Sint nostalgica azi. Imi amintesc ca era o vreme cind stateam in statie la cite-un autobuz, ma uitam pe strada la femeile care conduceau tot felul de masini colorate din care se auzeau muzici care mai de care mai psihedelice, si ma intrebam daca si cind o sa strabat si eu orasul, poate tara, si de ce nu, poate toata lumea, asezata comod in scaun, cu cotul pe geam, tigara inca neaprinsa pe scaunul din dreapta si parul vinturat de viteza (maxima legala, fireste). Cam in aceeasi vreme, ma intrebam cum o fi sa muncesti pe mai mult de 100 de dolari si ce-as face cu banii care mi-ar ramine dupa ce mi-as plati gazda si abonamentul la metrou. Cum m-as distra daca as putea merge oriunde si-as putea face orice.
Ieri am dat 50 de dolari pe un accesoriu de par. E frumos, unicat, construit de o femeie minunata, cu miini fermecate, dar, la naiba, am dat pe el banii pe care intr-o vreme ii cistigam in 2 saptamini de munca. Si nu m-am gindit nici o secunda ca nu fac bine decorindu-mi parul cu un accesoriu din fetru rosu de 50 de dolari.
Sint mai libera ca atunci. Si mai obosita de viata, e drept, dar intr-un fel confortabil. Am mai multi bani, am masina (n-am permis, dar asta e ceva temporar), am si muzica, am timp liber, am idei multe si am cu cine sa le fac adevarate.
Si-am amintiri despre vremuri in care n-aveam nimic din toate astea si tot imi era bine. Cred ca imi era bine pentru ca visam ca intr-o buna zi sa le am, si sa ma bucur ca le am in feluri in care oamenii care le au din start nu le cunosc niciodata.
Nush ce mi-a venit cu tema asta. De fapt, stiu. E pentru ca aseara am mincat si-am povestit despre saracie si bogatie cu doi oameni frumosi care-au trait ambele extreme si-acum isi scriu poezii despre cit de mult se iubesc.
As scrie si eu poezii, dar nu ma pricep deloc la rime, mi se pare ca ingradesc cuvintele, ca te obliga sa sacrifici ce simti de dragul armoniei in silabe. Eu prefer proza, zimbetele si accesoriile de par.
Cind eram mica si mi-era frica de cite-un loc necunoscut in care ajungeam din diverse motive, ma intrebam in soapta daca in locul cu pricina exista fluturi. Pentru ca eram convinsa ca acolo unde traiesc fluturi nu se poate intimpla nimic rau.
Ei bine, la mine-n par, in cap, si-n viata in general e plin de fluturi, am roiuri intregi. 🙂
Vineri, fluturi
Prin Bucuresti femeile conduc din ce in ce mai putin masini colorate si din ce in ce mai multe masin albe, de fite…
Eh so what, daca asta le face fericite, foarte bine, pe mine ma nu ma deranjeaza!
no, hai ca fericirea ii alta poveste. (scris in pur stil ardelenesc :D)
masinile colorate si fluturele mi-au adus aminte de un film ca un basm fantasgomoric cu un copil care viseaza asa frumos ca tine 🙂 The Fall (daca nu l-ai vazut inca o sa ai citeva surprize placute, cred eu 😉 )
Am impresia ca „sunt tu” in statia aia de autobuz… 🙂
Buna, Vasi, am vazut The Fall, o poveste minunata, intr-adevar, sint flatata ca postul meu te-a dus cu gindul la fimul asta…
Merat, crestem, nu?
hehe, ma bucur ca l-ai vazut – eu am avut ocazia sa il vizionez de curind pe ecran mare stind pe scaunul de linga Catinca (super cool si suprarealista aproape experienta) 🙂 a venit aici la festivalul de film al lui Roger Ebert si m-am plimbat cu ea si-ai ei vreo citeva zile prin mica noastra urbe americana (a fost primul loc din State pe care l-au vizitat!!)
n-am apucat sa-ti zic de Mariza, m-a fermecat, are o prezenta de poveste, ca un personaj magic si mitic… mi-a dat si un autograf pe Terra 😀
Uau, ce frumos, cred ca e super simpatica micutza. De Mariza, nu vreau sa stiu, ca ma roade un pic invidia… Las’ ca eu ma duc la Depeche, sper de trei ori anu asta. Ah, ce chestie, tocmai a inceput un fado al Marizei in iTunes-ul meu… 🙂 Ai o viata plina tu acolo…
Buna, Ioana, Te citesc de citeva luni deja si cred ca ai un talent cu adevarat deosebit. Nu te-ar interesa sa scrii o carte? Daca nu cumva ai scris-o deja si-o tii in sertar. Eu cred c-ai multe de spus, si mai ales un fel deosebit de a spune lucruri.
crestem, crestem 🙂 abia astept (sper) sa ajung si eu sa pot semna un post ca acesta. Hmm, poate te gandesti ca spun prostii… Sunt aproape de a termina viata de studenta si ma tot intreb de ceva vrem unde o sa ajung. Asa ca ma uit la toata lumea who made it… Acum ma uitam la tine si visam departe, cand voi fi crescut :))
Miruna, multumesc de aprecieri, n-am nici o carte scrisa si ascunsa in sertar, de fapt nici nu stiu dac-as putea scrie o carte, pentru ca ma plictisesc destul de repede…
Merat, draga mea, stii unde o sa ajungi? Exact acolo unde vrei tu. Si-o sa fie exact cum iti propui, promit! Ca vorba aia, eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine, asa ca sa nu ma contrazici! 🙂
KELEBEK!
Stiu eu, stiu eu! Fluture in turca, nu? 😀 Tot tu mi-ai zis, cred, acum vreo 9-10 ani…
Multumesc! Nu te contrazic, e ca tine! 😀 O sa dau o placinta cu mere 🙂
Bun, tu dai placinta, eu pun deasupra inghetata de rom cu stafide si uite-asa punem de-o petrecere de oameni mari cu gusturi fine! Bafta multa!
Fluturii ca fluturii, da’ rochiile? Unde-s rochiile? Asta as vrea eu sa stiu…
Rochiile au scapat in sfirsit din vama, sper nu foarte ciufulite. Miine dimi le iau, rapid o sa le si probez. Daca nu mai postez nimic vreme indelungata, inseamna ca nu-mi plac, nu-mi vin, mi-au facut chinezii alte modele sau sint albastre in loc de albe sau cine stie ce altceva… Tineti pumnii!