare. În momente dintr-astea, mereu uiți care-i soluția. Connection fail.
Și trec multe ore în care te muți de pe un picior pe altul, verifici telefonul să vezi dacă nu cumva au intrat acolo ceva vorbe magice, te enervezi că mailul ți-e încărcat de toate prostiile din lume, mai puțin de mesajul pe care-l aștepți, pe care-l vrei din tot sufletul, dar la care ești pregătit să ripostezi de pe poziții… Apoi se face seară și o iei spre casă, apăsat de tot felul de gînduri și scenarii și nici unul nu-ți place, dar ceva se va întîmpla sigur și ai impresia că n-ai control, deși ai, ai putea să rezolvi în 5 secunde. Cinci. Dar nu-ți trece prin cap cum. Nu pentru că n-ai vrea. Sau pentru că ești prost. Ci pentru că ești om, un om ca toți ceilalți, specialist cînd vine vorba de alții, amator cînd vine vorba de tine și de cele mai importante lucruri din viața ta.
Și ajungi acasă și te așezi la o masă, cu brațele încrucișate pe piept. Îți țintuiești privirea undeva sub masă, hotărît să n-o ridici de-acolo nici dacă ți-ar exploda o bombă deasupra capului. Și asculți, mai spui cîte-o vorbă mormăită, mai culegi cu degetele de pe masă 2-3 firimituri imaginare. Taci, pentru că ce-ți vine să spui ți se pare stupid. Apoi taci pentru că ai obosit să mai vorbești. Și nimic nu e clar, nici nu se punea problema să tragi vreo concluzie. Ați greșit amîndoi, și continuați să greșiți. Dar e ok, așa și trebuie să fie. Iubirea nu înseamnă roz fără pete.
Și se face întuneric, si vă luați în brațe și dintrodată nu mai ții minte de la ce-a pornit totul și de ce ați irosit o zi întreagă cu temeri și așteptări și cuvinte prost spuse și prost înțelese. Fight fail.
Nu, sigur că nu mi se întîmplă mie, you see, there is this friend of mine…
Mda…
Imi place „stiinta” asta a ta, de a spune in cuvinte ceva ce eu nu as putea exprima niciodata in cuvinte! Imi place postul, desi ar fi mult mai bine cu totul roz!
@bogdan n-ar fi bine cu totul roz, iti spun eu. Chiar si de roz de plictisesti 🙂
In rest subscriu.
Nicely put. Doar ce-am facut asta aseara… Suntem penibili.
those friends. totul li se intampla lor…
Multumesc, Bogdan, as prefera sa n-am surse de inspiratie pt astfel de posturi, dar uite ca viata e generoasa… 🙂
Sahara, sint de acord, totul roz e periculos, n-as vrea sa traiesc asta. Bine, as vrea, da’ numa citeva zile, maxim 2 saptamini.
@dorul: pai da, bietii de ei, noroc ca ne au pe noi, astia de nu ni se intimpla niciodata nimic penibil, sa vorbim despre ei si sa le rezolvam problemele…:D