Uneori, am momente bune. Cind uit. Cind mi se pare ca lucrurile-s bune. Rîd, dau din miini, imi vin vise-n cap. Cind sper c-o sa fie iar bine. Si-apoi….
Apoi trec pe linga o oglinda, sau vad o privire indreptata spre mine sau imi ating in treacat obrazul din greseala. Si ma cuprinde o tristete si-o oboseala care nu-mi stau in fire. Si ma enervez groaznic. Imi coboara din minte in suflet ocări grele, pe care nu le pot rosti, insa. Ma supar pe oamenii straini care incearca sa ma incurajeze fara sa stie destul, pe oamenii apropiati care desi stiu multe, nu par sa inteleaga nimic, pe mine si pe norocul meu, pe doctorii care nu-mi dau de capat, pe mine din nou ca ma las sa cobor si nu stiu sa ma ridic. E nedrept, stiu, voi toti faceti tot ce puteti pentru mine, dar oamenii suparati sint rai. Ma simt rea, si asta ma face sa ma ocărăsc si mai tare, pentru ca eu de fapt nu-s asa. Si trec ore in care pling, in care-mi string dintii unii peste altii atit de rau ca simt gust de smalt pe cerul gurii, in care reiau tot, de la capat si ma intreb de ce eu.
Apoi adorm sau uit sau imi iau ocara cu mine si-mi vad de un text, de-o cratita la cuptor sau de-o prietena care are nevoie de-o consolare. Dar de trecut nu trece.
Imi cunosc teoriile despre orice si oricind, oricui. Imi cunosc practica despre cum poti avea ce vrei daca vrei suficient. Din pacate, in locul in care sint eu vreau foarte putin, iar de-aici nu poate iesi decit si mai putin. Stiu ca depinde de mine. Ca daca as vrea, m-as ridica in ciuda a tot si poate de sus, solutiile se vad mai bine. Dar acum nu pot sa vreau. Pur si simplu nu pot. Sint bolnava, obosita, lipsita de speranta, foarte departe de mine, nu stiu sa ma ajut si in multe momente, nici nu vreau.
Sint departe de casa acum, pentru ca niste oameni buni m-au facut pachet si m-au expediat sa-mi iau o scurta pauza. Intr-un loc frumos, cu oameni care ma tin in brate, intr-un pat vechi intr-o camera cu pereti de-acum 200 de ani. M-am dat pe pirtie cu placa ore la rind, am cazut si n-am lasat sa ma doara. Mi-a placut, aproape c-am zburat. Am mincat snitel cu cartofi prajiti si mujdei pin-am simtit ca-mi plesneste stomacul. Am alunecat pe pista de bowling cu picioarele-n sus si-am ris de ne-am prapadit. Mi-am turnat o cutie intreaga de cola in Ugg-ul drept si-am ris de ne-am prapadit. Am facut un dus fierbinte de mi s-a inrosit pielea ca dupa plaja. Imi ard muschii de durere, si e bine.
Dar sub toate astea e rau. Si ma doare sufletul ca sint asa, ca nu pretuiesc ce e bun linga mine si las amărala sa-mi strice tot, ma simt ca o nemernica pentru toate gindurile negre care-mi trec prin cap, pentru tot veninul asta care-mi curge prin vene si pentru care deocamdata nu am antidot.
Ce mă fac?
Iti apreciez îndrăzneala de a strânge atât de tare din dinți ( eu personal nu am mers atât de departe), ținând cont de toate experientele neplăcute cu dantura citite aici ?
Ma foarte bucur să te cunosc, am început sa te citesc de la primul post si abia astept să ajung în prezent, ținând cont de faptul că sunt o proaspătă mămică și ador stilul tau de parenting.
Cu drag