Am avut un weekend delicios la cuptor, imbalsamat cu emotii si alge. Inca ma arde pielea de la vintul din vama, am pastrat in buric niste fire de nisip si scoici pisate, iar pe cerul gurii mi-a ramas ca o parere gustul moale de calcan cu mujdei proaspat.
Am iesit din metrou devreme, multumita de tot. Zimbeam cu ochii la sandalele albe din care-mi ies impertinente niste unghii cu oja rosie sparta de prea multi pasi pe nisip. N-am zimbit prea mult insa, pentru ca linga mine in autobuz s-a urcat o doamna. O batrina mica, subtire, eleganta, cu parul alb tuns foarte scurt. Plingea. Discret, pe tacute. Ii curgeau lacrimile siroaie, i se amestecau in rujul prea rosu, strins in cutele buzelor uscate de viata. Se stergea din cind in cind cu o batista alba de bumbac, parfumata, o batista cu flori mov la colturi. O scotea din geanta maro mica, perfect asortata cu sandalele vechi si cureaua de la ceasul antebelic. Parul alb, pielea alba, batista alba. A plins patru statii, cu cotul lipit de al meu. Imi venea sa-i pun un brat pe linga umerii slabi si s-o aplec cu forta pe umarul meu, sa plinga acolo. Aproape ca mi s-a facut rusine ca inainte s-o vad, zimbisem la propriile-mi unghii rosii.
Nimic nu e mai trist ca un batrin care plinge. Nici un copil care plinge, nici un bolnav care plinge. Nimic nu e mai molipsitor. Cind vad un batrin plingind, imi dau lacrimile, mi se stringe stomacul si mi se taie rasuflarea. Pentru ca batrinii nu pling din orice. Cind un batrin plinge, ceva din lumea lui a murit. Un copil. O casa luata de apa. Un animal care-l ajuta sa cistige o piine. Un dumnezeu care i-a intors spatele.
Nu stiu de ce plingea doamna cu batista alba. Plingea demn, parfumat, doar cu ochii. Am plins si eu cu ea citeva secunde, molipsita de tristetea resemnata a unei batrine mici care plinge. Nu-mi mai vine sa zimbesc. Ma gindesc la ai mei, care-s departe si care uneori pling de dor, de neputinta, de singuratate. Si mi-e ciuda pe zilele mele bune, din care nu pot sa le ofer decit un telefon, o fotografie, un gind. I-as aduna pe toti la piept si i-as obliga sa plinga numai in claviculele mele, sa pling si eu cu ei odata pentru totdeauna, ca parca totusi sa plingi singur si batrin e si mai rau.
Caut, caut, caut. In fiecare zi. Caut franturi de text incarcat de sens. Cand dau de ele, le citesc si recitesc, le respir, incep sa tremur. Si nu mai pot citi altceva. Pentru astazi ajunge; am gasit…
Demult-demult, pe vremea cand calatoream des intre Cluj si Medias, trebuia sa astept de fiecare data in Teius o ora sau doua. Intr-o noapte am vazut in sala de asteptare, intre alti oameni care salasluiau prin gari, un batranel de varsta lu' tata, inalt, cu pielea alba si hainele curate. Avea cu el un sac si o geanta. Nu stiu de unde venea, nu stiu de ce sau de cand statea in gara… In ochii lui limpezi, in miscarile nesigure cu care strangea sacul la piept, se citea ca nu mai are "acasa". Si-am plans, si-am plans…
Incep sa regasesc la tine lucrurile care m-au facut sa zabovesc, candva, pe blogul tau…Si asta ma bucura. O perioada am crezut ca ai pierdut acel ceva al tau ce te facea cumva altfel (in sensul bun al cuvantului). O scrie un anonim care a avut si reactii negative cu ceva posturi in urma 😉
I know what you mean :-<
Dar si un bolnav care plange… Eu stiu… Offf 🙁
poate plangea pentru ca ii taie basescu din pensie si nu stie ce sa aleaga intre mancare, medicamente si intretinere…
Tu chiar ti-ai propus sa ma faci sa plang. Dar te contrazic. Mai trist decat un batran care plange este un bolnav care plange pentru ca stie ca nu mai are mult timp si se va stinge. Prea devreme. Si mai trist este cand acel bolnav iti este foarte drag si apropiat.
Gata, destul! Prea multa tristete in jur si ma sufoc, zau.
Uf, am crezut si eu o vreme asta, zau asa. Ma topeam de durere de cate ori vedeam o suferinta sau o lacrima pe fata unui batran.
Viata a vrut insa sa ma invete si alte lucruri si mi-a trimis sa intalnesc altfel de batrani si altfel de lacrimi: batrani rai si lacrimi de manipulare. Am inteles atunci ca faptul de a fi batran nu te face mai bun si ca nu varsta cuiva in sine ci trecutul sau istoria sa, a sufletului sau, ar trebui respectate.
Iti voi da un exemplu ce iti poate parea extrem de sinistru: mama soacrei mele plangand de sarea camesa de pe dansa de durere mare ca eu ma casatoresc cu nepotul domniei sale spre a-l nenoroci 🙂 Daca nu as fi stiut de ce plange, sa vezi ce m-as mai fi topit de mila ei. Era atat de convingatoare in suferinta ei!
E trist sa asisti la suferinta unui batran dar permite-mi sa te contrazic in privinta copiilor, pentru mine e mult mai dureros sa vad un copil in suferinta, plangand. Suferinta fizica sau sufleteasca. E mult mai ravasitor, sfasietor. Sunt mama si poate de aia….
Emotia plansului nu e in ochii celui care plange, ci in ai privitorului care ii ofera un sens personal. Unora le aminsteste de mama, altora de un bunic…unei mame de un copil. Depinde ce ne atinge mai mult pe fiecare, in functie de proriile experiente. Pe mine tot timpul un batran, pentru ca mi-e foarte dor de bunicu…si nu mai e.
Si eu am fost in Vama Veche weekendul acesta, ce coincidenta.
Of! Nu am cuvinte.