Pfuu, cîte mesaje am primit de la voi în urma postului cu Rost. Vă mulţumesc pentru poveşti, pentru secrete, pentru instrucţiuni, pentru felul în care bateţi din picior a nemulţumiri diverse. Înseamnă că vă preocupă lucruri şi că aveţi încredere în mine să mi le împărtaşiţi. Tare-aş vrea să vă cunosc în carne şi os, să facem schimb şi de strîngeri în braţe, nu doar de vorbe via fibre optice. Aşa că dacă aveţi timp şi chef într-o după-amiază, dacă treceţi p-aici prin Bucureşti, dacă mă vedeţi pe stradă, dacă ştiţi că ajung pe strada voastră în Motru sau în Călăraşi, postaţi-vă în faţa nasului meu alb şi spuneţi-mi că voi sînteţi. O să fiu şi mai sigură de rostul meu.
Revenind la regat, iată nişte lucruri pe care le-am învăţat ieri la 2.505 m altitudine:
Pe munte, degeaba ai: bocanci de iarnă, diverse haine polar, ochelari cu protecţie, SPF 50, briceag, frontală, geci de vînt şi ploaie, busolă, hartă, binoclu, obiectiv foto wide, aparat anti-cîini, pătură de protecţie, rezervă de apă, dulciuri pentru energie, trusă de prim ajutor. Dacă nu ai şi o pereche de şosete de schimb şi un paratrăsnet, nu eşti bine pregătit. Pentru că traseul poate fi aşa, chiar şi vara, cînd la Bucureşti sînt 30 de grade.
Vîrful Omu e foarte înalt. Acolo e o cabană mică şi gri şi multă zăpadă care vrea să te înghită. Dacă vă uitaţi bine în poza asta, o să vedeţi cabana. Acolo sus, pe creasta din mijloc. Aţi indentificat, da?
Acolo am fost noi ieri. Pentru că Omu e aşa de sus că de acolo se vede foarte frumos toată planeta, dar numai în cele 15 minute din an în care Omu nu e bine împachetat în nori. Ieri, era.
Spre Omu se încumetă să urce domni burtoşi, încălţaţi în adidaşi subţiri Reabuuk, însoţiţi de o nevastă în pantaloni de stofă şi-o fiică în pantaloni scurţi. Ei ne întreabă pe noi cît mai e pînă la Omu şi dacă e aglomerat acolo, că ar sta şi ei la o bere sus la cabană. Noi, cu zăpadă pe noi, echipaţi precum Bear Grills şi obosiţi după urcuşul de iarnă, nu îndrăznim să le spunem că la Omu nu e nici măcar curent electric, d-apăi frigider cu beri reci. Şi că la cît de frig e acolo şi pe tot versantul pînă acolo, o să plîngă după un vin fiert şi după un taxi să vină să-l ia. Asta dacă nu cumva o să moară pe drum, alunecînd pe vreun versant sau cu nervii plesniţi de văicărelile nevestei îmbrăcată ca pentru slujba de duminică dimineaţa.
E greu să urci la Omu. E iarnă grea, bate vîntul, versanţii sînt abrupţi de îi urci în patru labe, zăpada se topeşte, îngheaţă sub picioarele tale şi te înghite sau te trimite în hău la orice pas greşit. E plin de cruci. Stundentă, 22 de ani, avalanşă. Copil, 13 ani, trăsnit. Tînăr, 20 de ani, căzut în prăpastie.
La Babele urcă doamne cu permanent blond în fustă midi albă şi cămaşă de mătase, ştramp cu lycra şi balerini bej. Eu, în bocanci de iarnă, jeanşi groşi plini de zăpadă, geacă de fîş şi supărată că mi-am uitat mănuşile acasă, m-am simţit foarte out of fashion cînd am văzut-o. Ea cred că a simţit o cistită. Şi-o să o mai simtă încă vreo 4 zile, asta dacă a început deja să ia antibiotice.
După ce cobori de la 2505 m, te doare capul. Nu mai tare decît te dor tălpile, muşchii, oasele. Totul doare, dar te doare a bine. Pentru că ai ajuns acolo, în cel mai înalt punct. Şi de acolo, unde ţi se rarefiază gîndurile, se ridică cele bune, alea cu care trebuie să rămîi. Apoi cobori şi dai cu ochii de asta.
Nu cred în sfîrşitul lumii întregi. Eu cred în sfîrşitul lumii mele, care înseamnă pierderea oamenilor dragi şi a puterii de a-mi mai dori lucruri lucruri bune pentru ei. Şi a ocaziei de a sta cu ovarele la soare pe iarbă uscată, după patru ore de traseu chinuitor.
După o sîmbătă pe Vf. Omu, cel mai bine se potriveşte una pe plajă, în cort. Să mă trezesc la 7 dimineaţa cu creierii fierţi de căldură, să beau două guri de apă clocită şi să mă tîrăsc mahmură pînă la buza valului, ca să-mi limpezesc ochii în tot nemărginitul ăla verzuliu. Aşa o să facem, deci. Promit live blogging de sub umbrelă. Şi duminică o să mă duc la bulgari să mănînc frigărui de midii, mici de midii, şniţel de midii, budincă din midii şi îngheţată de midii cu scorţişoară.
Rostul unui om nu poate avea legătură doar cu el însuşi. Rostul e o contribuţie decisivă în destinul altora. Deocamdată, rostul meu e să scriu.
Aşadar, vouă vă plac midiile? Aţi fost la ferma de midii Dalboca?
Da’ acolo sus la Omuşoru’, aţi fost? Şi dacă da, ce gînd v-a pocnit cel mai abitir în miezul minţii? Unul singur vreau să ştiu. GÎNDUL, cum ar veni. Care e el?
La Varful Omu am urcat pe cand aveam 13 ani :D. Eram cea mai mica dintr-un grup unde varstele incepeau de la 18 ani. Asa e, cand ai reusit sa ajungi sus (dupa o zi inteminabila) te dor toate alea frate, rau de tot, iar cand am coborat imi simteam picioarele parca ciuruite de mitraliera. Dar a fost extrem de frumos si mai ales eu, la varsta aia eram tare mandra de traseul parcurs, m-am laudat la toti colegii si cunoscutii.
Dupa ce am terminat de citit postarea ta, mi-am promis ca macar o data in viata asta sa mai ajung la cabanuta de pe Varful Omu. Felicitari pentru traseul facut. Viata e frumoasa, asa cum e ea, dar e cea mai frumoasa dupa ce ai reusit satreci un „munte”. Te pup, sa ai o zi frumoasa.:)
Wow, la 13 ani… esti foarte curajoasa!
Adevarat, si eu zic ca pina nu urci un ditamai muntele, nu esti om intreg.
Sa te mai duci, o sa te faca sa te simti la fel de invingatoare.
Dap, rostul n-are cum sa fie doar indreptat asupra eului, ca ar fi asa, o inchidere, nu o contopire cu restul, sau o armonizare. Insa cred ca daca esti multumit cu tine insati sau in proces de transformare asupra ta, poti sa schimbi apoi destinul altora. Poate ca atunci cand ma gandesc la oameni cu rost imi vin in minte Dalai Lama, Tereza sau Papa … stiu ca sunt multi altii care schimba lucruri si influenteaza in bine, dar ei imi vin primii in minte pentru ca ma atrage in primul rand la astfel de oameni seninatatea lor … modul in care sunt/erau impacati cu ei insisi, ca au o anumita intelepciune. Si imi plac povestile lor in care zic despre efortul de a deveni OAMENI care se pot apoi preocupa de altii, de suferintele lor, care ofera alinare. Nu cred ca fiecare are sau ar trebui sa aiba neaparat acest rost, ca nu putem fi cu totii lideri spirituali, insa exista in ei ceva ce poate fi luat ca exemplu, indiferent de modul in care ne gasim fiecare rostul. Sper sa il redescopar si eu pe al meu, pentru ca stiu ca e .. parca il pipai, insa mai am ceva drum de parcurs cu mine pana acolo. La Omul am fost intr-un august, era racoare acolo sus, asa e aproape de cer, desi mai te arde soarele, am baut ceai, am respirat aer tare si m-am simtit libera … mereu am senzatia asta la munte, parca as vrea sa zbor, mai ca simt. Tot in acea cabana am primit un album foto cu amintiri frumoase. Mi-ar fi placut sa mai stau, nu neaparat acolo, dar in starea aceea de fara trup pe care aproape o simteam, desi ma dureau toate de la urcus.
Pe langa ca am sris „Omul” cu „l”, am mai uitat ceva important: rostul tau probabil ca este sa atingi, schimbi vieti, sa oferi emotii. Deocamdata e prin scris si e lucru mare, mai incolo poate va fi altfel, cine stie. Insa m-am indragostit de tine (sa zic asa) citindu-te si in sufletul meu ai adus multe, le stii bine, nu le enumar pe-aici .. de altfel, nici nu-s de numarat, sunt de simtit. Te imbratisez!
Da, zbor, aia e! O sa merg si eu din nou in august, neaparat.
Sa fii un exemplu in ceva, asta sa fie rostul? Se poate, da.
Nu-ti face griji, you’ll get there. And i’ll be there to applaud. 😀
Se poate si exemplu … eu ma gandesc la oamenii cu rost ca la cei care daruiesc mult, misca oameni, idei, produc schimbari (in bine), iar faptul ca sunt un exemplu e ceva secundar. Prietena ta de exemplu ajuta alte femei si acesta este rostul ei, insa un alt efect pe care ea poate nu il urmareste neaparat este acela ca devine ca un model de urmat pentru altii.
Am fost ca si tine pe munte si in varfu Omu simteam ca am lumea intreaga la picioarele mele. Stiu ca m-am gandit atunci daca voi mai merge acolo vreodata sau nu. Sunt locuri pe care le-as revedea oricand si muntele este primu pe lista.
Noi visam noaptea la muntele asta. Atit de tare ne-a insemnat.
Da’ nu ți s-o luat, fimee, de iarnă și zăpadă? Iaca eu am lenevit la soare, am mâncat cireșe, am citit…nu mă mai cațăr în veci după niciun Om. Să coboare el la mine…:-) Mai vorbim când vii de la mare, de la soare, cu nisip în manșeta pantalonilor…Ah!
Mi s-a luat de iarna, asta-i clar. Nu mi s-a luat de aventura… Desi a cumpara un kil de cirese la 70 de lei mi se pare un gest la fel de nebunesc ca urcatul pe vb Omu.
Vorbin, ne si vedem, iti aduc o scoica daca vreai.
Nu mai sunt, mă, 70 de lei, am văzut în Carrefour cu 17, serios. Dar nici măcar atâta n-am dat pe ale mele (deci simțul aventurii la mine e 0), le-am căpătat de la o vecină a mamei… Tu vină de la mare sănătoasă și veselă că eu îți aduc cireșe, mai e un pic și se coc și la mama în livadă!
Juri? Ca io am vazut chiar azi aici in piata la domenii, 50 de lei chila, si nu erau tocmai de Miss Frumusete Cireasa cea Grasana.
Bine, deci ne vedem pe 2 iunie, tu aduci cireasa, eu aduc… ce sa aduc?
JUR! În Carrefour Băneasa, duminică la orele 10 15, cireșele erau 17 ron/kil. Ăia de la Domenii sunt niște nesimțiți oricum: când au apărut primele căpșuni erau 10 ron, acum sunt 12 ron 🙂 Deci eu vin cu cireșe tu vii cu doo scoici, să nu se simtă singure :-). Auiliu, trebuie să-i spun mamei să păzească cireșele de grauri :-)))))
Ah, Omu… Pe acolo as vrea sa ajung si eu.. Dar mai probabil este ca mai intai ajung prin Alpi ca sunt mai aproape… Si stiu deja ce o sa gandesc. Hmm..si aici nu exista WLAN ?! Haha….
Si trebuie sa recunosc ca nu stiam ce este o midie. 🙂 Dupa ce am dat un google, am aflat si ma mir cat de putin mai stiu romaneste. Rusine mie. Dar bune sunt, si pe germana le mananc mereu :))
Promit ca atunci cand o sa fiu in Bucuresti, candva in viitorul apropiat, o sa spun „Salut” personal . Pe bune !
Am primit scrisoarea ta, sigur iti raspund saptamina asta!
Te astept la o midie romaneasca, mergem la Alioli, pfuuu!
La Omu si pe munti nu am fost. Nu m-a atras niciodata asta, crescuta la 2 Mai fiind. Insa inteleg dorinta de a urca pe Omu pentru ca e similara cu dorinta de a inota pana la epava din Vama si a sari de pe ea in apa de la 5 metri inaltime.
Si da, am fost la Dalboka si am fost uimita. In primul rand de peisaj. Nu ma asteptam la o asemenea frumusete. Mi s-a taiat rasuflarea cand am coborat acolo. Parca a stat timpul in loc pentru o secunda. Pacat ca in secunda urmatoare a venit un grup de romanasi cu gura mare si ne-a trecut repede fiorul artistic…In timpul saptamanii e super. Nu e nimeni. Mancarea de acolo mi s-a parut ok insa in Balcic la restaurantul Mikado de pe faleza de langa Hotel Selena(super hotel de 25 de euro pe noapte)…ala ne-a dat pe spate de fiecare din cele 2183871 de ori cand am fost acolo 🙂 Si midiile erau mai bune ca la Dalboka 😀
In rest…rostul meu azi e sa fac o fasole cu ciolan afumat…na…daca tot s-a ofensat lumea la comentariile mele. Viata e mult prea scurta ca sa nu gustam fiecare fasole care ne iese in cale…ca sa zic asa…Si fiecare midie bulgareasca!
Aaah, ce bine ca mi-ai dat idee de restaurant in Balcic, sigur mergem vara asta si acolo, noi am mincat bine de citeva ori la restaurantul de pe plaja, cel de linga conacul Reginei Maria, am uitat cum il cheama, of, scleroza… Sigur mergem si la Mikado asta (suna mai degraba japonez, nu?).
Si sa stii ca nu cred ca s-a ofensat cineva la comentariile tale. Doar au avut opinii diferite, si e normal, cind miza e ceva atit de personal.
Spor la fasole. Ah ce pofta mi-ai facut!
Mikado suna absolut aberant…mai ales ca ii zice ceva si cu PIZZA…deci confuzia e maaaaaaaxima. Fac si pizza la cuptor cu lemne. Si multe carnuri sunt facute tot la jar. Meniul e foarte variat iar noi am incercat…cred ca 80 la suta din el si totul a fost super bine facut si exact cum ar trebui sa fie mancarea buna. Incepi cu un Rachia Burgas…NEAPARAT…si dupa aia ii dai inainte pana te ia cu lesin de bunatati 😀
Da, sa traitz! Exact asa o sa facem, de la rachie pina la plesnitul burtii! Mikado, traseu obligatoriu!
Eu am mancat acum1 saptamana o galeata (la propriu) de midii in Varna, la terasa Bistro-ul de langa parc, si scria pe meniu ca sunt de la crescatoria Dalboka….m-a ajutat o pisica sa le termin :-D. La crescatorie nu am ajuns, ca noi mergem mereu pe la Giurgiu, am fost de vreo 2 ori si pe drumul spre Vama Veche si am regretat. Sa-mi spui si mie cand mergi daca merita!
Dap, voi raporta fara greseala tot ce ingurgitez la dalboka!
Printesa draga vis-a-vis de primul tau paragraf eu imi doresc foarte mult sa te cunosc in carne si oase, so cand ai timp intr o seara si chef sa te plictisesc putin cu cea mai mare placere…just let me know :D…pupici
Poi uite, saptamina viitoare pe joi dupa amiaza sint toata numai a ochilor si urechilor tale! Musai dam cu ceva desert, daaaa?
Sapt viitoare joi e perfect…eu am biroul la Eroilor si scap la ora 6…si dam cu desert, cu ce vrei tu, am incredere maxima in recomandarile tale culinare….ramane sa ma anunti tu cand, cum si unde vrei sa ne vedem..yuhuu…I’m very happy to finally meet the princess:D
Buna Printesa. Uite ca am ajuns si eu din blog in blog pe al tau. Si mie, „om de munte” (he he he ..imi place sa zic asa) mi-au cazut ochii pe excursia ta la Omu. Foarte frumoase ganduri si frumoasa tura pe munte.
Da…si eu am fost la Omu. Printre scurtele sau lungile, grelele sau usoarele mele trasee montane, bocancii m-au purtat de mai multe ori la Omu. Este muntele meu de suflet ca sa zic asa. Pentru ca mi-am dorit f mult sa ajung la el. Intr-adevar, acolo la 2500 m deasupra tuturor, gandurile ti se rarefiaza ramanand cele bune cum spui tu. Parca esti departe de tot si toate cele obisnuite si banale. Parca esti liber, parca atingi cerul….Si imi place senzatia asta. O caut mereu si o gasesc numai pe munte.
Hai ca am aberat destul…Da, mergeti pe munte dar…ECHIPATI!!!! Va pupa Larisa!
Asa e, muntele ne face oameni ca nici o alta forma de relief! Pai, bine-ai venit si da, data viitoare o sa fim pregatiti, promit!
Pe munte, cel mai sus am urcat pana la cascada Urlatoarea, m-am simtit foarte bine, era inceput de vara. Aventuroasa sunt doar cu gandul, spatele nu imi da voie sa ma bucur de iarna, de cocotat, de sarit ori cazut..
Bucurati-va voi !
Trebuie ca ai un suflet tare tare bun si multa dragoste de impartit cu cei din jur, cu toti cei din jur, daca poti sa-ti doresti sa te intalnesti cu noi, cititoare ocazionale de blog si sa vrei si sa poti sa ne imbratisezi pe toate 🙂 Si mie, personal, mi-ar placea tare mult sa cunosc oameni ca tine, pe care sa-i inteleg si sa-i simt prieteni chiar nevazandu-le ochii vreodata in viata mea si mi-ar placea tare mult sa dau si sa primesc imbratisari, sa respir dragoste si bunatate atunci cand ma plimb in parc sau merg cu metroul sau…..
Ma bucur si ma minunez ca esti atat de….normala! Un om atat de…om! complicat si simplu in acelasi timp Multe imbratisari virtuale!!!!!
Ah, nimic nu e mai bun pe lume decit o imbratisare de om! Chiar daca omul ala nu te cunoaste foarte bine, o imbratisare egal explozie de bine pentru 2 secunde. Stiu sigur asta, ca practic, si functioneaza! Deci vezi, Radda, sint, de fapt, egoista… 🙂