Cea mai ieftină maşină scumpă (test-drive Lotus Elise)

Deşi are nume de domnişoară diafană, nu cred că există maşină mai nepotrivită pentru o femeie ca un Lotus Elise.Dar of, ce mi-a mai plăcut în ea…. Dac-aş avea 42.000 de euro de cheltuit într-o zi de vineri ca asta prăfuită de azi, fix pe ea mi-aş cumpăra-o. Aş merge în show room acolo lângă otopeni cu taxiul, mi-aş cumpăra-o cu banii jos şi-aş veni cu ea în centru, să n-am pe unde-o parca. N-aş renunţa de tot la bătrîna mea Kia Ceed, dar cu Elise aş pleca pe Transfăgărăşan vara, să iau curbele lipită de şosea, să urc la 6.300 de ture şi motorul ei să-mi huruie în ceafă, să se uite lumea după noi două mai ceva decît dacă m-aş plimba pe Calea Victoriei călare pe ditamai calul alb.

Lotus Elise e un kart pentru oameni mari. Oameni, nu femei, da? Totuşi, eu, care mi-s femeie (dar o femeie care iubeşte să conducă), m-am cam lipit de mica rebelă gri cu motor de 1,6 l, 850 de kile şi 136 cai putere.

Vă spun din start că urcatul şi coborîtul din Elise sînt probe de contorsionism. Maşina e foarte joasă. Foarte. E ca şi cum aţi merge pe şosea aşezaţi într-un lighean de aluminiu cu roţi de trotinetă. Uşa e mică, pragul de trecut e gros. Dacă aţi pornit la plimbare cu Elise în fustă, e clar: toată asistenţa vă va putea admira ursuleţii de pe lenjeria intimă. La coborîrea de maşină, care e de fapt o urcare înapoi în lumea reală, veţi avea nevoie să fiţi remorcate, asta dacă nu cumva sînteţi obişnuite să ieşiţi din maşină trăgîndu-vă puternic în mîini după ce le-aţi înfipt bărbăteşte în stîlpii maşinii.

Iată pragul. E lat cam cît un skateboard.

Odată trecut testul instalării în scaun, începe căutarea pedalelor. Care nu-s pe podea, ca la toate maşinile, ci cumva sus, fixate sub volan. Nicio problemă aici, tragi scaunul în faţă, ridici vîrfurile pantofilor înspre cer şi gata, poţi da start la motor.

Yesss, push the buttttton… (maşina se porneşte cu cheia, aia cu butonul e doar un alint)

Maşina e spartană. Simplă pe dinăuntru. În afară de geamurile electrice, de scaunele de piele şi de un radiocasetofon, înăuntru nu se găseşte nici o urmă de lux contemporan. Nu ai climă, servodirecţie, ESP, nu ai oglinzi reglabile, senzori şi alte minuni. Pentru că deh, cînd iubeşti să conduci, ai nevoie de un motor puternic, de o direcţie brici şi de ceva la care să pui nişte muzică bună. Restu-s fiţe.

Maşina e sport. E puternică, pentru că e foarte uşoară. 136 de cai la 850 de kile înseamnă multă putere. Motorul e în spate, ceea ce înseamnă că 1. greutatea e optim distribuită pe maşină, ce bine ce bine, că ai stabilitate în curbe şi 2. nu ai loc de bagaje, asta nu-i aşa bine, deşi dacă ţii musai să iei cu tine o valiză cu lucruri, fie laşi consortul acasă, fie ţi-o trimiţi prin curier direct la destinaţie.

Tracţiunea e pe spate, ceea ce înseamnă că trebuie să fii un şofer al naibii de atent dacă nu vrei să infigi bijuteria în borduri şi garduri cînd parchezi.

Şi pentru că e uşoară, nu consumă aşa mult pentru o maşină sport (cam 9 în oraş, 6 pe-afară). Şi culmea, nici nu-i aşa scumpă. Adică deh, un ferrari nu iei cu 40.000, dar un Lotus Elise cam iei.

Am condus-o vreo 10 minute. N-am ajuns cu ea la munte, deşi mi-ar fi plăcut. M-am simţit ca la carturi. Mică, prin dreptul geamului meu lateral treceau numai jante de aliaj şi roţi uriaşe de jeepuri. Mi-a plăcut micuţa. Ştie viteze mari, e zgomotoasă într-un mod care-mi gădilă plăcut urechile, nemaipomenit de stabilă şi exagerat de specială, asta-I clar, că prea îşi apleca toată lumea ochii spre mine cu invidie şi admiraţie.

PS: Nu vă mai spun cum sînt, că pînă şi eu m-am plictisit de văicărelile mele. Vă ţin de vorbă cu altele pînă oi reuşi să vorbesc despre mine în alţi termeni decît din cei de lacrimi-storcători. Mîine ne mutăm temporar şi-o să vă poftesc cu poze să ghiciţi unde.