Acum nişte ani am cunoscut o fată care nu avea viaţa ei. Parazita vieţile celor din jur. Îi lua pe rînd. Mai întîi o amică mai slabă de înger, apoi o tipă mai interesantă, apoi alta şi mai interesantă şi tot aşa. Sub masca prieteniei, fata asta fără viaţă se lipea ca o căpuşă de tristeţile gazdei, îi asculta dramele doar ca să i le poată trăi mai bine, îi aplauda bucuriile doar pentru ca mai tîrziu, cînd rămînea singură, să le poată proba în oglindă, ca şi cum ar fi ale ei. Era acolo la cafeaua de dimineaţă, la cumpărături, la curăţenie, la grătare, la nunţi şi la botezuri. Ca o umbră. Cînd, în cele din urmă, persoana căpuşată se simte sufocată sau fata care nu are viaţă găseşte pe cineva cu viaţă mai interesantă, relaţia unidirecţională se rupe rapid, pentru că-n ea nu există prietenie, ci doar o conductă de emoţii care curg unidirecţional. Conducta se închide şi se mută la alt robinet. Simplu.
Acum şi mai mulţi ani, am cunoscut o fată care avea prea multă viaţă. Atrăgea oameni în jurul ei cum atrag papanaşii scăldaţi în dulceaţă prinţese urbane. Toată lumea se îndrăgostea de ea. Băieţi şi fete deopotrivă. Şi eu m-am îndrăgostit de ea. Voiam să îmi botez fata cu numele ei. Încercam să-i imit stilul de a fuma. Să vorbesc ca ea. Cînd făceam schimb de haine, stăteam cu nasul în parfumul ei scump pînă adormeam şi-o visam. Unde era ea, acolo era viaţa. Ne strîngeam în jurul ei mulţi şi-ncercam să-i facem pe plac, s-o convingem să ne iubească. Mirajul era vremelnic însă, pentru că pe rînd ne simţeam trădaţi, neiubiţi, degeaba, şi începeam să-i vedem defectele, degetele prea slabe, lădăroşenia. N-am mai vorbit de mult cu ea. Acum nu-mi mai pot numi fata cu numele ei pentru că ea îmi displace. Şi nu e pentru că nu m-a iubit înapoi (sau mă rog, nu e numai din cauza asta), ci e pentru că m-a minţit, mi-a promis, m-a fermecat şi nu s-a lăsat sedusă.
Apoi am cunoscut o femeie inteligentă care era în acelaşi timp foarte proastă. Avea cifre multe si mari în IQ, sînt convinsă, pentru că era plăcută în conversaţie, arugumenta frumos cam orice, ştia multe multe şi avea har la scris şi la povestit. Cînd venea vorba de bărbaţi însă, i se punea muşamaua pe creier. Se înroşea, îşi înfigea degetele în păr, începea să emită bazaconii şi ne lăsa pe noi, cei care o ştiam de femeie inteligentă, muţi. Apoi ne-am învăţat să ne amuzăm, deşi cred că pentru ea se joacă mai degrabă o tragedie gracă decît o comedie americană.
Am mai cunoscut şi o femeie cumplit de cabotină. Zornăitoare din vîrful cozii pînă-n vîrful degetelor de la picioare, cu rîs zgomotos, cu brăţări clincănitoare, cu păr strident, haine ciudate, ascultătoare de muzici dramatice, categorică şi extremistă cu tot mai puţin cu propria ei persoană. Am admirat-o o vreme. Femeia şi-a ales o cale şi merge pe ea, în ciuda ridicolului şi-a zgomotului aşa mare pe care-l produce încît cred că şi-a uzat timpanul de l-a făcut de grosimea jeanşilor mei de iarnă. Apoi a început să mă obosească şi m-am retras departe. Media decibelilor din viaţa mea a scăzut de-atunci considerabil. Probabil că numai un bebeluş care plînge încontinuu poate egala zgomotul pe care-l producea fata asta în norul meu.
Fetele astea mă citesc. Ele nu mai sînt în viaţa mea de ceva vreme, dar eu sînt în ale lor. Şi asta nu mi se pare corect. Aşa că m-am gîndit şi eu la ele puţin şi le-am dedicat acest post care e despre cît de stranii sîntem noi oamenii şi cum ne îndrăgostim de alţi oameni pentru că îi vedem doar pe jumătate, iar după o vreme, cînd se mai roteşte pămîntul puţin, începem să vedem şi restul, şi ni se taie genunchii de jenă şi de milă de sentimente irosite.
Voi aveţi fete ca ale mele? Sau băieţi, de ce nu, ce, ei nu ştiu să ne păcălească?
Oh…da. Am avut si eu intai o fata care mintea si se ascundea. O iubeam nespus, eram mici pe vremea aia, eu credeam ca suntem onesti si ca suntem impreuna. Apoi am aflat ca ma minte. M-a uimit asa de rau chestiunea, incat nici n-am apucat sa ma doara. A disparut prin plecare.
Apoi am avut o fata care doar lua. Lua timp, lua sentimente, lua idei, lua sfaturi, lua…Nu numai ca nu dadea nimic, absolut nimic inapoi, insa mi-am dat seama ca nu aprecia nici macar un gram din tot ce lua. Atunci am intors spatele. N-am fost lasa, sunt mandra de mine ca am putut sa deschid gura si sa spun „nu mai vreau…pentru ca nu ma apreciezi si iti cam bati joc de mine „. Atunci aveam 20 de ani.
Acum am 31 si din nou e o fata. Una foarte inteligenta. Insa exact cum spui tu…foarte proasta cand vine vorba de barbati si de realitatea vietii de pe pamant. O iubesc foarte mult insa nu stiu despre mine cat o sa mai pot sa mai obosesc pentru ea.
Am mai avut un baiat, prieten de cand aveam noi 7 ani. Cand am ramas insarcinata mi-a spus ca sunt o dezamagire pentru el pentru ca m-am mutat inapoi in Ploiesti (alaturi de familie) si ca „m-am dus la cratita” si am ramas gravida…Aveam 27 de ani…Atunci m-am ofensat insa acum imi dau seama cam cat de idiot era omul si ma amuz. Si el a disparut.
Ideea e ca balastrul e luat de apa…valul vine si curata ce e in plus in vietile si sufletele noastre, si ce ramane e de obicei aurul.
Nice said, parca le induri mai usor lucrurile daca te gandesti ca o sa se spele cele rele.
Eu nu m-am irosit pana de curand, am iubit cu o intensitate de care habar n-aveam ca sunt in stare, m-am ars cu o flama MARE. Data asta a fost diferita pentru ca nu am primit NIMIC in schimb, in rest am mai primit si firmituri si painici intregi, uneori fara sa merit.
Da, am trait si eu una de-asta. A durat patru ani. Mi-a placut, desi m-a uscat pe dinauntru. Acum nu m-ar mai tine inima, atunci a fost foaarte placut. Da’ acum esti bine, da?
Da, aur putin, da’ bun! Perfect de acord… desi uneori parac ti-ai dori o cutie mai plina, nu?
Cred ca toti avem in viata felurite personaje, ca sa nu spun ca si noi om avea stolurile noastre de stranii pasarele. Ce am notat eu in scurta-mi/lunga-mi viata e ca am avut o panoplie de prietene (cuvantul nu e asta, hai sa le spun amice sau persoane cu care am iesit) cu o anumita structura. Amicele au plecat dar au venit altele cu aceeasi tipologie. Am constatat, de exemplu, ca mereu a existat in viata mea (si acest lucru imi producea o dureroasa placere!) o prietena mitomana. Din aceea care isi inventeaza drame sau cuceriri, foarte vocala, buna la suflet, dar obositoare intrucatva. Nu stiu de aceasta nevoie si nu stiu ce se va intampla cand nu voi avea langa mine o asemenea tortura.
Monica, faptul ca oamenii care se perinda prin viata ta se incadreaza intr-un anumit tipar spune multe despre tine si te ajuta sa cresti 🙂 In momentul in care identifici tiparul vei reusi sa intelegi si de ce oamenii acestia iti cauta prezenta, este vorba despre ce emitem fiecare in exterior. Apoi schimband structura ta interioara si cum te raportezi la exterior vei constata ca oamenii care incep sa apara in viata ta seamana din ce in ce mai mult cu oamenii pe care ii astepti si ii doresti 🙂
Raluca, mersi, sa stii ca ma gandeam la asta. Probabil e o nevoie ascunsa de-ale mele.
Da, amica mitomana, o am si eu, e mereu p-aici…
Si, cand ai timp, nu-ti place sa demontezi, in gand, toate minciunile acelea? Uneori e distractiv, dar recunosc ca poate fi si obositor ori chiar inutil.
Mi se pare naspa. Eu am „privatizat” blogul pt ca n-am mai suportat (fizic) ideea ca persoana aia sa ma mai citeasca. Stiu ca ar fi facut-o. E cumva un uitat pe gaura cheii, nu stiu cum. Mai ales ca, de multe ori, persoanele astea nu dau nici un semn in viata reala sau, na, pe blog. Ele citesc, rumega, stramba din nas, zambesc sau injura si tu, din partea lor, nu primesti nimic. Nu-i frumos. La un moment dat, m-am prins si eu de ce nu mai eram atat de des sunata si intrebata ce mai fac. Pai cine dracu’ sa ma mai intrebe, daca cine as fi vrut sa o faca, era cu ochii cat cepele pe blog si-asa avea impresia ca „am vorbit”?!…
Eh, i dont care that much. Le las sa traga cu ochiul. Cred ca de fapt imi face bine sa le vad cum se uita peste gard.
Si mie mi se intimpla sa nu pot da vesti nimanui ca toata lumea stie deja. Dar intotdeauna oamenii vor mai multe detalii. Si eu abia astept sa le povestesc. Ca sa vezi ce diferite-s reactiile oamenilor la bloguri.
Era odata o fata. Am crezut ca e prietena mea. Stateam in aceeasi banca, faceam cam totul impreuna, ii spuneam secretele mele, dar ea ma invidia. Si daca ma invidia ma lovea dureros pe la spate, iar cand aflam eram prea naiva si prea prietenoasa ca s-o cert. Eram mai frumusica, dar nu o frumusete, asa ca nu-mi trecuse prin cap ca ar avea complexe. mi-a lasat un gust amar.
Mda. gelozia asta la femei e dezgustatoare. si e peste tot. bleah. parca barbatii nu-s la fel.
„cît de stranii sîntem noi oamenii şi cum ne îndrăgostim de alţi oameni pentru că îi vedem doar pe jumătate, iar după o vreme, cînd se mai roteşte pămîntul puţin, începem să vedem şi restul, şi ni se taie genunchii de jenă şi de milă de sentimente irosite”
Am avut sentimentul asta. Si apoi am inceput sa ma gandesc cum se vad oare lucrurile din perspectiva lor. Poate si ei simt la fel fata de mine. Poate ca si eu i-am inselat si m-am inselat si pe mine in acelasi timp. Vreau sa vada ca posed calitatile x si y, pentru ca eu cred ca le posed. Dar daca ma insel? Si daca la fel stau lucrurile si in cazul altora? Se prezinta intr-un anumit fel si sunt convinsi ca e o prezentare cinstita. Insa ochi diferiti vad acelasi lucru in moduri diferite.
E foarte posibil sa fie cum spui. Eu ma gindesc des la asta. la cum sa nu ma vind altfel decit sint. posibil sa nu-mi iasa intotdeauna…
am avut, nu mi a placut, am trecut peste, nu mi mai trebuie. o apropiere complet sincera si de durata intre doua fete/femei care se vad des, vorbesc zilnic si isi povestesc despre toate mi se pare utopie curata. singura care nu m a dezamagit e mama 🙂 sunt fete/femei pe care le admir foarte mult, dar prefer sa le admir de la distanta.
Bai, cam ai dreptate. Nici eu nu am prietene pe termen lung. Cu o exceptie notabila, desigur.
“cît de stranii sîntem noi oamenii şi cum ne îndrăgostim de alţi oameni pentru că îi vedem doar pe jumătate, iar după o vreme, cînd se mai roteşte pămîntul puţin, începem să vedem şi restul, şi ni se taie genunchii de jenă şi de milă de sentimente irosite.”
Fraza asta mi se potriveste manusa…parca ai scris citindu-mi in suflet. In cazul meu nu e vorba de vreo prietena, e vorba de 2 barbati pe care i-am iubit. In cazul unuia, inca mai incerc sa tin pamantul in loc…pentru ca nu vreau sa cred ca m-am pacalit si a 2-a oara.
Of, pai poate nu te-ai pacalit… Sau, cine stie…. E greu sa fii precaut cind vine vorba de trait, stiu.
Eu îmi aduc aminte doar de prietena mea cea mai bună de acum câțiva ani care, atunci când era îndrăgostită, uita cu totul de mine. Mamă, și ce des se îndrăgostea! 🙂
Aaah, da, stiu povestea, ce enervant, bleah, oare si noi facem la fel?
cred ca cu totii avem asemenea „personaje” in viata noastra insa era mai interesant daca intrebai daca nu cumva ne regasim ca fiind (sau semanam cu ) una dintre fetele despre care ai povestit mai sus 🙂 …
Eeei, nu-mi permit sa presupun ca avem lipitori si cabotine printre noi… Iar daca avem, ma indoiesc ca vor sa se descrie…
ba eu cred ca in adolescenta (a se citi liceu)am fost putin din toate(poate partea cu „o femeie cumplit de cabotină” nu ,insa…)pentru o scurta perioada de timp si pana mi-am dat seama de personalitatea mea si de drumul care trebuia urmat…am puterea sa recunosc asta caci au trecut ani buni de la aceasta experienta…dar stii experiente de genul te fac om puternic si cu capul pe umeri! 🙂
Am avut vreo doua fete din astea de le spala valul si un baiat. Cu una din fete nu stiu exact ce s-a intamplat, dar a disparut, si de-abia dupa ce a disparut am inceput sa o vad in alta lumina si sa inteleg mai multe despre adevarata ei fire – cred ca a fost ceva amestec de invidie si asteptarea ei ca eu sa orbitez tot timpul in jurul ei, pentru a-i confirma valoarea. A doua fata era o consumatoare, voia sa profite de orice putea fara sa ofere nimic in schimb – si, cum se intampla de obicei, totul s-a rupt de la o chestie penibila, puerila, dar care efectiv a pus capac si mi-a dat ultima farama de curaj necesara ca sa ii spun „m-am saturat sa ma mananci pe paine, de azi incolo nu ne mai cunoastem”. Cu baiatul a fost mai complicat, a fost experienta mea legata de „pot o femeie si un barbat sa fie doar prieteni?” – noi n-am putut, dar acum nu imi mai pare rau.
Nu stiu daca persoanele astea se mai intereseaza de mine – o vreme, eram si eu curioasa sa stiu ce mai fac, dar acum nu mai sunt deloc si ma bucur ca viata are o sita din asta, sa ne mai curatam de neghina.
Absolut, sita e necesara, numai ca uneori stai si te intrebi cum ai putut fi atit de orbi la detalii… Bine ca sentimentele se uita.
Hmm, daca ai o sora, probabil ca nici ea nu te va dezamagi :-). Eu am, e cea mai buna prietena a mea si mai am vreo doua prietene tare bune. Carora le-am iertat si indragosteala si nebuniile si mi-au iertat si ele mie absentele.
Da, prietenii ciudate am si eu in jur. Nu chiar ale mele – genul de prietenie care se intretine cu barfe – ne intalnim, barfeste mult si rau pe altii (unii pe care eu ii stiu exclusiv din barfe) si nu ma intereseaza. Cu altii, sunt sigura, ma barfeste pe mine. E un fel de conductor de barfe, din asta-si hraneste prieteniile.
Sau tipul careia ii place sa aiba fan club de barbati si face tot posibilul ca barbatii din jurul ei – colegi de serviciu, amici, iubitii/sotii prietenilor s-o divinizeze, sa-si doreasca o femeie ca ea. Si noi, la randu-ne, o vedeam frumoasa si desteapta etc. Si ne-au trantit-o distanta si barbatii nostri de pe piedestal: „Hai, ma, ca nu e frumoasa, nu stu ce vezi atata la ea!”
Ah, si SUNT SIGURA ca sora-mea va ramane prietena mea cea mai buna :-). De-aia vreau cel putin doi copii, sa se traga si ei de par, sa se bata si mai tarziu sa stie ca au un back-up cand restul lumii se ascunde
Am avut multe asemenea fete in trecutul meu si desi am avut parte de multe experiente neplacute nu regret nimic, de la fiecare am avut cate ceva de invatat.
Prima dezamagire am avut-o in clasa a 2a cand invatatoarea ne-a intrebat care este cea mai buna prietena . Fata care conta cel mai mult pentru mine la momentul respectiv nu a tinut cont de ce-i spusesem eu plina de mandrie invatatoarei si a zis ca prietena ei cea mai buna nu sunt eu, ci alta colega. M-am simtit tradata si umilita:). Alta prietena din generala mi-a furat din economiile din pusculita:). Una se prefacea ca imi este prietena doar ca sa copieze compuneri din caietele mele. Alta din liceu mintea in continuu si isi dorea sa-mi copieze infatisarea, am renuntat la ea pentru ca era toxica. Cireasa de pe tort a fost o colega de facultate, o fata frumoasa si foarte inteligenta, ambitioasa si sigura pe fortele proprii. Era sufletul grupului nostru. Credeam ca e perfecta si nu mi-am dat seama ca este incapabila sa-i iubeasca si sa-i respecte pe ceilalti. Am realizat ce-i poate pielea cu ocazia unui proiect in echipa pentru facultate. Am muncit toate foarte mult pentru acel proiect, iar la momentul predarii ea a venit cu un proiect individual, pentru ca ce facusem in echipa i se parea de proasta calitate. Nu am mai vorbit cu ea de atunci. De la cunostinte comune am aflat ca a considerat ca e prea greu sa lucreze ca economist asa ca s-a apucat de videochat si se viseaza actrita de filme xxx:)
In concluzie, desi am crezut ca am avut multe prietene din 16 ani de scoala am ramas doar cu 2.
Ohoo…cate exemplare am cunoscut si eu…..tipa care te paraseste la fiecare indragosteala imi este inca prietena, desi isi aminteste de mine o data pe luna, de fiecare data ma comport ca si cand ar fi trecut o zi, pentru ca ne leaga o copilarie impreuna…tipa extrem de speciala care simte nevoia sa fie mereu in centrul atentiei, si cea mai…. si mai….., si cand simte ca nu este, ii raneste groaznic pe toti cei din jurul ei prin vorbe aruncate stupid, si pe care am iertat-o iar, si iar, dar fata de care am devenit din ce in ce mai rece…..tipa-capusa am cunoscut-o si eu in facultate, cand a aflat ca stam pe aceeasi strada practic s-a mutat la mine, si nu mai era chip sa scap de ea, la un moment dat ma prefaceam ca nu sunt acasa si nu ii raspundeam, pana a disparut. Mai este tipa extrem de iritanta, zgomotoasa, care se crede cea mai frumoasa, cea mai desteapta, care vorbeste mult si nu face nimic, care nu asculta ce ai de spus si vorbeste non-stop numai despre ea, desi nu o intreaba nimeni…Am intalnit si barbatul mitoman, si barbatul care azi iti pune lumea la picioare si maine se razgandeste si ti-o ia.
Oare fiecare dintre noi apartine unei tipologii? Sau am apartinut la un moment dat in viata?
Măi… eu nu prea am avut cazuri. Sau poate am avut, dar ma repliez rapid? Nu știu. A existat cineva care m-a consumat la un moment-dat, în sensul că mă căpușa – cum spui tu – dar am îndepărtat-o destul de repede, înainte să lase o urmă marcantă. Sunt o persoana destul de egoistă și posesivă referitor la spațiul privat și m-am sesizat foarte rapid, am început să-mi pierd confortul în preajma ei, so she had to go. S-a întâmplat rapid și nu prea dureros, cum ai smulge un plasture.
A doua a fost o prietenă bună care a luat distanță de toată lumea când a intrat într-o relație – genul ĂLA de relație. Însa cumva situația a fost specială, relația respectivă ne consumase pe toți din grup și atunci când a luat decizia să rămâna cu el cumva a trebuit să se desprindă de zona aia care cuprindea numai energii negative în ceea ce-l privea (încă sunt împreună după 4-5 ani, și se pare că se înteleg bine) deci decizia n-a fost una rea. Ne-am reîntâlnit recent, acum, când am crescut cu toții și avem cu toții vieți separate care doar se intersectează și nu una mare, comună, în care mâncăm cu lingura din aceeași oală imensă, și parca am inteles-o și am iertat-o, așa…:)
Altfel – mă feresc să idolatrizez persoane și/sau să fiu idolatrizată. Ambele situații mă sperie și mă fac să iau distanță. N-o să pot și nici nu vreau vreodată să fiu ca X, indiferent ce model social ar reprezenta și cât de admirată ar fi – și cât de mult aș admira-o chiar eu. De asemenea, nu-mi doresc niciun mini-me în preajmă, rolul ăsta de model nu mă prinde, nu-l caut și chiar îl evit :).
De asemenea mă feresc să mai emit judecăți (de genul – tipa deșteaptă care devine proastă). Pentru că, la rândul meu, am fost oripilant de proastă în nenumarate cazuri legate de relații cu bărbați. Au fost alegerile mele, mi le asum, le recunosc, uneori le și povestesc ca divertisment (spre oripilarea unora, care se întreabă cum pot să recunosc că am fost atât de proasta – well… uite că am fost). O fac tocmai pentru că îmi asum fiecare greșeală pe care am făcut-o (și au fost, oh, multe). Probabil că au fost perioade în care prietenii mei se întrebau de ce sunt atât de stupidă când vine vorba de X și Y când aș putea fi așa deșteaptă – deșteaptă cum sunt cu ei, de exemplu. Știu, și eu mă întrebam aceleași lucruri, iar asta nu schimba cu nimic situația, nu anula cu nimic gesturile prostești sau deciziile autodistructive. Cei care nu m-au judecat – sau au făcut-o din pură grijă și nu din amuzament – îmi sunt încă în preajmă și ne e tuturor bine. Pentru că lucrurile se reglează în timp (sau nu). Invățăm, evoluăm, greșim, greșim poate iar, cădem, ne ridicăm și tot așa. Știi – ca-n viață :).
Așa că eu am mai degrabă povești adunate de pe drum, despre mine și alții și mai puțin rafturi cu persoane d-astea care m-au fermecat. Sper că nici eu nu sunt pe vreun raft din ăsta (deși… 🙂 )
Eu aveam mitomana. I-am dedicat si eu un post pe blog, drept „rasplata” pentru comportamentul ei fata de mine si prietenele mele.
Pe mine o capusa m-a dezamagit foarte tare. Si apoi alte capuse, rude.
Cred ca trebuie sa investesc intr-o lotiune de indepartat capusele…