Bunicul meu Petrica are 84 de ani si arata de 65. E vesel si curios. Se imprieteneste imediat cu oricine. Cum face cunostinta cu cineva proaspat, cum „scoate fisa spre completare”. Adica il/o intreaba tot. Ocupatie, virsta, familie, hobbyuri, familie apropiata. Poate vorbi, in versuri sau proza, despre orice, ore in sir. E destept, consecvent si rapid.
Ii scriu bunicului meu Petrica (o sa ii scriu si bunicului meu Jean, departe de mine gindul de a discrimina vreun bunic) desi el nu ma va citi, ca nu are internet la el in garsoniera la Piatra Neamt. Are insa un stick de 2 giga cu care-si transporta poeziile la tipografie. Al doilea volum e gata tiparit. Am crescut cu el de la 3 ani pina pe la 14, in miros de vopseluri si uleiuri pe care el de intindea pe pinze albe, zeci de pinze transformate in tablouri pe care nu le-a vindut niciodata. Le-a inramat cu bani grei, apoi le-a oferit rudelor si prietenilor pe la nunti. Majoritatea insa sint inca la el in garsoniera, puse pe pereti unele peste altele, sau in pungi pe dupa biblioteca, in asteptarea unui stapin care sa le adopte. Flori, case acoperite de zapada, lacuri, vapoare. Niciodata oameni. Imi recita poezii scrise de el, iar eu le invatam si le recitam mindra la scoala, de linga catedra. N-a fost nici pictor, nici poet. A fost contabil si inspector la banca. Dar i-a placut sa picteze si sa scrie poezii. M-a dus la biserica si m-a invatat cintecele catolice. Apoi i-a murit bunica mea Sofica, si lumea lui s-a rupt. Nu s-a regasit nici acum, desi au trecut de-atunci 22 de ani. E singur, prea singur. Aduna lucruri peste lucruri, poate unele mi-or fi mie de folos la un moment dat. Inmoaie la cuptor piinea veche, ca sa nu dea bani pe una proaspata. Ziare nu mai citeste de mult, decit daca i le ofera cineva gratis. Pune fiecare leut deoparte. Nu are pofte, dorinte speciale, mofturi. Pentru ca n-are cui le rosti. N-are cui sa-i recite, n-are cui cere un rasfat. E batrin, chiar daca arata mai tinar. Nu e bolnav, desi la virsta lui, se asteapta sa fie. E trist si singur. Singurul copil care i-a trait (ceilalti i-au murit inainte sa implineasca un an) a fugit in tari straine si nu vrea sa stie de el. Sta in genunchi si se roaga, cu lacrimi adevarate. Unui dumnezeu intii ordodox, apoi catolic, acum adventist. Isi cauta companie in toate cerurile posibile. N-a gasit-o inca. Uneori ma mai suna sa ma intrebe daca m-a sunat cumva tata. Tatal meu, fiul lui. Ii spun ca nu si il aud cum i se inchid ochii a lacrimi. Plinge pe muteste. Suspina. Isi inghite esecul de parinte si de bunic singur, care si-a pierdut veselia si rimele. Se roaga in fiecare zi, minute in sir. In genunchi, cu fruntea aproape de mocheta decolorata. Isi fringe miinile albe si tremurate, se bate cu pumnul mic in pieptul mare de om care nu-ntelege unde a gresit.
Cind eram un pui de om si il priveam de jos, iar cei 165 de cm ai lui mi se pareau multi de tot, imi spunea cărăbuş. Si acum, in rarele lui momente de bucurie, ma ciupeste strengareste de obraz si-mi spune cărăbuş. Ma uit la el, acum de sus in jos, pentru ca eu am crescut si el a scazut, si ii sint atit de recunoscatoare pe cit sint de frustrata ca n-o sa-i pot explica niciodata cit de multe ii datorez lui, poeziilor lui, povestilor lui despre razboi, lacrimilor lui retinute. I-as intoarce favorul de a-mi fi fost bunic bun, dar habar n-am cum. Pentru el a fost simplu, eu ceream si el se dadea peste cap sa-mi aduca. Eu intrebam si el raspundea. Eu plingeam, el ma consola cu o poezie. Eu cum sa-i consolez tristetea muta, rugaciunile fara raspuns, ochii odata albastri, acum aposi de la atita plins de unul singur?
Pina o sa aflu, ii spun la multi ani de sf. Petru, si vreau sa stie ca eu chiar vreau ca el sa traiasca inca multi ani, cel putin doi trei ani dupa anii de care inca mai am eu nevoie ca sa aflu ce sa fac sa-l alin. M-am gindit ca daca o sa facem un pui de om care-o sa necesite nume barbatesc, o sa-i dam numele Petre Ioan. Ca sa nu uit niciodata de el si sa-l iubesc la nesfirsit, pentru toate rimele de-atunci si pentru toate lacrimile de-acum.
mi-au dat lacrimile…minunat…
sa iti traiasca amandoi bunicii si sa fie sanatosi pana la 100+!!!
la multi ani bunicului tau 😉
sa va traiasca, viziteaza-l cat de des poti, sterge-i lacrimile cu imbratisari
pune pe blog poze cu panzele pictate de el, vreau si eu case ingropate sub zapada, asta daca se indura sa se desparta de ele…
la multi ani bunicului tau, sa-ti traiasca. ai un stil foarte viu de a vorbi despre intamplari, oameni, idei. spre deosebire de alti povestitori, detaliile pe care alegi tu sa le prezinti imi pare foarte interesante. desi nu prea inteleg cum e bunicul tau o persoana vesela (si curioasa) cand are "rare momente de bucurie"…
La multi ani bunicului tau!
Scrii minunat – din cuvintele tale izbucneste viata!
Chiar ma gandeam si eu ca-n iuresul asta numit viata ii uitam pe cei de langa noi, uitam sa le mai oferim o imbratisare, o vorba calda… ai grija de bunicul tau, fa-i o vizita cand se asteapta mai putin si imbratiseaza-l 😉
Ca de obicei ne coplesesti si ne bucuri cu scrisul tau minunat. La Multi Ani bunicului tau si din partea mea. Eve
Buna dimineata,
Va multumesc pentru urari, l-am sunat devreme si i-am transmis si de la mine si de la voi toate cele.
Mihaela, cind merg acasa pozez tablourile si le postez aici, sa-ti alegi. Sint sigura ca bunicul ar fi onorat sa ti-l ofere!
Ioana, el E o persoana vesela, asa e firea lui. De cind l-a ingenunchiat viata, bucuria lui e mai degraba exceptia. Cred ca pur si simplu s-a pierdut de el, asta e cel mai trist. Uf.
Va multumesc si va trimit sa va iubiti bunicii cit inca mai aveti ce iubi.
La multi ani si sa iti traiasca
Sa-ti traiasca bunicul,multi ani de-acum incolo…merita!Pacat ca e trist si singur si ce frumos ca are o nepoata atat de recunoscatoare! La multi ani,inca odata pt. el!!!!!!!!Claudia…..
La multi ani,bunicului Petrica.Daca imi este permis sa-ti sugerez fara sa supar cred ca l-ar bucura tare mult si i-ar mai stinge dorul de tine si tatal tau un stranepot sau stranepoata.Asa ar vedea un alt pui de carabus care creste frumos ca mamica lui,caruia sa-i recite cateodata o poezie ,un gand…
Multumesc pentru urari!
Orestia, nu stiu cit de mult l-ar consola un stranepot la 350 km distanta… 🙂
Ionouka, iata cum m-ai facut sa plang! Of! Cine stie ce-o avea bunicul Petrica in sufletul sau…
La multi ani! La cat mai putine lacrimi.
:*
🙂
Ce bine ca mi-ai amintit…uitasem sa felicit si eu Pavelii din familie.
La multi ani si multa sanatate ambilor bunici!
La multi ani bunicului tau si multa sanatate!
Mi-au dat lacrimile cand i-am citit povestea.
Esti o norocoasa sa ai asemenea bunici!
>:D<
La multi ani, bunicului tau!
Vreau si eu sa cumpar un tablou.
I-haaaaa, ce-o sa se mai bucure bunicul de-atitea oferte! Ia sa-l sun eu chiar acum, sa-i fac o bucurie la ceas de seara!
Multumesc, Eugen!
Mira, Vert, va multumesc pentru urari!
Sa iti traiasca fericit si mai mult decat cei 2, 3 ani de dupa:). Sa vina o zana buna si sa ii ia durerea…sa ii redea culoarea ochilor si bucuria vietii…cam greu dar nu e imposibil..asa am invatat eu de la printesa:) ca daca chiar vrei ceva…se poate!
Breathtaking… Mi-au dat lacrimile. Unde mai pui că ascultam şi Natasha Bedingfield – Pocket full of sunshine…
Ioana, sper ca bunicul tau sa aiba mai multe motive de bucurie si sa fie sanatos tun!
Desi pare neverosimila ideea, tind sa am aceeasi parere cu Orestia. Un carabus din asta fave valuri nu la sute de km, ci la mii, la zwci de mii! Dar, evident, tre' sa fie si-n strategia de viata mai larga. Insa, daca ai de gand sa faci relativ curand unul, fa-l mai repede de dragul celor mai candide suflete din viata ta. Pentru noi, trei ani sunt curand. Pentru ei, din pacate…
Dau la schimb o icoana pentru un tablou pictat de bunicul tau Petrica. Ai scris atat de frumos despre el ca imi vine sa il iau acasa… De ce oamenii acestia minunati mai trebuie sa sufere?
Simona, da, ai invatat corect. Numai ca unele lucruri vin cind vor ele, nu cind vreai tu. La naiba cu ele!
Scortisoara, ce frumooossss…
Nuschu, iti multumim si eu si bunicul. Nu pot grabi planul universal. Eu am renuntat sa mai pun piedici fiziologice, acum ce-o fi, o fi… Se va intimpla cind e potrivit sa se intimple. 🙂
Digodana, cu mare drag ne prindem la schimb. Icoana o iau eu, pentru ca el n-are voie sa pastreze in casa simboluri religioase. el e minunat tocmai pentru ca a suferit, cred c-asa-i reteta generala, nu?
Duminica usoara sa aveti!
Acuma am dat si eu de blogul tau si am mult de recuperat. Desi ma dor ochii ca-s cam chioara, stau si savurez fiecare cuvintel de pe blog. Si am ajuns aici unde aproape mi-au dat lacrimile ca mi-am amintit de bunicu. Eu nu mai am niciunul… s-au dus toti… M-au crescut bunicii de pe mama pana la 5 ani si au fost ca niste parinti pentru mine. Bunicul meu nu avea decat 4 clase, dar m-a invatat sa citesc la 3 ani jumate. Credeam ca e un geniu. Tarziu am aflat ca a invatat sa citeasca pe camp, cu oile… Scria si el versuri, usor naive, despre cei din jurul lui. Scria poezii pentru nepoti, pentru domnul doctor care avea grija de sanatatea lui, pentru vecini…
Imi pare nespus de rau ca n-am facut mai multe pentru el cat a trait, ca tare singur mai era si el dupa ce a murit bunica… Singur si trist si plangea cand ma duceam la el, ca locuiam in alt oras si nu intelegea de ce trebuie sa stau printre straini…. Bunicii sunt niste fiinte atat de extraordinare….
Sa stii ca si eu am un bunic care a pictat multe tablouri si a scris poezii. A scris (si mai scrie inca) si proza. Lui i-a murit singurul baiat (tatal meu). Si eu il iubesc. M-a invatat sa pictez. El imi spunea ”papusule” si eu imi imaginam ca vine de la papusoi,de la porumb adica! Acum imi dau seama ca vine de la ”papusa”. A fost contabil. Sustine ca e ateu dar eu nu l-am crezut niciodata. Crede in prea multe lucruri bune ca sa fie ateu. E credincios si nu stie! Am vrut doar sa-ti spun ca te inteleg. Ii doresc numai bine bunicului tau si alui meu si tie si stiu ca exista un loc si un timp in Universul asta unde vor primi toate rasplatile pe care le merita! Asa ca nu mai plange…Ei sunt deja inscrisi pe lista de onoare la petrecerea din vesnicie.
Uite ca aveti nume pt Baietel 🙂