Mai sint fix 90 de zile

Nu c-as sta sa le numar, desigur, dar pentru ca azi e luni si incerc sa-mi organizez creierul, m-am asezat sa adun. Mai sint 90 de zile pina n-o sa ma mai cheme cum ma cheama, pina n-o sa mai fiu oficial doar eu, pina buletinul si toate celelalte acte o sa-mi devina expirate.

Ce-am rezolvat pina acum: am comandat rochiile de mireasa, am dat avans la gradina, am rezervat data la biserica, am facut si-am impartit mai bine de trei sferturi din invitatii. Am gasit foto, video, DJ si furnizori de scule audio si lumini.

Ce mai avem de rezolvat: sa si primesc rochiile de mireasa (care trebuiau sa-mi bata la usa cu DHL-ul acu vreo luna, deh, se pare ca povestea aia cu chinezii care lucreaza rapid e doar un mit), sa-mi fac crinoline si voaluri, sa imi caut accesorii si pantofi, sa cautam haine si alte amanunte si pentru mire, sa alegem cofetaria, sa degustam si sa dam comanda de tort (nu, nu se poate sa dam papanasi cu smintina si dulceata de mure), sa alegem modelele de aranjamente florale, sa-mi fac buchetul, sa imprastiem si ultimele invitatii, sa invatam sa dansam, sa numaram si sa cumparam zecile de sticle de alcool si de butoioase de vin, sa stabilim cine in ce masina ne duce unde in marea zi, sa rezervam data si la starea civila, sa vedem cum ne imbracam in ziua istorica in care ne afirmam in acte, sa cumparam si piscoturile pentru ziua respectiva, sa vedem cum cazam parintii si bunicii si unchii si verii in doua camere plus o garsoniera, sa avem idei despre cum sa ne facem ziua cea alba frumoasa si plina (avem deja o lista consistenta, da’ e secreta, for guests’ eyes only), sa-mi aleg coafura (nu, sigur nu va fi un coc) si machiajul (nu exclud nimic, nici macar conturul migdalat stil Cleopatra), sa vedem ce pitic blond va purta pernuta cu verighete in biserica, sa audiem corul, sa dam singe, sa ne facem programul pentru Paris, sa ne tinem de mina in toate astea si sa n-o luam la goana cind aruncam cite-un ochi la lista de mai sus.

Sigur ca-mi fac o mie de griji. Ca o sa ploua si-o sa ne stinga luminarile din iarba. Ca o sa mi se imbete DJul de club A si-o sa-mi puna numai hituri punk. Ca o sa ma impiedic in trena la vals si-o sa ma prabusesc peste proiector. C-o sa fie rece pestele si sarmalele prea sarate. C-o sa se topeasca tortul. C-o sa fie prea putina bautura, sau prea multa. Ca n-or sa fie acolo oamenii pe care i-am chemat sa fie, oamenii care trebuie sa ma tina in brate asa alba cum o sa fiu si incorsetata in rochie de dantela. Oamenii pentru care o sa dansez si-o sa fac inca alte lucruri ca sa se bucure acolo la citiva metri de mine. Oameni care se gindesc sa nu fie acolo pentru ca le-a iesit un cos pe nas in seara dinainte, ca n-au rochie noua, ca nu vor sa se vada cu nush cine in foisorul vecin sau ca n-au bani sa strecoare in vreun plic. De parca eu ii chem acolo sa cumpere bilete la reprezentatie… In mintea mea, ei toti trebuie sa fie acolo. No excuses. Pentru ca se intimpla o singura data si inseamna atit de mult pentru mine incit orice detaliu e derizoriu.

Deci, gindurile-s bune, inimile noastre la fel. Nu mai e mult si se intimpla. Da, uneori mi se pare usor supra-realist totul. Cum ni se spune mie „mireasa” si lui „domnul mire”. Cum ni se ureaza casa de piatra. Cum sint intrebata cum o sa ma cheme si cind planuiesc primul copil. Dar e asa potrivit ca nici macar nu pot sa spun ca ma sperie ceva din toate astea.

N-aveam visuri despre cum trebuie sa fie. Nu caut acum sa potrivesc realitatea in sabloane si-n planuri de fetitza mare. Incerc sa fac lucrurile cit mai firesc cu putinta si ma distrez cu intregul proces, pentru ca mi-e clar ca a doua oara n-o sa se mai intimple. Si abia astept sa vad cum o sa iasa. Si nunta, si viata de dupa.