Către Facultatea de Jurna un fund gol se îndrepta…

2002. Toamnă. Cîteva luni după licenţă, încă lucram part-time la ziarul ZIUA. Într-o dimineaţă, mă decid să merg la facultate să-mi ridic diploma (cred, nu mai ţin minte exact ce-aveam de gînd, evenimentele care au urmat au îngropat cumva aceste detalii sub amintirea cruntă a ruşinii). Bon, se ferchezuieşte fata, îşi ondulează părul lung şi blond cu ondulatorul cela de fier, care pîrjoleşte şi despică, da ia uite ce frumos face bucle, se dă cu parfum, pune cămaşa cu volănaş, ciorăpel lycra bej deschis, pantoful negru cu toculeţ, fusta neagră de poliester (nu aveam pe-atunci bani de lînă).

Ies din garsoniera de la parterul blocului din strada Lacul Plopului. Vînt, miros de frunze, frumos, se anuţa o zi bună. Toc toc toc pe străduţe pînă la staţia autobuzului 139. Pe vremea aceea, 139 ăsta era un cazan d-ăla alb căruia nu i se închideau uşile, ruginit, în care mirosea oribil a tot eşapamentul din lume, şi cu care circulau spre casele lor din Rahova şi Ferentari muncitorii de la Apaca. Aşa. Stau în staţie fo 5 minute, vînt, toamnă, frumos, trag rapid o juma de ţigară, mai un zîmbet, mai un fluierat, păi da sigur, cu buclele astea blonde şi cu toculeţele astea, cred şi eu că mă plac muncitorii şi benzinarii de la AGIP.

Vine 139, mă urc, autobuzul vechi, gropi multe, mă dezechilibrez, tocuri subţiri, mă opintesc să ajung la bara de sus, mă atîrn de ea, merg din spate pînă-n faţă, semi aglomerat, ca de obicei, numai bărbaţi şi o vînzătoare de leucoplaste 3 la zece mii. Aud nişte chicoteli, ignor, că doar mi se întîmplă des să mă admire muncitori. Toculeţ, buclişoare, tînără absolventă, ce nu-i de admirat?

Şi trec aşa vreo 3 staţii, mă apropii de Leu, unde urma să cobor. Eu atîrnată acolo sus, cu poşeta mare neagră drept contragreutate. La ultimul semafor înainte de staţie, vine un bunic din spate, mă bate pe umăr, îmi întorc genele rimelate către el, îmi spune: „Vă mulţumesc, domniţă, n-am mai văzut un fund aşa frumos pe viu din 1982”. Primul reflex e să-i ard una cu poşeta plină de agendă-parfum-carte-pixuri. Cumva, înainte să ridic poşeta spre chelia omului, cobor mîna de pe bară şi-o trec aşa într-o doară peste fustă, la spate. Numai că acolo în spate era doar fundul meu rotund sub stratul de lycra. Nici urmă de fustă. Mă uit în faţă. Fustă. Pun mîna la spate. Fund rotund sub lycra. Nu, nici chiloţi nu erau, nu e un accesoriu de îmbrăcăminte pe care să-l frecventez foarte des. Nu, nu mi se prinsese fusta în ştrampi. NU AVEAM FUSTĂ. Plecasem de acasă în jupă.

Mai ştiţi jupele? Chestiile alea pe care le purtau mamele ca să nu se electrizeze fustele şi să nu se sucească/ridice pe coapse? Ei, nenorocitele astea de jupe nu au fund. Sau mai bine zis, sînt decupate la spate, probabil ca să nu se vadă de sub şliţul fustei.

Împrumutasem şi eu una de la mama, să nu mi se electrizeze singura fustă elegantă pe care-o aveam. Şi neobişnuită cu întregul sistem fustă jupă, am pus jupa şi-am ieşit pe uşă. Cu fundul complet gol. Ei da, dragii prinţesei, şi uite-aşa cu buclişoare blonde, rimel în două straturi, toculeţe înalte, exact aşa am atîrnat de bară mîndră tot drumul, ca să mi se vadă TOT zîmbetul vertical, nu doar jumătatea inferioară.

N-am mai coborît la Leu, am rămas în autobuz, care întorcea pe la Răzoare şi în 3 staţii eram înapoi pe Lacul Plopului. Am sucit jupa astfel încît să se mute gaura pe coapsa dreapta şi aşa am alergat spre casă, cu urechile grena şi rimelul leşinat pe obraji. Am ajuns acasă, am făcut bucăţi nenorocita de jupă (iartă-mă, mamă) şi m-am băgat în pat.

Asta e. Acum că m-am achitat de datorie, vă poftesc să votaţi în comentarii cea mai penibilă poveste dintre cele de mai jos, spunîndu-mi scurt numele autorului pe care-l preferaţi, bine?

Andrada şi mătuşa Stai-că-viu!

Matusa lui taica-meu, femeie de la tara, 40 de kile imbracata si cu basma. Vine la oras, la bloc la ai mei nu stiu cu ce ocazie. Acelasi apart. cu 3 camere. Obisnuita ca in austerele locuri in care traia, trage si o tuica asa de dimineata (singura in casa fiind). Apoi, femeie simtita nah, iese sa-si scuture plapuma pe balcon. Sper ca va amintiti plapumile alea de 3 tone si ceva… Eh, femeia cu ditai plapuma cat ea de grea, tuica-tuica, si simte cum aluneca, cu tot cu plapuma, de la etaju 2. Pe sub balcon trecea un cetatean (ca sa zic asa). La care tanti zice – ,,stai ca viu!””. Si a venit. Cu tot cu plapuma, in gardul viu. N-a patit absolut nimic, dar povestea e celebra in familie.

Ursu cu pulălăul de poştaş

Tot ’89. In perioada respectiva, Ursul dadea saptaminal teste de matematica la Cluj, pregatindu-se de admitere, cu un dom’ profesor de la Mecanica pe nume Indoleanu (mare amator de bancuri si tarii – dupa ’90 a publicat doua culegeri de bancuri intitulate “Cine-a barbierit statuia” si “Viata romantata a lui Bula”). Si cum spuneam, vine vremea bacului. Dom’ prof Indoleanu, sef de comisie la un liceu din Satu Mare. Taica-meu are ideea sa-l invitam la cina, “sa-i multumim ca se ocupa de Urs”. Si vine seara, vine omu’, potoale, alcoale si bancuri. Se abtziguieste Indoleanu, care era foarte buruienos la vorba, si incepe sa spuna bancuri. Ne hlizim in cor, iar Indoleanu devine familiar cu taica-meu si incepe sa-l apeleze asa cum isi apela el studentii favoriti: “mai, pulalaule!” Si pulalau in sus, pulalau in jos, toata seara nu l-a scos pe taica-meu din “mai pulalaule”. Intre timp, maica-mea se tot crucea de cite ori iesea din incapere de cit poate fi de porcos omul…
A doua zi la amiaza, o suna tata pe mama si-i spune ca vine mai repede acasa. Maica-mea incalzeste mincarea, aude masina parcind si iese in capul scarilor cind aude usa de la parter deschizindu-se, sa-l intimpine. Si, fara sa se uite in jos, emana (ea, doamna cea serioasa si retinuta): “Ei, cum de-ai venit asa de repede, mai pulalaule?” Vazind ca nu primeste raspuns, se uita spre usa si incremeneste. De jos o privea cu ochii mari, socat, postasul, venit sa ii aduca pensia bunica-mii! Iar dincolo de usa deschisa, taica-meu se scremea de ris.
Needless to say, maica-mea n-a mai dat ochii cu postasul vreo doi ani. Cind aparea ala pe strada, maica-mea tzusti pe celalalt trotuar…

Şi tot Ursul cu fotoliul pisoar

Asta se intimpla in ’89. Secolul trecut. Urs venit din armata de 1 saptamina. Varul lui Urs din Timisoara, proaspat absolvent de liceu, pune de-un chef, acasa la ai lui, la Jimbolia. Ursul urca in tren, pleaca la Timisoara si de-acolo ia autostopul pina-n Jimbolia (50 de km, din care vreo 12 facuti pe jos, cu mina intinsa). Ajunge Ursul pe la miezul noptii, rupt de oboseala. Ursul face curte la colegele lui varu’, bea o carutza de beri, spune niste bancuri si pe la 2 se declara invins (de alcool si oboseala deoportriva) si se duce sa se culce. Of course, pe la 3 il trezesc necesitatile. Si merge ursul, cu ochii lipiti de somn, o ia la stinga iesind din camera in directia in care tinea minte ca-i baia, deschide o usa si da cu genunchii de ceva aflat la nivelul la care ar fi trebuit sa fie buda. O scoate si incepe sa-si pishe necesitatile. Se aud tipete socate. Ursul gresise directia. Baia era la dreapta. Ursul se pisha de zor intr-un fotoliu, in livingul familiei, unde era plin de lume (neamuri si colegi de-ai varului deopotriva).

James căruia nu-i prieşte Corona:

Neptun, 1 mai 1996. Brigada mare de baieti si fete, hotel Dacia, distractie la maximum, asta ca background. Eu foarte mandru de noii mei blugi Big Star (de fapt, imi luasem doua perechi perfect identice), cu talie joasa si evazati doar atata cat trebuiau.
In prima seara mergem la discoteca, la Tiffany’s. Ma pune dracu’ sa ma dau lebada in lighean si-mi iau de la bar Corona. Deshidratat nevoie mare, mai bag repede vreo doua, ca si-asa mi se parea ca seamana mai mult a sticlute de Sprite, atat ca dimensiune, cat si gust. Bai nene, ma apuca dintr-o data o pantecarie d-aia groaznica, cu tinut de mese. Cred ca nici la toxiinfectie alimentara nu e asa. In fine, realizez instantaneu ca e OBLIGATORIU sa plec in secunda aia catre camera de hotel, ca sa nu se intample nenorocirea. Livid la fata, mi-am anuntat gasca ca revin in 10 minute (ei oricum nu plecau de acolo, in fond) si am luat-o spre hotel. Care stiti Neptunul si stiti unde era (nu stiu daca mai exista) Tiffany’s, va dat seama ca aveam de parcurs cam vreo 300 de metri. Maximum. Au fost cele mai lungi si mai grele 2-3 minute din viata mea. Apoi, la intrarea in hotel, simt cum toata tensiunea aia dispare. Dar pretul l-am inteles dupa alte cateva secunde. Consta in fluidul maroniu care imi invadase blugii mei nepretuiti pana la calcaie. M-am scurs spre camera lipit de pereti si am intrat exact asa in dus, cu toate hainele de pe mine, urland a moarte.

Moldoveanca nespălată pe cap:

Eram eu cu prietena mea cea mai buna si planuiam sa ne vopsim una pe alta. Da inainte sa ne vopsim ne lasam parul sa se ingrase mult ca cica nu se mai degradeaza la vopsit (nici pana in ziua de azi nu stiu daca e mit sau realitate, dar tot asa fac lol). Si cat ne admiram noi una pe alta ce gras ne este parul ce ne gandim… ia hai sa facem intai o tava de prajituri sa le rontiam sa nu ne plictisim dupa ce ne punem vopseaua in cap si asteptam sa-si faca efectul. Si ne apucam sa facem prajiturile si in timpul asta faceam misto una de alta de ce par gras avem noi. Eu zic: eu nu m-am mai spalat de 2 saptamani; Ea zice: eu nu m-am mai spalat de o luna. Dupa care incepem sa spunem bancuri gretoase cu par si sa ne amuzam (din alea cu bula care mananca 3 galeti de caca si dupa aia vomita – de ce? ca a gasit un fir de par, etc). In timpul asta baietii roiau pe langa noi asteptand prajiturile noastre si mai puneau si ei gaz pe foc cu chestia cu parul. Prajiturile sunt gata, ne asezam toti sa le mancam, in timp ce mancam mai povestim de ce par gras avem noi. Si la un moment dat unul dintre baieti se opreste si se face verde la fata. Noi “ce-ai bai, te-ai inecat, nu ti-e bine”. El face semne disperate ca nu, nu, si baga 2 degete in gura. Si incepe sa traga. Si trage. Si trage, si trage si trage, si printre bucatile de prajitura ii iese un smoc de par lung de juma de metru, saten.

Adina, devoratoarea de profesori polonezi:

Acum doi ani, la un curs de poloneza, eu pregatindu-ma acasa, cautand in dictionar cuvinte noi mereu sa impresionez. Ma intreaba proful, un nene catolic si batran, de ce mi-a placut la erasmus si m-am decis sa revin in polonia. Raspunsul meu in poloneza mea “perfecta”: mi-a placut foarte mult la facultate, am avut relatii sexuale foarte bune cu profesorii!

Deci, cine primeşte coroniţa şi felicitările?