Am aliniat lîngă uşă un bidonul cu apă de spălat pe dinţi, fusta de in, crema de protecţie cu factor plus infinit, nişte mere şi un ardei roşu gata spălat şi porţionat. Pentru că acolo unde mergem noi nu e nici supermarket, nici toaletă cu geam termopan, nici măcar umbră nu e. E jumate nisip, jumate apă sărată.
Ultima oară cînd am fost la mare anul ăsta eram la trei zile după golirea completă de interior. Era frig, posac, năclăit, pustiu, un hotel vestit de cinci stele pe care nici nu mai ştiu cum îl cheamă, n-am reţinut nimic din prînzul şi cina avantgarde pe care le-am mestecat şi nici din maşina nou nouţă pe care m-am dus la mamaia s-o drive testez. Îmi aduc aminte că veneau mesaje de la oameni necunoscuţi, multe, triste, că plîngeam în liftul de cinci stele şi că mă gîndeam cu groază că gata, m-am transformat în genul de om care nu iubeşte marea. Şi ce om nu iubeşte marea dacă nu un om trist?
Azi m-am plimbat printr-un parc străin cu o femeie nouă. Am cumpărat de la ea o carte de poveşti pe care-o să citesc mîine seară în cort. Am luat în braţe o gămălia ei de om care-mi mozolea pieptul în căutare de prînz pe bază de lactate, neştiind că nu pieptul meu e sursa ei de proteine. Apoi m-am lăsat luată în braţe de mama gămăliei, care mi-a spus să am curaj.
N-am. Dar nu contează, nu? Am făcut atît de multe lucruri temîndu-mă de ele încît încă unul n-ar face decît să confirme regula. Mi-e frică. De două linii roz pe test. De un monitor alb negru fără bătaie de inimă. De un om care azi mă iubeşte şi mîine uită de ce. De imaginaţia mea bolnavă. De traumele mele. De ţînţari şi de apa în care nu ştiu să înot. De telefoane care încep cu „am o veste proastă”. De indigestie şi de vaci. Mi-e teamă de atît de multe lucruri la care mă expun zilnic încît curajul chiar nu mi se pare o virtute. Dar ştiu ce-a vrut să zică mama de gămălie. Ea E mamă. Ea ştie.
Încerc să rămîn copil. Cred că asta trebuie să fac dacă vreau ca peste un deceniu pe 27 mai să număr cinci biciclete în garajul casei noastre. Copiii n-au curaj, dar nu contează, pentru că nu ştiu că n-au şi nu le pasă. Un copil poate mîngîia o vacă pe spate. Eu nu mă pot apropia de una la mai mult de cinci metri fără să mă ia cu leşin.
N-am literatură de calitate pentru voi în seara asta. Doar gînduri fără noimă, frici de copil, puţină lehamite de mine însămi şi chef de poveşti pentru copii.
Zici tu ca nu ai literatura de calitate pentru noi in seara asta, dar asta e doar pentru derutarea adversarului. Tot frumos e. Si la fel de adanc si emotionant.
Bucura-te de mare, printesa.
Si apropo de frica: se spune ca nu stii ce e ala curaj daca mai inainte nu stii ce e aia frica. Hugs and kisses.
O bucatica de poveste va ajunge curand catre tine 🙂 Si mie imi plac atat de mult … cand mi-e frica si se pustieste ceva in mine, as sta pe spate sa ascult povesti la casete, sa aud fetita cum aprinde chibrituri si in minte sa mi se aprinda alte ganduri. Tu in sine esti o poveste si ma bucur ca seara sa ma alin cu tine, indiferent ce ganduri ai.
Mi-e frica de cate ori merg cu masina. Mi-e frica de cate ori mergem cu masina. Mi-e frica, cel mai frica, atunci cand el e cu masina si eu acasa…si se face noapte…si nu mai vine…si imaginatia incepe si tricoteaza imagini…eu sunata de cineva de pe marginea drumului, de cineva de la un spital, de cineva de la politie sau morga…eu singura in lume fara el.
Mi-e frica cand Mara alearga. Cand se suie pe mobile si se arunca in cap pe alte mobile…cand se impiedica si cade, cand alearga cu ceva ascutit in mana desi i-am zis de mii de ori ca ochii si alergatul cu obiecte ascutite…not so good. Mi-e frica cand respira prea tare, mi-e frica cand nu o mai aud ca respira suficient de tare. Mi-e frica cand merg cu ea pe strada si intalnim dulai vagabonzi care sunt cam cat ea de inalti, si ea e atat de mica, iar mie mi se taie respiratia si mi se urca stomacul in gat.
Mi-e frica de vaci, cai, caini, animale de orice fel ar fi ele. Pentru ca am crescut la betoane si nu am avut „tzara” cu animale ca alti copii. Iar animalele au propria lor opinie despre ce ar trebui sa faca intr-un anumit moment cand trec io pe langa ele…sa-mi bag picioarele cat imi e de frica de curcanii lu’ mamaia de la Ogretin. Mamaia e a lu’ domnu’ sotzu’…si presteaza cu curcani, vaci, oi, rate, gaste…tot…pana la pisica si caine. Cand intru in curtea aia ma ia cu lesin si ma intreb care o sa sara primul sa ma haleasca.
Cel mai frica din toata viata mea mi-a fost cand au iesit doua linii roz pe un test. Facusem alte 6 pana atunci (desi era ridicol de devreme). Mi s-a facut greata oribil in supermarket, asa ca am zis sa mai iau un test ca parca nu ma recunosc. Atunci am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare. M-am dus in baie, m-am bagat in cada si am inceput sa plang de frica si de fericire in acelasi timp. Nu o sa uit frica aia niciodata. Pentru ca de atunci nu a mai trecut. Insa e la fel de amestecata de o fericire tampita, dincolo de orice ratiune.
La fel de tampita mi se pare si frica pe care o port acum pentru tine. Care esti niste cuvinte negre pe un fond alb. Nu esti un om, pentru ca eu nu te-am vazut niciodata, n-am pus mana pe tine, nu te-am strans in brate, deci nu existi. Si cu toate astea imi e frica zilnic de ce se va intampla cu cele doua linii ale tale…Imi tot spun ca o sa fie bine, ca totul o sa fie bine, asa cum de cele mai multe ori se intampla. Insa frica nu ma lasa sa ma gandesc prea mult la asta. Scutur din cap si imi spun mecanic in gand „o sa fie bine”, pentru ca la fel de irational, cuvintele astea spuse de multe ori incep sa aibe sens la un moment dat, si incep sa se intample.
Impartim, vad, nu numai numele ci si fobiile. Asta e si cea mai mare frica a mea: ca o sa raman fara omul iubit. Si eu sunt campioana la facut scenarii negre, la fel ca tine. Stii ca nu prea sunt sanse sa se intample de ce ne e noua frica, nu? Hugs and kisses.
Abia astept sa povestesti de alea cinci biciclete peste un deceniu.
Printesa draga,
Daca as putea, te-as strange in brate acum. Nu ne-am intalnit (inca!), dar faci parte din viata mea de mai bine de un an. Asa ca de atunci m-am bucurat si am plans alaturi de tine, si ti-am simtit o parte din trairi, inclusiv frica. Nu stiu sa o alung, nu am brate care sa mangaie, nu sunt mama, dar si eu vreau cinci biciclete in garaj peste un deceniu. Frica face parte din noi, dar indiferent cat de tare ne e frica acum, vom avea cele cinci biciclete. Doua mari si trei mai mici, cu roti ajutatoare.
Printeso, nu cumva ieri a fost ziua ta de nastere? 😕
Mie nu-mi e frica de vaci. Imi e frica sa nu raman singura toata viata; imi e frica ca nu voi avea vreodata sansa de a strange un copilas, copilasul meu, la piept, imi e frica sa nu o iau razna din prea multa dragoste pentru un om ce nu ma iubeste, imi e frica de batranete, imi e frica de viitorul meu, indiferent care ar fi acela. Mi-ar placea sa gandesc ca un copil si sa iau viata asa cum e, fara sa ma tem. Ti-as spune ca va fi bine, dar mi-am spus mie asta de atat de multe ori si nu a fost adevarat, incat imi e teama sa spun asta altcuiva. Imi doresc sa-ti fie bine!
Radda nu stiu cine esti dar cert este ca impartim aceleasi frici…offfff… Ce ti e si cu viata asta:)
Uita hotelul ala de stele, uita camerele alea…bucura-te acum de nicip, mare, cort,Robosot si soare..bucura-te de voi si de iubirea voastra care este un basm devenit realitate. O poveste de iubire care ne da ,noua, cei care te citim, puterea sa spunem: DA, SE POATE!!!,
Mie de rame, sobolani si gandaci. Yack!
Printesa e Sagetator 🙂
Multumesc de lamurire.
Dap, ziua ei pe fix pe 1 decembrie.