Desene animate-adevarate

Zilele astea am tras cu ochiul la citeva dintre filmele de desene animate cu care mi-am umplut copilaria, de altfel cam saraca. Calatoriile lui Guliver, Mica Sirena, Alba-ca-Zapada, Alice in tara minunilor, Frumoasa din padurea adormita… Si mi-am dat seama ca e adevarat: printesele din povesti sint toate la fel (mai putin alba-ca-zapada, care e bruneta si e tunsa scurt): blonde, slabe, cu parul foarte lung si-un pic ondulat la virfuri, poarta rochii roz strinse-n talie, cu crinolina uriasa, au miinile foarte albe si unghiile lucioase. Printul e si el standard: pantaloni mulati, cizme cu putin toc, camasa cu guler pe dinafara vestei, palarie cu pana, brunet, musai cu pelerina, gura foarte rosie (pregatita pentru sarutul magic care-o salveaza pe printesa de la somnul etern), calul foarte alb, aproape stralucitor, iti ochii aproape. Iar printesa, indiferent ca are probleme cu ursitoarele, cu alta printesa, cu vreo vrajitoare sau cu vreo balena uriasa, se incurca in viata si pica intr-o incurcatura majora. Nici parintii, nici animalutele pe care le-a crescut, soarele sau luna, vraci si imparati din alte tinuturi, nimic n-o poate salva din sicriul de sticla. Pina cind intr-o zi trece tipul asta cu calul lui stralucitor de alb si ce se gindeste el, ia sa pup eu pe gura moarta asta, care desi e moarta, n-arata rau cu parul ala lung si blond si toate bling-blingurile alea roz… Si-o pupa si ea brusc se face bine, vrajitoarele si ursitoarele cele rele fac implozie de ciuda, animalutzele danseaza dansul bucuriei, cei doi frumosi se salta pe armasarul extra-white si-o iau incetisor spre palat, unde stim deja ca or a traiasca fericiti pina la adinci batrineti. Plictisitor, nu-i asa? Ma mir ca n-am adormit fruntea infipta in monitor…

Totusi, e adevarat, nu? Noi, femeile, sintem niste printese. Necazurile noastre nu-s cu mere otravite si blesteme de secole, ci cu robineti, bujii, rate, amenzi, gelozii, singuratate, chestii d-astea mai lumesti. Ne impiedicam des si ne imprastiem cu zgomot pe trotuar, ca poate tocmai atunci trece pe-acolo baiatu asta cu calul si se gindeste sa ne salveze. Ma rog, fara sa se arunce asa din prima la sarut, ca sintem niste pudice, dar macar un numar de telefon poa sa ceara, nu? Ca poate ne cunoastem mai bine si ne rezolva in timp, pe rind, toate problemele din regat.

N-am o concluzie la asta. Nu stiu daca e bine sau rau, daca printesele fac bine asteptind printul, daca printul nu e cumva cam comod ca asteapta sa vada care dintre printese cade mai frumos in genunchi „rapusa” de diverse forte malefice. Si daca nu cumva promisiunile lor de fericire pina la adinca moarte sint un pic stupide. Adica stai un pic, doar pentru ca el are cel mai alb cal din lume? Si pentru ca ea arata asa frumos moarta?

Mda, se vede ca ziua de ieri chiar m-a terminat psihic (intre 9 dimineata si 10 seara, cind am predat proiectul, am primit si-am dat 65 de telefoane, am fost pe punctul de a plinge de nervi de patru ori, mi-am inchis telefonul nici nu mai stiu de cite ori, si l-am deschis la loc cinci secunde mai tirziu). Ce bine ca printzul meu e deja p-aici prin curtea palatului!

Azi ma duc la o cununie civila (nu a mea), sa vad cum se face pentru cind mi-o veni rindul.
Tot azi e ziua Adrianei. La multi ani, draga mea, sa fie totul asa cum iti doresti, la inceput, iar apoi sa fie de zece ori mai frumos decit atit!
Azi e si ziua de spovedanie. Habar n-am ce presupune asta, stiu doar ca intilnirea cu Dumnezeu e programata pentru ora 19.00. O sa ma imbrac frumos si-o sa-l rog pe print sa lase calul acasa.

Sa aveti zi scurta, sa va pregatiti palatul de weekend si sa tineti ochii mari, ca e suficient sa nu fii pe faza o secunda si puf, a trecut pe linga tine marele final fericit, cu promisiuni pe termen nelimitat…