Azi la birou pe scaun mă aştepta rochia de gravidă pe care mi-am cumpărat-o joi. Joi încă eram gravidă. Pe birou stăteau înşirate pastilele de greaţă, ceaiurile calmante şi post-it-ul galben pe care-mi notasem data şi ora programării pentru ecografia de 12 săptămîni. Colegele mele îşi făceau de lucru aplecate pe tastaturi, orice numai să nu ridice ochii la mine. Am tras aer în piept şi mi-am văzut de treabă, deşi îmi bubuia capul de durere şi de revoltă. Am aruncat tot, iar ce n-am putut arunca am ascuns prin sertare. Şi nu mi-a folosit la nimic. Nu e ca şi cum post să uit vreo secundă.
Joi încă eram însărcinată. Urcam scările cu mîna pe burtă şi le zîmbeam colegilor care-mi urau baftă la consult. Copilul nu mai trăia de cîteva zile, eu însă ţineam o mînă acolo, în dreptul lui.
Nu sînt mai bine. Am plîns. Am dormit. N-am dormit. Am plecat la mare, cu oameni străini. Am mîncat. N-am mîncat. M-am uitat la mare şi n-am simţit nimic. Exist în două stări: chin şi amorţeală soră cu leşinul.
Mă enervează tot. Mă enervează tot pînă în punctul în care îmi vine să mă trîntesc pe jos şi să-mi smulg părul din cap în timp ce răcnesc de-mi plesneşte gîtul.
Mă enervează oamenii fericiţi, pentru că ei au ceva ce mie mi s-a luat. Mă enervează oamenii trişti, că-s trişti din motive stupide.
Mă enervează dimineţile, pentru că înainte le iubeam, iar acum sînt cumplit de grele. Aş vrea să le fac să dispară. Le urăsc pentru că mă obligă mă dau jos in pat, deşi nu vreau şi nu pot să mai trăiesc nici o zi.
Mă enervează nopţile, pentru că nu pot adormi, iar dacă reuşesc s-adorm, mă trezesc în coşmaruri despre copii cu trei inimi dintre care nu bate nici una.
Zilele mă enervează pentru că există şi pentru că trec încet şi pentru că deşi curg una după alta, nici una nu-mi aduce nici măcar un vîrf de ac de alinare.
Serile mă enervează pentru că nu ştiu ce să fac cu ele. Nu pot citi, nu mă pot uita la filme, nu pot asculta muzică. Nu am chef să vorbesc şi nici putere să mă plimb. Aşa că stau şi mă acresc cu ochii într-un perete.
Mă enervează oamenii care ştiu şi n-au putere să mă ajute. Mă enervează oamenii care nu ştiu şi mă felicită pentru vestea minunată sau mă anunţă că mi-au cumpărat şoseţele roz adorabile.
Mă enervează oamenii care mă sună sau îmi scriu o dată la două zile şi care se declară dezamăgiţi că uite, au trecut deja 5 zile şi eu sînt tot rău.
Mă enervează copiii altora, pentru că nu-s ai mei şi n-or să fie niciodată. Mă enervează părinţii lor, care sînt fericiţi într-un fel care mie mi s-a luat, scurt.
Mă enervează burta mea, care s-a scobit la loc în mai puţin de o zi.
Mă enervează semeseurile triste de la oameni buni, pentru că vin în momente în care mi se pare că uit. Şi-mi aduc aminte şi iar mi se face sufletul chiseliţă.
Mă enervează semeseurile care nu vin, pentru că mă fac să înţeleg că oamenilor nu le pasă. Le e milă cîteva secunde, apoi se aşează confortabil la loc în vieţile lor şi răsuflă uşuraţi că ei sînt ei şi eu sînt în altă parte. Şi-şi strîng copilul mai tare-n braţe, îşi umflă perna sub cap şi schimbă canalul la televizor. Şi mă enervează că nu mă pot supăra deloc pe ei, pentru că şi eu aş face la fel în locul lor.
Viaţa merge înainte pentru restul lumii. Ceva în mine însă refuză să meargă mai departe. O fi prea devreme. Mie mi se pare foarte tîrziu. Pentru orice.
Şi simt că-mi pierd minţile.
Printesa draga,
Mie imi pasa. Stiu si inteleg pentru ca mi s-a intamplat. Ai fost in week-end-ul asta la mare? La noi…? Pai a fost o vreme sa nu scoti un caine din casa… Pot sa-ti spun atat: familia (mica, tu si Mr. RoboBond) si cea mare, mare-mare (Mama-Bunicii-noi) te iubim mult, te apreciem si stim ca tu ramai Ioana noastra draga, cu gravida sau nu…
Te imbratisez tare-tare, draga mea… Ai grija de tine pentru ca numai tu poti, cand vei dori din nou, sa o iei de la capat.
Cornelia, sa stii ca nu m-am suparat pe mare ca m-a primit cu vreme posaca, probabil ca si daca era soare orbitor si puteam face plaja pe nisip copt, tot nu m-ar fi ajutat prea mult.
Iti multumesc si te imbratisez.
Prinţesă dragă, n-ar fi nimic de zis, dar voiam să dau un semn că sunt aici la capătul ‘cesta al firului şi mă-ntristează durerea ta.
Multumesc, Anatati.
Cand esti tanar iti permiti sa suferi. Crezi ca ai timp, desi timpul tau poate fi mai scurt decat al unui batran…asta am gandit ieri. Stiu povestea ta, de cand ai postat…am ezitat sa-ti scriu. Ce-as putea sa-ti spun? Si daca as avea solutia care te-ar alina…tu inca vrei sa suferi. Nu poti ajuta un om, decat daca vrea.Inteleg prin ce treci, sambata am trecut si eu prin acelasi lucru, plus altele.Intr-o saptamana am facut chiuretaj, am bagat divort si-am facut curatenie de primavara. Stau singura in casa, fara un job (deci fara o sursa de venit), fara un om care sa ma intrebe cum ma simt: eu si patru pereti. Nu ma gandesc la nimic si totusi ma gandesc la atatea. Privesc spre ziua de maine: n-am alta varianta. Mi-ar placea, poate, sa-mi permit sa sufar, sa ma chinui, sa ma tavalesc pe jos…Uneori plang. Alteori ii multumesc lui Dumnezeu ca medical a fost totul in regula (ca nu m-a durut fizic), ca inca-mi doresc un copil, intr-o zi…desi n-am intalnit nici macar barbatul potrivit.:) Nu compar durerea mea cu a ta, am inteles ca nu conteaza ce rau ti se intampla, ci cat esti de pregatit. Poate e vremea sa te pregatesti, Ioana.Cum? Asta e alegerea ta…
Cristina, imi pare foarte rau… Nu cred ca poti sa te pregatesti pentru asa ceva. Eu una nu pot. Iar daca altele pot, ce sa zic, ma bucur pentru ele, sint mai puternice decit mine. Nu-nteleg de ce spui ca nu-ti permiti sa suferi. In mintea mea, nu e optional. Suferi sau nu. Dac-as putea, as inceta sa mai sufar de acum cinci zile.
Iti trimit toate gindurile mele bune, putine cite am acum, si daca ai nevoie de cineva care sa stea cu tine intre cei patru pereti, scrie-mi si vin. Pe mine nu ma ajuta compania altor oameni, dar poate pe tine te ajuta sa vezi o femeie stravezie din motive identice cu ale tale. >:D<
Multumesc mult, Ioana. Cand spuneam sa fii pregatita, ma refeream in general…sa faci in o transformare in tine, in timp. Furtuni in viata vor exista mereu, important e ca in noi sa gasim puterea de a putea dansa in ploaie. 🙂 O sa fie bine, desi acum nu crezi…intr-o zi durerea o sa treaca. Toate durerile trec, cine-ti spune ca nu – vinde balarii sau nu e un om de luat in seama. Priveste cu speranta in viitor si cu realism in prezent – in orice situatie grea gasesti ceva bun de care sa te agati.”Orice cale e buna atunci cand
nu stii incotro te indrepti. Si sigur ajungi undeva daca mergi suficient de
mult.” (Alice in Tara Minunilor )
Cristina, atitea furtuni am dansat ca as fi zis ca-s pregatita. Dar de fapt, pentru marile mizerii, nu esti pregatit niciodata. Mai ales cind ti s-au intimplat atitea inainte si speri ca-i gata, ca de-acum poti fi si tu bine.
Hm… ceva bun? Da, incerc sa ma gindesc ca uite, acum pot minca orice, pot iesi cu rolele, ma pot da cu parfum, pot sa merg in grecia la vara. Din pacate, nimic din toate astea nu ma intereseaza acum. Dar da, poate peste o luna, cind o sa pot minca si-am sa am putere sa ies cu rolele, or sa ma ajute.
Te imbratisez.
Orice cuvânt aş spune eu acum nu te va mîngâia. Dacă aş putea, crede-mă, ţi-aş lua durerea cu mâna, aşa cum aş fi luat-o iubitei mele când mi-a spus că nu voi mai fi mătuşă, fulger a fost momentul fericit fulger şi anunţul tragediei. Şi dacă pe mine încă mă doare, îmi imaginez (de fapt cred că nu îmi imaginez proporţiile) cât doare pe cea ce l-a simţit în pântec. Să ştii că mă gândesc la tine şi mă rog să-ţi fie bine.
Iti multumesc, Anca, si-mi pare rau pentru tragedia voastra. Sper din tot sufletul sa (ne) treaca repede.
Un milion de cuvinte, de urari, de indemnuri, de sfaturi, de povesti, de incurajari, toate mi-au trecut prin minte si prin inima, sa ti le spun. Nici un cuvant din toate astea, insa, n-o sa schimbe ceea ce s-a intamplat. Mi s-a zburlit sufletul si carnea de suparare cand am citit. Si sunt sigura ca o gramada de oameni care te citesc au simtit acelasi lucru. Poate la un moment dat toate gandurile astea bune, venite din atatea directii, te vor intari si te vor linisti cum acum inca nu se poate. Eu te imbratisez cu drag!
Sint sigura ca e cum spui. Ca toate gindurile astea bune ma asteapta undeva si-or sa-si faca efectul cind o sa le pot primi cum trebuie. Te imbratisez inapoi si te astept la HM, sa imbracam Irisul cu rochite funky!
eu m-am gandit la tine foarte des de cand am aflat. imi pare atat de rau…imi inchipui prin ce treci si ma strange un gol in stomac. ma uit in gol la monitorul asta stupid si-mi dau seama ca au fost perioade in viata mea cand ma durea sufletul de ziceam c-o sa mor si tot nu se compara cu ce ti se intampla tie…si daca pe mine nu ma alina nimic atunci, eu ce-as putea sa-ti spun? ne esti draga, Printesa…stiu ca sunt multi ca mine…si iti dorim sa te vindeci. sa nu lasi pe nimeni sa-ti grabeasca pasii, du lupta asta in ritmul tau…nu e o lupta de pierdut sau de castigat…e una de supravietuit.
Alice, iti multumesc. Da, cam asa ma gindesc si eu. Tot ce-mi propun e sa ajung sa pun capul pe perna seara cu mintile intregi si sa deschid ochii a doua zi dimineata. Merge, dar merge foarte greu.
Iti multumesc pentru gindurile bune si pentru empatie.
scriu ca sa nu tac. nu stiu cat de mult vrei sa citesti ceva de la mine acum. plang de fiecare data cand citesc ce-ai scris. plang si ma tin de o burtica pe care as da orice sa nu o pierd pana la capat. m-ai facut sa-mi dau seama ce fragila e viata asta mica si inimioara care bate mult mai repede decat a mea, m-ai facut sa incerc sa ma pun in locul tau si sa plang ore in sir. nu stiu daca te ajuta cu ceva. nu stiu daca exista ceva ce te poate ajuta acum…
Ana, of, nu plinge, esti norocoasa si ma bucur din suflet pentru tine. N-o s-o pierzi, am pierdut-o eu, gata, s-a implinit planul pe sectorul asta, eu am tras paiul mai scurt, la voi restul o sa fie bine. Trebuie. Iti doresc sa te bucuri pina la capat de sarcina, sa nasti fara probleme o minune vesela si sanatoasa si sa ma tii si pe mine la curent cu toate.
la fiecare strigat de durere am plans citindu-te, de-a dreptul si cu lacrimi adevarate. desi nu te cunosc, doar te citesc. cand te vei intari poate vei spera din nou. tine-ti iubirea aproape in momentele astea, nu te indeparta.
Cris, imi pare rau c-ai plins. Poate peste o vreme o sa zimbim impreuna. Si da, poate peste o vreme o sa ma pot gindi din nou ca „poate, cine stie, la un moment dat”…
„Mă enervează oamenii care mă sună sau îmi scriu o dată la două zile şi care se declară dezamăgiţi că uite, au trecut deja 5 zile şi eu sînt tot rău.”
nu cred ca e ok sa scrii asta… 🙁
ai grija de tine!
Ai stat tu aşa graţios pe gânduri şi ai tras concluzia că ce i se întâmplă ei e „ok”, toate lucrurile prin care trece sunt „ok” şi aia era singura chestie care făcea notă discordantă, nu?
Bine că avem pe cineva să ne spună ce-i ok şi ce nu, altfel, zău, nu ştiu cum ar fi lumea asta.
ai stat tu asa gratios pe ganduri si ai zis”hai sa comentez si eu aiurea in loc sa-i scriu un gand bun printesei” nu?
te rog sa ma ignori!eu asa o sa fac cu tine!
Alina, mi-am asumat un risc scriind ce-am scris. Si anume ca unii dintre voi or s-o ia personal. Imi pare rau c-ai ales s-o iei personal. Speram sa fie cumva de la sine inteles ca acum, totul e despre mine. Zilele astea mi-e prea greu cu mine insami ca sa ma pot gindi sa fiu politicoasa cu toti cei 1000 de oameni care ma citesc in fiecare zi.
Imi pare rau ca te-ai suparat. Sper sa-ti treaca.
iarta-ma!mereu am tendita de a o lua personal… 🙁
zilele astea iti voi scrie cu adevarat,sper sa ajunga si sa ma citesti cand ai timp!ai grija de tine…
Ioana draga, nu am nicio secunda impresia ca pot intelege prin ce trece, pentru ca nu pot, sunt convinsa ca ce simti tu e mai crunt decat ce imi pot eu imagina. Si nu vreau sa iti amintesc cand tu poate ai reusit sa uiti, macar pentru o secunda, dar sa stii ca si mie imi pasa, imi pasa foarte mult, m-am gandit o gramada la tine, la voi. Cum spunea si Cealalta Ancuta, si eu mi-as dori sa iti pot lua durerea cu mana, sa o iau si sa fug cu ea in lume, departe de tine. Chiar nu stiu ce sa iti spun sa te ajut macar un milimetru, nici nu cred ca am cum, desi vreau din tot sufletul. Pot sa iti spun doar ca o sa continui sa ma gandesc la tine si sa ma rog, poate asa o sa iti fie macar o idee mai bine.
Multumesc, Alexandra, ma ajuti deja, chiar daca eu nu simt asta acum, ca sint asa anesteziata. Cu siguranta conteaza la ceva toate gindurile bune, ca doar nu s-or duce asa, aiurea, intr-o gaura neagra…
Thx and hugs.
Bun, atunci trimitem si mai multe ganduri bune, si mai multe imbratisari. Si da, sa stii ca te iubim, te citim cu drag si ne necajim pentru tine (folosesc pluralul pentru ca stiu ca nu sunt singura). Si daca comenteaza unii si altii doar ca sa se afle in treaba, nu-i baga in seama. TE pup si eu si te imbratisez cu mult drag.
Eh, mi-e greu sa nu-i bag in seama, pentru ca daca sint aici inseamna ca le pasa. E greu sa faci pe placul tuturor, mai ales cind nu stii pe ce lume traiesti.
Zi frumoasa sa ai, vad ca iese soarele.
eu ma rog pt tine, ioana.
si pt sufletul pierdut.
si oricit nu crezi in El si oricit de suparata esti pe El acum, incearca sa te rogi. Cu ce vorbe poti si simti. Numai sa nu fie manie. Tot de la El va veni iertarea, alinarea, ridicarea.
Cred cu tarie asta si ma rog pentru tine. Ma rog sa simti ca El si noi, multi, te iubim.
Nu-s suparata pe El (ceea ce cumva spune implicit si ca mai cred in El, la fel de dezlinat si de ilogic cum credeam si inainte). De rugat nu stiu daca ma rog, uneori inchid ochii si vorbesc in gind cu cineva. Despre iertare nu cred ca poate fi vorba vreodata, dar alinarea si ridicarea, da, le astept cu tot mai mare disperare.
Multumesc, Corina, pentru gindurile bune.
Draga Ioana, nici eu nu te cunosc, insa iti citesc de foarte multa vreme blogul. Mama mea a plecat din viata mea in urma cu aproape doi ani si inca nu pot sa cred ce s-a intamplat.A fost ceva brusc si neasteptat. Ceea ce ai scris tu mi-a descris aceleasi sentimente cauzate de aceasta tragedie diferita. Inca sunt extrem de nervoasa si de suparata pe toata lumea. Si cel mai rau doare neputinta celorlati de a spune si de a face ceva pentru tine si neputinta ta personala de a accepta neputinta lor. Inca nu stiu daca sa dau send sau nu, dar o voi face totusi. Am auzit atatea replici cu lasa, o sa fie bine, esti inca tanara, viata merge inainte, apoi acceasi persoana face o semi-tragedie din te miri ce fleac…si eu imi spun, da …ai zis si tu ceva de complezenta, insa de fapt nu ai vrea sa te pui in locul meu nici macar o clipa. Am trecut prin toate asa numitele stages of grief DABDA / denial anger bargaining depression si acceptance consectiv si simultan enervandu-ma si ideea in sine ca cineva a ales sa descrie in pasi cvasistiintifici anatomia tristetii totale. Zilnic ai parte de un puzzle, de un amalgam mai mult sau mai putin concentrat plin de sentimente contradictorii si vin apoi prietenii si rudele si cunostintele si iti ofera pe tava o pastila roz de optimism. E ca si cum ai avea picioarele rupte si ei te cearta ca nu zambesti cand ti-au cumparat o pereche de adidasi noi, pentru ca mai devreme sau mai tarziu trebuie sa incepi din nou sa mergi… m-am intins cam mult…multa putere iti doresc si nu ii lasa pe altii sa te afecteze prin prea mult optimism, prea mult negativism, prin prea multa indiferenta.
Imi pare rau pentru mama ta. Am recitit comentariul tau de citeva ori si-am incercat sa-mi imaginez cum trebuie sa se simta pierderea unui parinte. Din pacate, e un exercitiu de imaginatie prea greu pentru mine acum, dar te cred cind scrii ca ai trecut prin iad.
Cumva mi-e foarte clar ca tot ce fac oamenii in jurul meu ma ajuta de fapt, dar eu vreau vindecare instant si pentru ca asta nu exista, refuz sa primesc ajutorul pe termen lung care vine de la ceilalti. dar o sa vina o sa zi cind o sa ma ridic din pat mai usurata si asta o sa se intimple si datorita mesajului tau. asa ca multumesc si sper ca acum esti mai bine.
OFFF cat regret mesajul care ti l-am dat…. Si NU din punctul meu de vedere, nu ma supara deloc ca ai spus asta, nu ma jigneste, nu ma deranjeaza. imi pare rau ca te-a suparat pe tine. Nici nu stiu ce sa zic, ca daca stau si scriu te supar pe tine si imi umplu calculatorul de lacrimi cum mi-am umplut tricoul cand iti scriam mesajul acela blestemat. Stiu ca nu te ajuta cu nimic, dar sunt aici… Si nu-ti cer sa-ti treaca… Doar sper ca iti va fi mai bine si ma rog pt asta. Printesa mea draga… cat de rau imi pare si cat sufar ca nu stiu ce sa-ti spun si ca nu pot sa fac nimic…
Stiu ca tu acum nu mai ai speranta, dar o sa sper eu si toti o sa speram pt tine ca intr-o zi vei mai simti si altceva decat negura asta… Te imbratisez! iarta-ma, te rog, daca spun prostii…
Teodora, nu regreta nimic, ca mesajul tau e acolo si il recitesc din cind in cind si rau nu-mi face. Imi pare rau ca plingi, imi pare rau ca iar nu ne-am vazut, sper din tot sufletul sa putem recupera la un moment dat asa cum meriti.
Iti multumesc pentru mesaje si pentru gindurile tale bune.
Stai linistita, draga mea. Ne vom vedea cand se va putea! Cand o sa faci tu un semn din bagheta, voi face tot posbilul sa vin sa te strang in brate. Pana atunci, am poza cu tine aici si o iau si dupa mine la Dijon 🙂 Poza cu mami si tati, cu pisoiul si cu printesa 🙂 Okay, si alta poza, dar nu pot spune in public cu cine… tie ti-am zis 😀 Eh, sper ca you’re smiling over there 🙂
Ceea ce ai notat mai sus este un bottom line. Aşa te simţi, deci, în acest moment asta e lumea. Un sfârşit. Dar cu aceeaşi putere a sfârşitului şi răului, proporţional cu el, vine din urmă – îl înghesuie mai ceva ca pe un sandwich pe fundul genţii presat de cărţi.. – începutul. a doua zi, speranţa. Simt atâta putere în ceea ce scrii acum, văd o femeie atât de puternică (e greu să nu rosteşti platitudini). Dar! e un iz de sănătate în revolta ta, de om viu, de femeie care urmează să facă un nou gest, să pună început bun.
Eu zic că urmează, de fapt nu o spun eu, o spui tu, fiinta ta in scris.
Da? Asa crezi? E ceva bun acolo? Of, doamne, asta e o veste excelenta pentru mine. Eu nu-mi dau seama, pentru mine e doar venin si rau, dar daca spui ca se intrevede ceva acolo, eu te cred si ma bucur.
Uite, incerc si un zimbet strimb. 🙂
Multumesc.
Da-ti timp, Ioana. Nu ai sa uiti, dar ai sa incepi din nou sa mergi drept. Cu siguranta. Te asteapta un milion de lucruri frumoase care sa ti se intample de-acum incolo. Fara sa acopere tristetea, fara sa umple golul, doar sa dea sensuri noi vietii tale.
Da-ti timp. Si plangi, si da-ti voie sa doara. E firesc. Desi cumplit.
Imbratisari.
Multumesc, Alina, asa o sa fac.
Te imbratisez inapoi.
pe mine ma enerveaza oamenii care se plang cand stiu ca asta nu e decat prima sansa si nu ultima, ma enerveaza oamenii care nu apreciaza gandurile bune si oamenii ce stau in spatele acestor ganduri, ma enerveaza oamenii care fac dintr-o tragedie un esec personal, ma enerveaza egoismul cu care unii oameni privesc lucrurile, revolta si durerea ta nu sunt doar ale tale, sunt chinuri prin care au trecut zeci, sute, mii de femei si totusi au trecut, ceva numit speranta te face mereu sa mergi inainte, sa lupti , sa cauti si cel mai important dintre toate, nu esti singura, n-ai fost vreodata si in mod sigur nu vei fi, gaseste in tine farama aia de energie sa mergi mai departe, pentru tine, pentru el, pentru voi si poate intr-o mica masura pentru toti cei care cred in tine, ca om, ca femeie si ca viitoare mama candva in viata asta.
Alin, aveam doua optiuni in ceea ce priveste blogul asta. 1. Sa scriu in el TOT ce simt, fara cenzura, fara balet de dragul cititorilor, fara reverente politicoase. 2. Sa nu scriu nimic. Sa imi scriu durerea pentru mine si sa pastrez totul nepublicat. Am ales varianta 1 in ideea ca poate textele astea si reactiile oamenilor la ele or fi de folos cuiva la vreun moment dat. Ca poate alte femei care trec prin mizeria asta de pierdere de sarcina or sa citeasca si-or sa arda aici niste stari pe care altfel nu si le-ar fi consumat. Nu stiu.
Speram ca e implicit ca ce scriu acum nu e trecut prin filtrul ratiunii. Ca e absolut evident ca de fapt nu ma enerveaza copiii altora si nici oamenii care incearca sa ma ajute. Ci ca mi-e atit de rau incit pina si lucrurile cele mai bune imi par acum rele.
Egoism? Esec personal? Durerea mea care nu e numai a mea? Serios? Mai e cineva in mine si n-am observat? Iarta-ma, dar in momentul asta m-ai enervat tu. Te rog sa nu-mi mai scrii.
cand l-am pierdut pe tata, mi-am dorit ca viata sa se opreasca putin, sa pot lua o pauza. soarele sa nu rasara in fiecare zi, pe mine sa nu ma cunoasca nimeni si nimeni sa nu-mi vorbeasca. si mai cu seama m-am rugat pentru o pauza de la nenorocire, m-am rugat sa nu mai moara nimeni drag, sa nu se imbolnaveasca nimeni… sa nu se intample, daca se poate, absolut nimic remarcabil. inteleg ca totul te scoate din minti acum, inteleg si ma simt naspa ca zic ca inteleg, stiu ca nu te ajuta absolut deloc. dupa socul initial, eu am avut intr-un final o zi cand m-am lasat consolata. cand m-am prabusit cu bolta in bratele tuturor, cand am decis sa ma duc la psiholog ca sa vorbesc mult mult despre tot, cand am decis sa dorm si sa mananc si sa merg mai departe. iti doresc din tot sufletul ca ziua asta sa vina curand si pentru tine.
cumva, nu pot fi de acord cu ideea ca oamenii afla de nenorocirea altora, sufera putin si se intorc pe partea cealalta. de la inaltimea ferestrei de spital, unde imi pazesc copilul bolnav de o saptamana, privesc stadionul dinamo in fiecare dimineata si ma gandesc si ma rog stangaci, nefiind, dupa cum stii, foarte in stare de asta, si un gand este intotdeauna si pentru tine. suferinta ta nu ma doare ca a mea, as fi ipocrita sa spun asta, dar o simt vie, o simt in stomac, o simt sub forma de nod in gat, o simt organic. intr-o zi, micile suferinte colective, gandurile bune ale tuturor celor care ne „citesc”, mesajele oamenilor mai mult sau mai putin straini de noi care s-au rupt de viata lor chiar si cateva minute, ca sa ne incurajeze, ne vor pansa macar in mica masura rana. in jurul tau este caldura. in jurul tau sunt multe brate. sper sa le poti folosi. intr-o zi.
>:D< stii tu. ma bucur ca e mai bine. abia astept sa va vad, imediat ce o sa si pot.
timpul vindeca tot
asa e. multumesc.
Sper sa iti fie bine, asa, cu modul acesta gresit de a fi pe langa tine, fara a sti daca sa scriu sau sa tac, daca face bine sau doar rascoleste. Si ajungand la concluzia ca oricum parca nimic nu e de ajutor la modul real. Ai dreptul sa fii furioasa … nu pot spune ca stiu ce simti, dar iti inteleg revolta si esti indreptatita sa spui ce vrei, sa detesti totul in jur. Noi, cei care stim si nu stim nimic in acelasi timp te iubim. Si atat. Si acest lucru nu schimba nimic, nici nu are cum … forta de a te ridica e tot in tine. Sper ca gandurile bune sa te ajute cumva, nu in sensul ca sa te aline pentru ca sunt mici si neinsemnate in fata a ceea ce simti, dar poate te vor inveli in dragoste, in caldura, poate vei simti o energie pe care o trimitem contant catre tine, indiferent de gradul in care ne vedem mai departe de ce avem noi, fiecare, in vietile noastre. Te imbratisez!
Adina, nu e gresit, nimic nu e gresit cind un om vrea sa ajute alt om. Chiar daca patura de caldura deocamdata sta pe raft. O sa vina si ziua in care o s-o iau, o s-o scutur si-o sa ma ascund sub ea.
Multumesc si te imbratisez.
In egoismul meu, am citit sambata ce ai scris si am plans. Nu pentru tine. Pentru mine, pentru ca am simtit acum un am si un pic aproape aceleasi lucruri. Sigur, tu ai dreptate, eu sunt eu si tu esti tu. Si e firesc sa simtitm diferit. Dupa cum, pe alocuri, e firesc sa simtim la fel. Consolare? E de prisos, trebuie sa o gasesti tu in tine. Ca si puterea de a merge mai departe. Mie inca imi e frica sa incerc din nou, exact din teama ca mi s-ar putea intampla acelasi lucru. Dar stiu si ca daca nu incerc, nu voi afla niciodata. Timpul trece si ia cu el durerea, putin cate putin. Da-i-o lui, se pare ca poate duce mai multe decat noi. Atunci cand o sa fii pregatita, da-i-o lui. Nu acum, nu maine. Acum sufera si daca vrei sa faci asta in gura mare, in vazul lumii, oriunde, sufera, pentru ca asta e posibil sa te ajute. Iti doresc putere, Ioana. Cu drag!
Irina, imi pare rau c-ai trecut prin asta. Si daca nici dupa un an nu ai decis ca esti gata sa incerci din nou, inseamna ca in continuare ti-e greu. Imi pare rau.
Iti doresc si eu tie putere s-o iei de la capat, sau, daca decizi ca e prea greu, sa traiesti cu decizia de a nu mai incerca niciodata. Pe mine dilema asta ma epuizeaza. Mi se pare ca sint la o rascruce din care n-o pot lua in nici o directie. Si cumva speram ca e inca prea devreme, dar din ce-mi spui tu inteleg ca rascrucea nu dispare, ci se adinceste in timp. 🙁 ce greu e…
ooof, am vrut cumva sa te incurajez si cred ca am facut mai rau! stiu deja ca o sa mai incerc. trebuie sa imi dau sansa asta, de a mai incerca. e greu. pentru mine asa a fost, greu cu fricile, cu sentimentele inca vii dupa multa vreme. chiar si dupa ce eram sigura ca sunt mai bine. dar, Ioana, nu lua acum decizii. nu te gandi acum la ce vei face peste o vreme. permite-ti sa suferi acum, e mult mai bine asa. eu am vrut sa uit repede, sa trec peste si cred ca am facut mai rau. e o nebunie faptul ca nu stie nimeni de ce, pe mine asta m-a daramat. am facut eu ceva? pot face ceva sa nu se mai intample data viitoare? spun analizele ceva, motivul pentru ca s-a intamplat? nu, nimic din toate astea. si atunci, dupa ce te framanti, eviti, te panichezi, cazi, te rupi, aproape dispari…. la un moment dat revii. nu mai cauti de ce-uri, iti asumi (o fi resemnare?) si de apuci din nou de lupta. de lupta cu tine, aia care spune ca trebuie sa incerci din nou! sunt pe cale de a o castiga! asta e vestea buna! te imbratisez cu mult drag! si oricat suna a cliseu, o sa vezi, o sa fie (mai) bine!
Irina, nu-ti face griji, nu m-ai descurajat, ca oricum mai jos decit sint greu pot ajunge. Deceurile nu ma agaseaza acum, dar sigur ma vor distruge atunci, cind si daca voi decide ca pot sa mai incerc o data. nici nu vreau sa ma gindesc cum vor fi lunile alea de „poate viu, poate mort”. MI se pare ca mai e un secol pina va trebui sa iau decizia asta.
Iti tin pumnii strinsi, sa faci sa-ti fie bine! Si poate mai treci p-aici sa-mi spui cum ai facut.
Nu ti-am scris, iti scriu acum. Mi s-a parut absolut inutil orice as fi avut de zis si orice forma sub care as fi putut sa pun lucrurile care mi-ar fi trecut prin cap. Am trecut pe langa casa ta de cateva ori. De fiecare data m-am uitat in sus. Probabil nici nu erai acolo de cele mai multe ori. Am pus mana pe telefon de cateva ori si apoi m-am gandit ca daca as fi in locul tau n-as vrea sa primesc niciun mesaj. Sau daca s-ar putea, sa primesc 1000, ca sa stiu ca sunt oameni carora le pasa de mine, dar sa vina toate odata astfel incat sa nu ma chinuiasca fiecare dintre ele.
Nu-mi vine in cap nicio metoda de a te ajuta in vreun fel. M-am gandit un pic. Sa-ti trimit ceva, sa scriu, sa iti cant, na :). Dar ajungeam inapoi la aceeasi concluzie – si anume ca daca as fi in locul tau mi-as dori tare tare sa fiu lasata in pace.
Asa ca te-am lasat in pace. Nu stiu daca am facut bine, dar asta e modalitatea mea de a-ti spune ca imi pare rau.
Peste inca o vreme o sa ne intilnim la un ceva dulce si-o sa vorbim despre alte lucruri, poate ceva mai vesele.
Multumesc.
Sunt cu tot sufletul alaturi de tine. Inteleg ce-ai scris mai bine decat credeam ca pot (si m-a luat cu ameteli citindu-te; eu n-am avut curaj sa-mi fac asemenea „vivisectie” a sufletului. Nici la foarte multa vreme dupa ce mi s-a spus ca n-o sa pot avea niciodata copii).
Si eu m-am scaldat in DE CE EU-uri, si pe mine ma enervau (da’ cumplit!) cei care, in incercarea de-a ma consola, imi ziceau „lasa, nu asta e important, bine ca traiesti si o sa ai o viata normala”, nici eu nu vedeam un rost in ziua de maine, nici in cea de raspoimaine…
Timp, Ioana, timp. De-asta ai nevoie. Da-i timp, timpului.
Nu, de uitat n-ai sa uiti. Dar durerea asta o sa dispara. Exact, cu timpul.
Nu cere prea mult de la tine insati.
Te imbratisez cu tot sufletul.
Da, timp, stiu. Noroc cu blogul asta, ca imi umplu timpul in mod placut…
Ingrid, ce drama trebuie c-ai trait si tu, doamne, imi pare foarte rau.
Acum mi-am adus aminte de discutia de la Kopel’s-parca. Ai pierdut odata si bine tu…ingrozitor. Nu incerca sa iei o decizie, mi se pare inutil. Lasa lucrurile sa vina ele, cand vor. Acum suferim, deci suferim. Cand o sa fie mai bine, ne bucuram, sau incercam. Si dupa, mai vedem. Stii f bine ca eu am trait cu spaima 7 luni de zile. Am plans la fiecare pierdere de sarcina pe care au patit-o diversele mele colege de camera de spital. Ma puneam in locul lor si mi se parea oribil. Dar am scapat. E greu sa traiesti cu frica, e oribil, dar macar mai aveam o speranta. Pentru tine, nu stiu, s-a dus. Poate o sa ramana dusa, nu poti stii niciodata. Eu sper totusi ca nu. Si tot mai vreau sa ma bocesc cu tine. Nu stiu, eu m- as vindeca, ca m-as gandi ca tu suferi mai mult si trebuie sa ma descotorosesc de ale mele ca sa simt pana la sange cu tine. te iubesc
🙁
Uite, pe mine asta m-a alinat putintel, m-a ajutat sa adorm, atunci cand a murit absurd si abrupt cineva drag, drag tare. Evident ca e doar o melodie cum sunt toate melodiile. Dar poate te ajuta un pic, pic, pic, pic, piculet de tot, un strop, un nanostrop. Te imbratisez.
http://www.youtube.com/watch?v=gvlNy8CdlIY
Of, ce trist, ce frumos, multumesc. E pe repeat aici.
Am auzit la un moment dat o vorba care mi-a revenit in minte dupa ce te-am citit: nu iti dori ca viata sa te tina departe de necazuri, doreste-ti sa ai puterea de a trece peste ele (sau cam asa ceva, ca niciodata n-am putut sa tin minte citate) . Tu esti puternica, stiu asta. Doar ca este nevoie de timp.
In momentul asta sint slaba. Slabita. Nu stiu cit de puternica o sa pot deveni. O sa vedem cu totii asta peste 1 an…
Da, timp. Stiu. Mi-ar placea sa pot cumpara niste timp care sa curga mai repede. 🙂
Te-am descoperit din intamplare,acum fiind prima data cand imi permit sa comentez.Sincer,prima data cand am vazut ce ti s-a intamplat,am avut un sentiment de sfarseala si de tristete.Nu te cunosc,dar cu siguranta esti un om extraordinar.Sunt sigura ca multe lucruri bune ti se pregatesc,exact pentru un om asa special ca tine.Asta e viata,si cu bune si cu rele.Iti admir curajul de care ai dat dovada,postand gandurile si suferinta pe care o simti acum.Faptul ca recunosti fata de tine si de ceilalti ce simti,este cel mai important pas spre vindecare.Te pup omule bun!
Ana, of, ce n-as da sa fiu si eu macar 10% din cit de sigura esti tu ca mie mi se pregatesc lucruri extraordinare… O vreme am crezut si eu asta, numai ca prea e greu, prea ma incearca multe mizerii. Acum nu mai sper la nimic. Supravietuiesc, cum bine zicea o doamna draga ceva mai sus.
Iti multumesc pentru vorbele bune.
Cred ca faptul ca tu poti simti,poti da o forma acestor sentimente si ganduri,usor, usor,te va ajuta.Nu stiu daca si cand va fi bine,dar nu cred ca depinde de tine,mai mult de timp..tot ce poti face tu,faci deja, faci si esti tare, tare curajoasa.Acum nu cred ca mai este vorba sa-ti fie bine,ci sa-ti duci lupta…nu pentru a-ti fi bine ci pentru a supravietui.Cred ca in astfel de situatii,a te lupta sa respiri,a invata din nou fiecare lucru in parte,este cel mai greu,dar si cel mai curajos lucru.Eu cred ca este bine sa-ti traiesti starile,sa ti le accepti,sa-ti dai voie sa fii tu si sa-ti poti linge ranile in timpul si modul tau.Ioana,eu te vad tot o luptatoare!Stiu ca este vorba de tine aici,dar simt sa-i trimit un gand si sotului tau,sa fie puternic,sa-si permita si el sa-si traiasca durerile si sa va regasiti candva.Si sigur,sunt subiectiva,sa ma ierte..sa-ti fie sprijin si intelegere.
Ce-am scris,este cum vad eu si inteleg,mi-e teama ca esti fragila si te poate darama orice,nu-mi asum ca stiu eu lucrurile si nici un adevar absolut.
Stiu ca e de prisos,dar va imbratisez!
Multumim, Julie, pentru gindurile bune. Nu-s curajoasa, sau nu stiu, nu fac nimic de fapt, doar stau asa si astept, nici eu nu stiu ce. Incerc sa ma iau cu lucruri, dar nimic nu functioneaza. De fapt, mint, uneori, daca-s destule, functioneaza paharele cu Martini.
M-am gandit mult, daca sa-ti trimit poezia asta sau nu – este superba, sfasietoare, am citit-o pe blogul unei „mame fara copil” (cum isi spune ea); si poezia este si ea a unei femei care a nascut, dar dupa luni de viata in corpul ei, nu i s-a dat sansa sa isi iubeasca fetita si afara. M-am hotarat sa ti-o arat, pentru ca stiu: atunci cand ma gandesc la mama mea, pe care am pierdut-o mult prea devreme, poeziile sunt cele care exprima cel mai bine ce simt, si ce sper… si unori ceea ce am sperat (sa nu mai doara tot timpul atat de insuportabil), chiar a devenit realitate.
Si vad si in asta, asa groaznica cum este, si partea frumoasa, ca nu, nu vei inceta niciodata sa iubesti acest copil plecat, si cea optimista, ca da, va veni ziua in care iti vei putea continua viata in ciuda faptului ca el nu a ramas.
Laure-Anne Bosselaar: Stillbirth
On a platform, I heard someone call out your name:
No, Laetitia, no.
It wasn’t my train—the doors were closing,
but I rushed in, searching for your face.
But no Laetitia. No.
No one in that car could have been you,
but I rushed in, searching for your face:
no longer an infant. A woman now, blond, thirty-two.
No one in that car could have been you.
Laetitia-Marie was the name I had chosen.
No longer an infant. A woman now, blond, thirty-two:
I sometimes go months without remembering you.
Laetitia-Marie was the name I had chosen:
I was told not to look. Not to get attached—
I sometimes go months without remembering you.
Some griefs bless us that way, not asking much space.
I was told not to look. Not to get attached.
It wasn’t my train—the doors were closing.
Some griefs bless us that way, not asking much space.
On a platform, I heard someone calling your name.
Foarte trist. Foarte adevarat. Dureros ca naiba. Dar cred ca da, in timp devine suportabil. Astept ziua aia in care n-o sa ma mai apese atit de tare.
Multumesc pentru poezie, Arais, e… foarte potrivita.
Eu nu prea stiu ce sa iti spun, nici nu sunt sigura ca e cazul sa spun ceva. Imi pare rau. Big hug!
Multumesc, Maria.
Acum am poposit iar la tine si am aflat. Mi-e greu sa-mi pun sentimentele in cuvinte, nu ma pricep la asta la fel de bine ca tine. De juma’ de ora ma zgaiesc la monitor si-mi mai sterg din cand in cand lacrimile ca sa pot citi in continuare… E greu sa-mi imaginez prin ce treci, as minti daca as pretinde asta. Imi pare rau, rau de tot pentru toata suferinta ta si am incredere si ma rog pentru tine sa-ti fie bine. Cred cu tarie ca oamenii buni primesc dupa suflet si sunt sigura ca o sa iasa soarele si pentru tine. In curand, ai sa vezi. Iti doresc liniste, putere si incredere sa mergi mai departe. Te imbratisez.
Hei, Claudia. Eu nu mai cred ca oamenii „primesc” ceva in functie de cit de buni sau de rai sint. Cred ca lucrurile vin asa, aleatoriu, la gramada, si ca fiecare face ce poate cu ce i se intimpla. Mi-am pierdut increderea in puterea de a visa, nu mai inteleg nimic, nu mai am o teorie a vietii. Nu stiu ce ma mai asteapta si din pacate nu am nici o curiozitate sa aflu.
Te imbratisez inapoi.
Ioana, acum e greu, trist, coplesitor. Intr-o buna zi insa va fi mai bine, vei fi iar zambitoare, fericita sau macar vei avea speranta. Stiu ca asa va fi, nu se poate altfel. Si ma incapatanez sa cred ca acea zi nu e prea departe. Stiu ca aceste cuvinte suna sec si-ti par lipsite de continut, venind de la cineva care nu a trecut prin aceasta experienta (eu nici macar nu am reusit sa raman vreodata insarcinata si e si asta o durere mare; nu comparabila cu a ta, dar tot doare 🙁 ), dar, daca tu nu poti avea acum incredere in asta, avem noi, cititorii tai, si pentru tine :). Iti trimit un zambet si toate gandurile bune.
Claudia, of, sint sigura ca e greu sa-ti doresti un copil si sa nu se prinda, doamne, cite lucruri ne pot face viata un calvar…
Iti multumesc pentru sprijini si iti doresc sa ti se intimple ce-ti doresti cel mai mult.
am citit posturile fara comentarii. extrem de trist. mult curaj! e nedrept, e absurd, dar daca esti inca aici inseamna ca nu ti-ai incheiat socotelile cu lumea asta. mai sunt inca lucruri de facut, de vazut, de gustat, de experimentat. trebuie sa fie ceva ..lumea asta e mare si in ea sunt lucruri care asteapta sa le descoperi. ganduri bune!
Oq, curaj nu mai am, dorinta de viata nici atit. Dar nici sa mor pur si simplu nu pot, asa ca supravietuiesc cumva fara sa ma gindesc mai departe de ziua de miine.
Multumesc pentru ginduri.
Un gand bun si o imbratisare. Si sa fii puternica deoarece ai pentru ce sa lupti si noi, unii care te citim te iubim foarte mult. Numai bine!
Multumesc, Elena. Puternica nu-s, nu acum, dar cred ca si oamenii slabi uita.
Eu n-am pierdut (inca) pe nimeni apropiat, n-am trecut prin nicio tragedie (personala), n-am avut in viata mea un motiv serios si obiectiv de a suferi. Si cu toate astea am varsat o mare de lacrimi. Citind ce scrii si ce ti se raspunde, mi se face o foarte mare frica… de viata. Stiu ca ar trebui sa apreciez ce am si sa nu mai fiu tot timpul nemultumita si trista din…well, fleacuri in comparatie cu ce li se intampla altor oameni. Dar de cele mai multe ori nu reusesc… si ma strange’n spate cat de superficiala pot fi…
Eu nu cred c-as putea trece vreodata prin ce treci / ai trecut tu.
Te admir si te imbratisez.
Draga mea, sper sa nu fie nevoie sa treci niciodata prin ceva macar asemanator. Dar daca totusi or sa ti se intimple si necazuri, fii sigura ca o sa poti trece prin ele. Cind te lupti pentru viata ta capeti puteri nebanuite. Instinctul de supravieturire e mai puternic decit orice.
Voiam doar sa-ti spun ca sunt aici…Si ma doare durerea ta.
Multumesc.
Draga mea, timpul isi va va face bine treaba si ai sa treci si peste asta. Nu spun c-ai sa uiti, nu e cu putinta asta, dar cu siguranta iti mai atenueaza din durere. Ce ne-am face daca am acumula toate suferintele dintr-o viata si nu le-am mai lasa sa se imblanzeasca? Sigur ca nu le-am putea purta cu noi toata viata. La fel am trecut si eu prin asta acum 16 ani. Eram sfarsita, rupta in bucati, dar o data cu anii am invatat sa-mi aduc aminte in asa fel incat sa nu ma mai doara. Am incetat demult sa ma intreb ce-ar fi fost daca.. As fi avut un copil de 15 ani in loc de 13, cat are acum baiatul meu. Privindu-l, uit ce-a fost si nu-mi pot imagina o alta viata si o alta fatza decat cea a lui. Sunt sigura ca si tu vei putea sa-ti duci dorintele mai departe . E greu, tare greu acum, dar e important ca ele sa existe si sa poti lupta pentru ele.
Multumesc, Adina, cind o sa am puterea sa fac asta, o sa imi fac o liste de dorinte mici si multe, pentru ca pentru cele mari nu prea mai am curaj.
Eu nu stiu ce sa spun, pentru ca nu ma pricep la cuvinte si nici nu cred ca e ceva de spus. Nu am cum sa stiu prin ce treci si cred ca nici cineva care a trecut prin asa ceva nu poate intelege perfect, pentru ca fiecare dintre noi simte diferit. Nu te cunosc, dar te citesc de multa vreme si am ajuns sa te admir foarte mult. Mi-au dat lacrimile cand ai anuntat sarcina si m-am bucurat pentru tine. Acum nu pot sa sper decat ca toate gandurile bune vor ajuta la ceva si ca vom citi cat de curand un post despre saptamana in care ti-a renascut speranta. Pentru ca meriti!
Carmen, nu (mai) cred ca ceva in viata asta vine pentru ca meriti sau nu. Cred ca lucrurile se intimpla pur si simplu, fara logica, fara resentimente, fara recompense. Eu trag multe lozuri necistigatoare, se pare.
Ma bucur pentru tine insa!
Prietena mea buna a facut avort spontan in Libia (un avort periculos pt viata ei si oribil dpdv al tratamentului pe care l-a primit). Ne stiam de mai bine de 10 ani si, cand mi-a spus, n-am stiut ce sa-i spun, pt ca nu e nimic de spus. Ea a stiut ca eu ma gandesc la ea si eu am stiut ca n-am ce face mai mult.
Asa si oamenii care stiu, te citesc/nu te citesc. Au vieti, au bucurii si tristeti inutile, insa se gandesc sincer la tine.
Asa e, stiu. Si ajuta.
draga mea, sunt alături de tine și chiar dacă nu prea știu cum să te consolez, cred ca e important sa îți spun ceva ce eu cred ca trebuie sa faci, cât mai curând.
Vreau sa te rog, ca atunci când te mai liniștești, să te duci pe la câțiva doctori și în afara tarii. Ai descris probleme de sănătate nu prea banale și din câte te-am ghicit din tot acest blog, nu ești omul care să se plângă din nimicuri. M-am decis sa îți scriu după ce am citit despre cazul femeii care a născut în spital, fără ca medicii sa aibă habar ca era însărcinată. E multa prostie și mult habarnism pe la noi, iar recomandările și celebritatea unuia sau altuia nu se bazează neapărat pe competență. Și pentru un pic de speranță trebuie să te asiguri că acolo înauntru totul merge bine.
Ana, nu am puterea sa ma gindesc la excursii medicale acum. Ai dreptate, e foarte posibil sa fie ceva in neregula cu mine. Nu stiu insa daca si cind o sa am puterea sa caut ce anume.
Nu cred ca exista vreo garantie ca totul (va) merge bine inauntru. Chiar daca analizele ies bine si doctori straini imi vor spune ca sint sanatoasa. Sanatoasa am fost si pe 21 martie, cind sarcina mergea „nemaipomenit”. Zece zile mai tirziu, fara nici un motiv, copilul era mort.
O sa ma gindesc la ce mi-ai scris. E logic si corect. Sper sa ma pot mobiliza sa fac ce spui.
Multumesc.
din cate am inteles cand mi s-a intamplat mie si am vorbit cu doctori si m-am documentat, nu exista un motiv medical anume, adica ceva legat de corpul tau. daca s-ar fi intamplat din cauza unor dereglari hormnale, s-ar fi intamplat probabil pe la 6-7 saptamani. Deci eu nu mi-am pierdut energia cu analize.
Dar ai dreptate, nu exista nicio garnatie ca data viitoare va fi bine, si asta e heartbreaking. Dar cumva, nu stiu cum, am supravietuit mult mai bine decat anticipam primelor 12 saptamani cand a venit vremea sa fiu din nou insarcinata. Ce vreau sa zic e ca uneori ne suprindem pe noi insine cu forta pe care nici nu stiam ca o avem.
Ionuka, si daca nu te surprinzi? Daca te trezesti slaba, terminata de frica? daca nu poti dormi noptile de frica ca o sa moara si al doilea? Daca nu poti minca si nu poti respira? Nu-ti pierzi mintile? Si… daca moare? daca necunoscuta aia de prima oara se intimpla si a doua oara? atunci ce? ce-ti ramine? cum supravietuiesti ATUNCI?
Ah, Ioana, cunosc femei care au pierdut nenumarate (si chiar ca nu poti numara asemenea dureri) sarcini, inainte de primul copil. Cum supravietuiesti? Nu stiu, dar suprvietuiesti. Vietuiesti. Pentru viata. Pana la urma se face bine. Numai Dumnezeu stie cata suferinta ne aloca fiecaruia dintre noi si cum o imparte pe caprarii. Iti doresc sa-ti fie bine cat mai curand si pentru totdeauna. Ma bucur ca scrii, asta e un semn bun.
ofof, la asta nu pot raspunde, nu stiu cum e. dar am trait si eu cu intrebarile. mai apoi am invatat (cu ajutor de la altii) sa incerc sa am un dram de incredere in ceva, nici eu nu stiu ce, natura, divinitatea, sau poate amandoua. am avut incredere si in cifre… statistici care arata ca sansele de o sarcina viabila dupa una pierduta sunt aceleasi ca si la prima sarcina. ca majoritatea femeilor pierd una si apoi gata.
as avea o mie lucruri de spus, imi revin amintirile starilor de atunci, singuratatea, furia, amorteala. ar fi fain sa fi putut vorbi. oricum ma gandesc la tine mult si te imbratisez.
Printesa, iarta-ma ca nu pot spune multe lucruri acum…Ma doare prin ce ai trecut. Desi nu te-am cunoscut niciodata, te-am regasit aici prin povestea ta de viata. De la dezamagiri, la gasirea jumatatii tale si fericirea pe care o traiesti cu el. Faptul ca totul isi urma un curs in viata ta frumos ma bucura de fiecare data. Si mai cred ceva, tot ce ni se da in viata este cu un scop, este greu si dificil prin ce treci. Dar viata ne invata sa fim puternici si sa mergem mai departe, pentru noi, pentru cei dragi. Eu sincer cred ca va fi bine. O sa fie bine atunci cand in bratele tale vei strange la piept o gagalice. Sunteti doi oameni minunati tu si Robo-sotul tau. Asa ca, D-zeu va face asta posibil
Te imbratisez cu drag si sper ca mesajul meu sa-ti aline cat de cat din suferinta. Macar putin…
Multumesc, P, pentru gindurile bune. Poate unul dintre ele s-o sadi incet incet si-n capul meu, unde deocamdata nu exista ziua de miine. Sint numai niste zile de ieri cumplite si o zi de azi in care incerc sa ma tin pe picioare.
imi pare nespus de rau si iti trimit cele mai calde ganduri
e bine sa iti plangi durerea la timpul ei (spun asta din experienta – eu m-am crezut puternica si am ignorat multe dureri/ mi-am impus o raceala/o bariera si la un moment dat, peste ani am simtit ca mi se sfasie sufletul si tare greu mi-a fost sa trec peste)…si incet incet cu timpul o se diminueze si nu va mai durea asa de rau …
te rog nu iti pierde speranta! te imbratisez!
Gia, speranta e moarta si ingropata. Poate s-o naste alta la un moment dat, deocamdata nu e loc pentru asa ceva.
Te imbratisez inapoi.
Nici nu stiu ce sa spun.Si totusi n-am ales sa tac…Iarta-ma!Suferinta asta n-ai cum s-o ascunzi.Consum-o,da cu ea de toti peretii,urla,da palme…
>:D<
>:D<
Draga mea, simti exact ce ar trebui sa simti.Nimic in plus sau in minus.Dupa ce mi-am dat seama ca nu stiam nimic (si am facut postarea cu fetita) si dupa ce am citit toata durerea ta revarsata in pagini, mi-am dat seama ca nu am cu ce sa te ajut.Toate cuvintele sunt de prisos.Prietenele mele , care te citesc, ma tot intreaba de tine.Eu una am urat totul acum ceva ani, fara sa mi se intample nimic.A trebuit sa bat drumul pana la Paris ca sa-mi spuna un doctor ca ura e buna.Aici nu s-a priceput niciunul sa-mi spuna asta. Ca uneori ura ne elibereaza si ne salveaza. Si da : nu puteam sa vad oameni fericiti in jurul meu.E firesc sa simti asa.Sa nu te invinovatesti.N-am ce sfat sa-ti dau si nici ce cuvinte sa-ti spun, insa stiu psihologi foarte buni si stiu ca exista medicamente, care te pot scoate mai repede din starea de depresie. Si mai stiu ca pot sa-ti ofer un umar oricand.
Candice, multumesc pentru ginduri. Pastilele nu mi se par o solutie adevarata, cred ca sint un tratament riscant si eficient doar pe termen scurt. La psiholog o sa apelez daca o sa constat peste o vreme ca nu ma vindec singura, cred ca e inca foarte devreme si ca tot ce mi se intimpla acum e firesc. Nu stiu cit de buna e ura, nici nu cred ca ce simt acum e ura. Ma doare si atit.
am plans cand am citit, am fost eu revoltata pentru tine si m-am simtit prost uitandu-ma la copilul meu abia nascut si m-am gandit ca nu e drept! ma gandesc la tine si ma doare, tocmai pentru ca stiu cum e sa duci sarcina la capat si nu imi imaginez cum as fi reactionat daca si eu as fi pierdut copilul. imi pare rau, tare rau pentru tine si nu te gandi prea tare, meriti sa faci un copil sanatos si cu energie buna ca a ta, nu renunta, am auzit ca cel mai bun remediu e sa faci imediat altul. stiu ca suna aiurea, dar ajuta (mi-a zis o tipa care a pierdut 5 sarcini:((). nu am uitat de cafea, daca mai ai chef, da un semn!
Delia, te rog sa-ti iei ghemul in brate si sa te simti foarte bine cind faci asta, ca ce mi s-a intimplat mie mi s-a intimplat mie, ok? Trag eu suficient aici.
Tipa care a pierdut 5 sarcini zice ca cel mai bun remediu e sa faci altul? Care sa moara la fel ca primul? Si apoi inca unul, care sa moara si el? Uau, nu stiu cine e femeia asta, dar mie mi se pare ca nu e om. Imi pare rau, dar chiar nu pot sa iau ce spui ca o incurajare.
Nu, nu cred ca pot sa risc sa mai trec vreodata prin asta. Si cita vreme nu-mi explica cineva ce s-a intimplat si cum pot sa evit asta, aleg sa nu mai incerc.
Dar da, vreau sa ne vedem, imediat ce-o sa fiu in stare.
Felicitari pentru micul tobosar, sa fie sanatos si norocos.
STIU prin ce treci. STIU.
O sa ma urasti pt ceea ce iti voi spune asa cum si eu am urat-o pe cea care la randu-mi mi-a spus asta. Am urat-o, dar pe urma, tarziu, i-am dat dreptate: „E prea devreme. De trecut nu-ti va trece niciodata definitiv. Si tot pe cel pe cre-l vei avea il vei iubi mai mult”.
Peste cativa ani poate vei spune si tu altcuiva aceste vorbe. Si iti vei aduce aminte de mine asa cum si eu imi aduc aminte de acea persoana…
Zi, nu te urasc, de ce te-as uri… stiu ca e prea devreme, simt asta. acum cred ca n-o sa mai fie „unul pe care o sa-l am”. poate peste 1 an o sa simt diferit, viata e atit de sucita si de fara logica incit cine stie, poate chiar o sa uit tot raul si-o sa fiu suficient de inconstienta sa mai incerc vreodata. si of, sper sa nu fie nevoie sa spun nimanui vorbele astea. mi-ar placea sa fiu eu ultima dintre toate femeile care trece prin asa ceva.
Nu am cuvinte. nu am cuvinte sa iti spun nimic. te citesc parca de o viata si nu ti-am scris niciodata nimic. ii povesteam sotului de bucuriile si nelinistile tale si ne placea amandurora de tine. o saptamana am lipsit de pe blog si zilele trecute cand am aflat mi s-a facut instantaneu rau si mi-au venit lacrimi. stiu ca practic nu iti pot spune nimic care sa schimbe concret lucrurile pentru tine. si nu vreau sa iti spun ca te inteleg pentru ca nu cred ca as putea. doar ca exista speranta ( ma tot chinui sa scriu si imi dau seama ca aproape orice spun e parca nepotrivit). experientele sunt in exclusivitate personale so… ma enerveaza neputinta noastra de a ajuta concret oamenii de langa noi. cred insa ca iti va fi bine …o sa mergi mai departe cand sufletul tau va vrea sa o faca. pana atunci am sa strang pumnii pentru tine.tare.
Dana, iti multumesc ca imi sinteti aproape, asta e intotdeauna foarte potrivit, cu atit mai mult acum. Ma ajuta miinile voastre intinse, in fiecare zi mai mult. Speranta inca n-am si nici n-o caut, dar am invatat sa nu mai fiu sigura pe nimic, niciodata.
„eroare genetica” … mi-au rasunat iar vorbele ginecologului in minte, cand am citit posturile tale. Si am plans…nu te cunosc, e prima oara cand iti citesc blogul dar m-am regasit in tot ceea ce ai scris. In iulie 2009 am pierdut si eu un bebe de 9-10 saptamani… Da, mai aveam o fetita, dar oricum i-am urat pe toti cei care imi spuneau „lasa, bine ca ai un copil…” asta e cea mai mare porcarie pe care puteau sa mi-o spuna… si daca as fi avut 10 copii pe langa, durerea era aceeasi si situatia aceeasi, pierdusem o fiinta care vroiam sa ajunga un copilas, pe care vroiam sa-l alaptez, caruia ii pregatisem un nume, desi era devreme. Peste 8 luni am ramas iar insarcinata, fara sa planuiesc, si acum am un baietel … dar n-am sa uit niciodata ce-am pierdut si nici durerea pe care am indurat-o, psihic si fizic.
Sa nu iti sune a cliseu, dar sa nu lasi sa moara speranta …
Silvia, felicitari pentru familia ta rotunda si multumesc pentru incurajari.
Buna!
Te-am gasit intamplator si am citit despre nefericitul eveniment. Acum am citit articolul de azi si stau ascunsa in spatele monitorului sa nu-mi vada colegii lacrimile.
Nu stiu de ce cand auzim de tragedia cuiva simtim nevoia sa povestim propria noastra drama. Iti voi povesti foarte pe scurt un moment din viata mea.Poate te ajuta cu ceva fara pretentia ca este exemplu, sfat sau orice altceva. Anul trecut am pierdut o sarcina de peste 5 luni (am stat 2 saptamani in spital imobilizata la pat cu perfuzii non-stop, tratament injectabil din 6 in 6 ore). In final am pierdut sarcina si m-am intors acasa cu o groaza de alte medicamente antibiotice, antimicotice, antilactatie (da, cand pierzi o sarcina asa mare se declanseaza si lactatia), antispastice, supozitoare si nu mai stiu nici eu ce. Acasa ma astepta fetita mea de 4 ani cu intrebari de genul unde e bebe? Noi de ce nu mai avem bebe?, etc. Din fericire ea a fost si balsamul meu, datorita ei am zacut asa cum spui tu, dar mult mai putin decat as fi facut-o in alte conditii. Inteleg tot ce ai scris nu suportam sa vad femei insarcinate sau cu bebelusi printre multe alte lucrurui pe care nu le suportam. Acum sunt insarcinata din nou si sper sa fie totul bine, numar fiecare zi si ma rog sa fie bine.Am ascultat sfatul doctorului meu care la externare nemaistiind ce sa spuna mi-a spus „va astept peste doua luni insarcinata”, si asa a fost.
Ai primit atatea mesaje frumoase si incurajatoare si nu stiu daca comentariul meu iti va folosi, dar sa atii ca iti transmit multe ganduri bune!
Mad, imi pare foarte rau pentru pierderea ta, dar mai mult ma bucur ca esti din nou insarcinata si-ti doresc sa treaca timpul repede si fara probleme.
Iti multumesc pentru gindurile bune, ti le intorc cu mare drag.
Printesa, imi pare rau. Ti-am citit povestea si as vrea sa nu mai suferi si daca as putea sa fac ceva as face-o. Eu o sa ma gandesc la tine cu speranta ca va fi din ce in ce mai usor
Multumesc, Claudia.
sa stii ca am plans, mi s-a rupt sufletul si daca as putea, te-as lua in brate si te-as ruga si pe tine sa faci la fel cu mine pentru ca mi s-a facut frica din nou.
stiu ca nu vrei sa auzi asta, dar am fost si eu acolo si de 3 ani am avut nevoie sa incerc din nou.
te imbratisez, Ioana, si fii puternica…pentru tine!
Imi pare rau, Dora…. Iti tin pumnii strinsi sa treci cu bine prin lunile care vin si sa te bucuri de un copil sanatos. Multumesc pentru incurajari.
Ioana,
Nu iti pot da sfaturi pentru ca nu imi pot imagina ce simti pentru simplul fapt ca sunt barbat.
DAR:
Totul este numai in mintea ta: suparare, fericire, bucurie, tristete. Asa cum ti-ai construit punctele 2 si 3 inainte, tot asa ti le construiesti acum pe 1 si 4. Si tot asa poti sa le reconstruiesti iarasi pe 2 si 3.
A uita nu e o solutie, dar a privi spre viitor este.
Incearca sa te uiti langa tine si ai sa vezi ca ai si cu cine privi spre viitor.
Si un ultim lucru: Am observat ca esti puternica si luptatoare, dovedeste-o acum si practic nu numai prin scrisuri si poezie.
🙂 Este cel mai bun sfat pe care l-ai fi putut primi in aceasta situatie.
Cinevaule, daca ma cunosti cum zici, atunci ar trebui sa stii ca nu ma intereseaza nici un milimetru sa demonstrez cuiva ceva. Nu dau doi bani pe faptul ca unii ma vad slaba. Sint slaba.
Cit despre sfatul tau… aud asta cu construitul in minte de 5 ori pe zi si ma scoate din sarite. Nu stiu cum faceti voi sa va manevrati emotiile. Eu nu pot. Simt ce simt si cind o sa simt altceva, o sa fie pentru ca asa simt, nu pentru ca mi-am programat eu cu mintea sa construiesc alte emotii. Ii invidiez pe cei care pot, eu nu-s construita asa.
Ce simplu e sa dai sfaturi din virful degetelor. Fii fericita, ce naiba. Simte-te bine.
Aha, bine, stai sa termin partida asta de plins si in 5 minute o sa fiu perfect.
Am revenit. Nu am vrut sa zic ca te cunosc pe dinauntru, ci doar „simplu personal”. Iar cu demonstratul: nu mie, noua sau altcuiva. Ci tie!!!!
Poate e greu sa „iti manevrezi emotiile”, dar fi atenta ca le poti manevra si in sens negativ si asta ai putea sa eviti.
Uite ce ai zis: „stai sa termin partida de plans”. Deci te concentrezi asupra plansului?! De ce?!
Vezi ca eu am zis ca esti puternica, nu slaba. Tu ai zis „slaba”. Uite asa demonstrezi ca iti manevrezi gandurile, dar in sensul negativ. Deci o poti face!!!
As putea sa iti scriu mai mult, dar nu e treaba mea. E numai a ta. Fiecare are supararile lui. Unii mai mari, altii mai mici, unii mai dese, altii mai rare. Dar asta e viata, nu ai cum s-o schimbi. Dar daca nu am avea suparari sau tristete, atunci si fericirea si bucuria nu ar exista, pentru ca nu am mai avea baza de comparatie. Eu cred ca secretul e cum trecem peste ele ca sa ne bucuram de momentele frumoase. De aia spun ca trebuie sa fim puternici si nu cum ai transpus tu ce am scris eu: sa mamevram emotiile.
Bafta!!
Of.
Imi pare rau pentru pierdere… Nu ma pot pune in pielea ta, stiu doar cum m-am simtit eu cateva ore dintr-o zi cu sangerare si cateva luni dupa, nestiind daca va ramane acolo sau va pleca.
Iti doresc ca timpul sa-ti atenueze din durere si sa poti zambi… spera… incerca… din nou, si ca rana aceasta fizica si sufleteasca sa se cicatrizeze cu mai putin chin
Multumesc, Xelomon, sa fie cum spui.
Daca s-ar vedea cicatricile sufletului fiecaruia am fi, cred, tare urati .. Si eu am zis ca timpul poate le va sterge, insa nu e asa, in cel mai fericit caz nu mai sunt sangerande, iar pentru a ne simti mai bine cautam in jurul nostru lucruri care sa ne resusciteze simturile si sa mergem mai departe.
Nimic nu mai poate fi ca nou, dar putem sa ii dam un alt sens.
Imi pare rau. Te imbratisez!
Ai foarte mare dreptate, M.
Multumesc, te imbratisez inapoi.
N-a fost zi in care sa nu mă fi gândit la tine 🙁 Sper ca timpul sa va mai aline din
durere, măcar putin, măcar atât 🙁 Ioana, ți-ai făcut acuma la inceput analizele pentru depistarea toxoplasmozei si a listeriei? Poate când te vei mai linisti vei intreba si doctorul de asta. Sunt in continuare alături de tine!
Multumesc, Raluca.
Analiza de toxo am facut-o in repetate rinduri, a iesit negativa si la prezent si la anticorpi (adica n-am facut boala niciodata), o fac din nou saptamina viitoare. Despre listeria nu stiu nimic, n-am facut analiza niciodata, o s-o fac si pe asta cind fac tot pachetul de analize, saptamina viitoare.
Imi pare foarte rau pentru ce ti s-a intamplat. (punct – stiu ca orice ti-as spune nu te mai consoleaza cu nimic acum).
si imi mai pare rau ca nu am citit de foarte mult timp posturile tale! Acum mai terminasem un rand de rapoarte (duminica noapte) si imi luasem o pauza. Nu mai pot sa fac nimic acum decat sa inchid si poate reusesc sa adorm.
Cetin
Multumesc, Cetin.
draga Ioana, inteleg perfect prin ce treci. imi pare rau pentru tine si bebelusul tau, la fel de rau cum imi pare pentru mine si bebelusul pe care l-am pierdut acum o luna.
Ti-am citit posturile si nu stiu ce sa spun. Nu vreau sa ma incurc in clisee. Nu te ajuta, din moment ce nu le simti.
Sper din suflet sa iti revii. Si sa fii din nou fericita.
Pana atunci insa, nu te preface. Daca iti vine sa plangi, plangi. Daca iti vine sa urli, urla. Ai toate motivele din lume sa faci asta!
buna, te-am descoperit acum vreo jumatate de an si te atunci te ‘citesc’ in fiecare zi. Azi am vrut sa citesc postari mai vechi si am descoperit ca ai avut 3 sarcini si zic eu stiu numai de 2 copii minunati, am inceput sa scotocesc prin arhive sa vad care e treaba si am aflat tragedia cu prima sarcina am citit cu interes pentru ca recent am trecut prin aceeasi treaba urata si sfasietoare, la 9 sapt i-a incetat inima sa mai bata si a fost greu, crunt …..si am vrut sa aflu cum ai reusit sa treci peste. Oricum acum cand citesc ce scrii imi doresc sa am si eu pe viitor ce ai tu acum un puiut sau mai multi cine stie desi sunt ingrozita de faptul ca s-ar putea intampla inca odata. Ma imbarbatez si citesc mai departe. Zi speciala alaturi de micuti tai!