Posta Romana are plicuri cum am eu noroc in viata

Credeati ca daca am primit si ultima adeverinta, e gata? Ca pot sa ma intorc la zenul meu, ca si cum iadul fiscal nici nu s-ar fi intimplat? Ei bine, nu.
Inainte de orice, trebuie sa povestesc cum aseara cind am ajuns in locul unde trebuia sa gasim masina barbatului familiei, cu scopul de a ne folosi de ea pentru a ajunge la cinema pentru a vedea filmul animat 3D, am constatat ca masina disparuse. „Parca aici am lasat-o aseara, nu?” Te mai uiti de citeva ori, de parca e vreo sansa ea sa fie acolo si tu sa n-o observi. Te invirti in loc. „Si dimineata sigur n-ai plecat cu ea la munca, nu?” El sta un pic pe ginduri, de parca e vreo sansa sa fi plecat cu ea la banca acum 10 ore si sa fi uitat complet asta. Te mai uiti odata, locul e gol. Deci, nu e. Un telefon mai tirziu la rosal si ne lamurim, golful Mirelui a fost ridicat, e in siguranta nush unde in spate la cora. 700 de lei mai tirziu a fost recuperat in siguranta.
Revin. Asadar am declaratia 200 completata, verificata de o zece ori, urmata de cele 6 adeverinte in original. Tot ce tre sa mai fac sa scap de statutul de evazionista e sa trimit incarcatura catre Admin Financiara sector 6 (prin posta, evident, ca doar n-o sa ma duc sa fac coada la ghiseelor lor transpirate). Cum permis n-am, sa merg cu masina, si nici timp nu prea am, sa merg pe jos, decid sa ma duc la posta cu rolele. Identific posta cea mai apropiata si cu traseul cel mai prietenos pentru role, imi pun aparatorile, sapca in cap, rucsacul cu acte in spinare si pornesc. Incep pe strada pe campia libertatii, ca pe trotuar e prea denivelat. Continuu pe pista de biciclete dinspre salajean, dar nu mai mult de 50 de m, ca e plin de mame cu carucioare care n-au loc pe trotuar de masinile parcate, asa ca merg pe pista de bicilete si injura la biciclistii care trec in mare goana si le sperie ursuletii de plus si biberoanele. O iau pe strada, deh, mai claxoneaza ei soferii, dar macar nu-mi rup gitul. Cu chiu cu vai identific un xerox intr-o alimentara (ca doar n-o sa-mi incredintez postei romane singurul exemplar al actelor cu atita sudoare obtinute). Cumpar si-un baton d-ala cu miere pe deasupra cit doamna de la xerox imi umple de saliva colturile adeverintelor. Bun, am bifat si asta cu succes, ma tin de usa alimentarei si cobor pe trotuar. Traversez si intru la posta.
Zimbesc larg, ca am invatat ca asa se face aici. Ma duc la singurul ghiseu liber, unde o cucoana isi sprijinea falca cu o mina plina de inele de aur d-ala rosiatic asa. „Nu va suparati, frumoasa doamna, aveti cumva plicuri A4?” intreb eu perfida, dupa ce vazusem pe panou infipt un astfel de plic, mare, alb, cu eticheta de pret de 0,6 lei pe el. „Nu, s-au terminat de luni”, imi raspunde printre unghiile lungi si mov (nu mi-e clar daca era oja sau hematom ce-avea ea acolo). Azi e joi. Desigur, mi se pare absolut firesc sa nu ai plicuri la posta vreme de 4 zile la rind, ca doar cine-ar avea nevoie de plicuri la posta… „Dar e unul acolo pe panou, nu mi-l puteti vinde pe acela?” intreb eu dind din gene. „Ala e pentru panou. Nu se vinde. Incercati la colega de la mesagerie. Afara a treia scara pe stinga”. Trag aer in piept, cobor scarile tinindu-ma de portar, identific mesageria, intru. Intreb de plic, aia imi zice ca evident, nu mai are de luni, da’ sa incerc la Factor, afara, prin spatele blocului, usa verde. Ies, ma tin de stilpul de iluminat, cu greu gasesc gangul spre spatele blocului, 4 usi verzi, pe nici una nu scrie nimic. Trag de prima, ma dezechilibrez, e incuiata, a doua insa se deschide si acolo-l vad pe Factorul. Citeste Click. „Buna ziua, aveti cumva vreun plic nefolosit?” „Plic? Da ce-s eu, librarie? Cine v-a trimis? Nebuna aia de la mesagerie. Ia lasati-ma fetitelor in pace cu plicurile voastre, ca-s satul de plicuri…” Da, si eu as fi dac-as fi Factor. Dar mi-a zis fetita, ce dragut, aproape-am uitat ca am nevoie de plic… O iau spre casa, cu gind sa amin operatiunea pina miine. Intru intr-o doara (si-ntro rina, ca ma tin de un galantar foarte subred) intr-un magazin cu tzevi si saci de ciment. Plicuri aveti? Sigur, albe si colorate. Vreau! Doua!
Platesc, ma intorc la posta. Scriu rapid pe plic adresele, bag marfa, sigilez, ma asez la ghiseu, unde ca sa vezi, nu era nimeni la coada. O intreb pe domnita (una simpatica si foarte activa de data asta) cum e mai sigur sa trimit actele. Cu confirmare de primire, zice. Bun, zic, asa sa facem. „Pai atunci completeaza dumneatale formularu’ asta!”. Ma duc la pupitru, completez, ma intorc la ghiseu 30 de secunde mai tirziu (e greu sa scrii citet cu aparatori de plastic in palme), se facuse coada de 7 mosi si tot atitea babe. Trag aer in piept, ma asez la coada. Stau. Pensie. Mai stau un pic. Enel si Romtelecom, ai dracu de otzi. Inca un pic. Ajutor de somaj. Iara stau. Alocatie si amenda auto. Imi vine rindul. Am emotii. Plic am, formular am, sigur ceva nu e in regula. Ca asa se intimpla intotdeauna, te duci acolo si crezi ca esti pregatit, dar ele, doamnele, stiu mai bine si de fiecare data te prind cu tema nefacuta. Ajung in fata. Dau plicul, dau formularul. Citeste, pune plicul pe cintar, 59 de grame. O fi bine, o fi rau? Tasteaza ceva pe sub birou, ma priveste pe sub gene. Arunca plicul in cutia cu plicuri de dat la Factor. Primesc o chitanta. Rasuflu usurata. Cind sa plec, imi zice intr-o doara „Sper ca nu aveti acte in original in plic, da?”
Imi facusem vint pe usa deja, ce sa mai… Acuma nah, nu mi s-o intimpla tocmai mie sa se piarda plicu’, nu? Ca e luat de la Menaj, scris cu aparatorile de plastic, trimis cu confirmare de primire intr-o zi de mai in care tot scumpe-s ciresele…
Hai ca am invins si azi. Sa vedem ce-o mai fi pina diseara…