Zilele astea simt ca sar garduri. Multe, inalte, dese.
Ca ard etape, ca totul se misca foarte repede si nu am timp sa inteleg ce se intimpla. Trag spre mine vieti, obiecte, oameni care nu-mi incap in brate, care dau pe-afara, imi strivesc palmele, imi sifoneaza rochia, imi cad peste degetele de la picioare si se imprastie pe jos in toate partile.
Sar garduri. Intru in zone interzise, in zone in care n-am ce sa caut, zone care nu-s pentru mine. Vreau prea mult, prea repede.
Alerg dintr-un loc in altul, trec pe-acasa doar cit sa sar dintr-o pereche de pantofi cu toc in alta si sa iau urmatorul rind de foi. Incep lucruri, promit lucruri, trec un picior peste gard, apoi ma opresc o secunda, prea scurta sa-mi dau seama exact ce urmeaza dupa ce o sa trec si celalalt picior. Imi fac vint si aterizez pe partea cealalta, unde se misca altfel moleculele. Si nu apuc sa-mi recapat echilibrul si sa-mi netezesc fusta, ca mai rasare unul. Mai verde, mai scund sau mai interzis saritorilor. Si-mi fac vint din nou, nici eu nu stiu de ce. Poate pentru ca mi-e atit de frica de banal, de zilnic, de la fel. Toata viata am crezut ca asta e un lucru bun. Si acum imi creste inima cind imi spune cineva ca sint deosebita. Pentru ca asta inseamna ca nu-s la fel, nu?
Acum ma simt obosita (o fi si pentru c-am dormit prost, am visat masele care-mi sareau din gura si-apoi dansau sirba pe masa din bucatarie).
Obosita sa sar garduri intre care viata pare altfel. Mi-ar placea sa-l sar pe ultimul acum si-apoi sa incetez cu asta. Sa uit complet conceptul de gard dupa care viata e altfel.
PS: Duminica am sarit gardul la Cec. Hm… overrated, if you ask me.
Ce bine-ai zis, parca as fi scris eu pentru mine. Hai sa luam o pauza si sa ne uitam la cer. Daca te uiti in sus, nu se vad gardurile.
O melodiecare i se potriveste Oanei, iar daca schimbam cuvantul „nori” cu „gard”, atunci i se potriveste perfect si Ioanei
incearca totusi sa deschizi usa/poarta…dureaza mai mult, e mai greu dar satisfactia e mai mare decat sa sari garduri.
Festina lente !
Oricum , poza are supraexpunere …
Da, Oana, hai sa ne uitam in sus. Desi cred ca si acolo gasim chestii de sarit. Uf, ce greu e…
Iulian, multumim, intotdeauna pe faza cu un soundtrack potrivit…
Cetin, crede-ma, dureaza mai putin sa deschizi poarta decit sa sari gardul, mai ales cind porti mai multe rinduri de fuste si pantofi cu toc. Plus ca in general e mult mai misto sa sari gardul. Am deschis atitea usi pina acum… boooring.
Stroem, e cum spui. 😉
Ai dreptate cu gardurile astea, sarim unul dupa altul… pana cand? Ma rog, unii dintre noi sunt gratiosi cand le sar.. 🙂
gata cu saritul gardurilor. sa mergem la pas.
asta’mi zic si eu de ceva vreme, dar vad ca nu pot altfel
Buna,
Am ajuns intamplator pe blogul tau in urma cu ceva zile…si de atunci am intrat zilnic pe pagina ta si am citit tot ce ai scris pana acum.Felicitari,scrii foarte frumos! pot sa spun ca acum sunt linistita de , eram destul de agitata, trista…dar uite ca azi, dupa ce am terminat de citit ma simt mai usurata si simt ca o sa fie bine si pt mine de acum inainte…Multumesc.
Buna, Lara, bine-ai venit in farfuria mea. Ma bucur ca ti-am fost de ajutor, sint aici si pe mai departe… Si.. o sa fie bine, sigur, trebuie doar sa te decizi tu in ce fel. 🙂
Frumoasa melodia… Nu am mai ascultat demult ceva italian… Ca italieni sunt o gramada pe aici si nu prea fac cinste tarii… 🙂