Am plîns după oameni, des, cu icnete şi pumni în mochetă, dar rareori am făcut-o pentru motivele corecte. Pentru că pînă nu demult, în afară de familie, oameni dragi n-am avut. Aşadar, nici motive de tristeţe legate de oameni n-am prea avut. Sigur, taică-miu m-a abandonat cînd aveam 12 ani ca să poată bea liniştit vodcă în ţări străine, dar prima oară am plîns după el la 27 de ani, cînd l-am regăsit, buhăit şi bolnav. Şi-atunci n-am plîns de supărare, cît de mila omului care-ar fi putut să fie dac-ar mai fi stat pe la noi.
În şcoala generală, în liceu şi-n facultate n-am avut prieteni. Sigur că aveam oameni preferaţi, ăia de-i lăsam să copieze şi ăia cu care chiuleam de la istorie ca să jucăm biliard la casa de cultură. Majoritatea băieţi. Fetele mi s-au părut întotdeauna prea complicate şi obositoare. Prea voiau mereu să discute şi mai niciodată să facă lucruri. Prea reţineau (strîmb) detalii şi prea făceau scenarii. Băieţii mi s-au părut dintotdeauna mai comozi pentru o prietenie. Superficială, desigur.
Au mai fost iubiţii, de care sigur, m-am ataşat în tot soiul de forme şi după care-am plîns o oră sau poate un an, dar din nou, n-am plîns de dorul omului ci de propria-mi milă. De frica de dezobişnuire de om, de teama că n-o să găsesc altul mai bun, de ruşine că alte fete merg însoţite de bal, iar eu mi-s singură şi tot aşa.
Prima prietenă adevărată o am din ultimul an de facultate. Se împlinesc acuş 10 ani de cînd am poftit-o prima oară la mine-acasă. Cred că mi-a plăcut de ea pentru că e băieţoasă. Ţine la băutură, nu e genul care să construiască stratageme, e relaxată. Şi spune că nu recunoaşte nimic din ce scriu aici ca aparţinîndu-mi. Că ce scriu şi ce sînt pentru ea sînt două lucruri complet diferite. Pentru ea am plîns. Prima oară cînd mi-a spus că motivul pentru care uneori nu-mi răspunde la telefon e că e sătulă de problemele mele (da, a fost o vreme cînd am avut multe probleme, pe care i le expuneam ei, că doar era singura mea prietenă). A doua oară cînd a născut. A treia oară cînd m-a minţit de frică să n-o judec, deşi nu-mi amintesc s-o fi judecat vreodată. Mi-e dragă în continuare, sînt lîngă ea şi ea e lîngă mine, dar ne vedem rar, pentru ca ea munceşte mult şi are un copil blond care-o acaparează, iar eu sînt mai mereu bolnavă.
De ceva vreme, am mai adunat nişte prieteni buni. Mai toţi mi s-au aşezat în viaţă prin blogul ăsta. Unul e Omul. Mi-ar plăcea să pot spune că el e cel mai bun prieten, aşa scrie la carte şi zice prin filme că tre să fie, numai ca în cazul nostru, nu-i aşa. Pentru că ne iubim şi sînt lucruri pe care nu le putem lua aşa cum sînt. Nu poţi fi best friend cu un om cu care împarţi o miză aşa mare. Cred. Sînt lucruri pe care nu le înţeleg la el şi lucruri pe care nu le pricepe la mine. Şi toate lucrurile astea sînt ok aşa cum sînt.
O mai am pe Ana. Pe care-am cunoscut-o acum mai puţin de-un an, dar de care m-am lipit ca scorţişoara de orezul cu lapte.
Pe Dana. Ea n-are blog, dar are un fel foarte elegant de-a fi vie. Ne scriem zilnic, ne vedem săptămînal (cel mai adesea, vine ea la mine cu cîte ceva de mîncare, cînd eu zac), deşi acum 6 luni nici nu ştiam că ea există. Mi-a scris un email într-o zi şi-am ieşit la un ceai. Şi de-atunci, tot socializăm în două sau în cinci, cu soţii şi copilul ei cu ochii cît prunele.
Pe Alexandra şi pe Mara. Cu ele a fost amor instant mai întîi de la distanţă, apoi ne-am îmbrăţişat în Gara de Nord cînd au venit să petreacă o noapte la mine acasă şi-am ştiut că sînt altfel de Oameni. Alexandra şi-a adus copila de patru ani în mansarda mea, deşi nu ne văzusem la ochi niciodată înainte de asta. Are cea mai înţeleaptă copilă. Cu ea n-am nevoie de zeci de ani de istorie. Sîntem direct apropiate.
Pe Corina. Cu care nu m-am văzut niciodată pe viu, deşi a stat la mine-acasă cîteva zile. Ea m-a cunoscut văzîndu-mi pozele de pe pereţi şi cărţile din bibliotecă, eu am cunoscut-o ascultîndu-i accentul ardelenesc la telefon. Ei îi spun lucruri pe care altor prietene nu le pot spune.
Pe Adina. Ea nu mai are blog. Dar are picioare lungi şi suflet lat şi ne ţinem aproape, deşi ea e prin alte ţări europene.
Pe Candice. De la ea am pisica mea Ciocolata. Ea mi-a oferit cheia de la casa ei cînd n-aveam unde să dorm. Ea face parte din cel mai sănătos cuplu pe care-l cunosc. Ieri a venit pe la mine pe la muncă să-mi aducă prăjituri almafitane şi clătite cu somon. Pentru că nu ne mai văzusem de mult…
Mai e Bunica. Şi Mama. Ele-s familie, cu ele împart lucruri speciale şi-n somn.
Mai sînt nişte zeci de oameni care ţin aproape. Care mă mai sună. Care mai trec pe la mine. Cărora le pasă. Acum cinci ani, mă simţeam foarte singură aici, în oraşul ăsta mare şi rău. Între timp, am deschis gura şi m-am plîns. Mi-am plîns aici pe blog toate singurătăţile şi fricile, şi oamenii au făcut la fel. Şi uite-aşa mi-am făcut o familie. Nişte oameni după care să plîng şi la care mă gîndesc numai cu drag, fără vreun reproş sau vreo teamă.
Sînt în continuare lucruri pe care nu le spun nimănui. Lucruri doar ale mele. Puţine, e drept.
Aşa că zic, la final, că azi pe strada mea a trecut maşina de îngheţată, şi asta m-a făcut să mă simt, din nou, norocoasă. Şi că e important să faceţi schimb de informaţii cu lumea. S-ar putea să vă iasă în cale oameni nemaipomeniţi. Cine zice că nu-ţi mai poţi face prieteni la bătrîneţe?
Asa credeam si eu, ca nu iti mai faci prieteni la batranete…si uite ca…suntem cele mai fericite la tine in mansarda! Azi i-am dat Marei sa miroasa pijamaua cu care a dormit la tine si am intrebat-o a ce miroase…i s-a luminat moaca „A IOANAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA”
Ei da, si pisica mea doarme pe lucrusoarele de la voi, care miros a voi, deci vezi, echilibru complet. 🙂
da ma, uite asa ma minunez si eu, cum a scos blogareala din mine ultima farama de umanitate:))) acu pe bune, i <3 you too;)
Io cred ca nu e ultima, mah…. Ai niste rezervoare acolo, stiu eu!
Exact la cam aceleasi lucruri ma gandeam si eu zilele astea. Din pacate din motive mai putin placute.
Eu am pierdut o prietenie de 20 de ani. Doamne ajuta, am castigat destui prieteni noi care ma ajuta sa trec si peste asta.
Capul sus, nah, oamenii se schimba, cresc, nu se mai iubesc… vestea buna e ca da, vin altii!
Si eu am pierdut recent o prietenie veche de 10 ani la care am tinut foarte mult. Dar nu s-a dovedit a fi vrednica de afectiunea mea. Orgoliile au fost mai importante.
Desi am si alte prietene nu ma pot abtine sa nu ma gandesc de multe ori la ea. Ce mai face, care mai e viata ei. Oare o sa se inchida vreodata rana asta?
Mda, orgoliul, cel mai mare dusman al afectiunii…
Cu siguranta timpul o sa acopere lipsa. Imi pare rau pentru pierderea ta.
I’m here too. Poate ca in ultima vreme nu mai trimit mail-uri si nu mai comentez mereu. Pentru ca am fost mereu pe fuga si incerc sa schimb multe si simt ca ma depasesc toate, dar incerc sa nu ma las. Insa din umbra citesc mereu, ma gandesc mereu cu drag la tine si trimit in continuare ganduri pozitive si dragi. Am poza ta de la Paris langa pat si cand am fost la Paris am facut o poza la Pont Neuf fix cu tine in gand, ca sa fiu in locul in care ai fost si tu. Si mi-am luat de la Dijon prima pereche de manusi fara degete din viata mea, pt ca le-aitot laudat 🙂
I’m here if I can ever be of any use, try me 🙂 in the mean time, ce ma bucur ca ai gasit atata lume care sa te aprecieze asa cum meriti 🙂 Parca mai ieri te plangeai de lipsa unui suflet feminin apropiat. Uite acum cum le numeri! 🙂 We all love you, my dear princess! 🙂 :*
Stiu ca esti, draga mea, adica mai bine zis, sper ca esti. Noi tre sa ne si vedem asa, pe viu, sa mai schimbam opinii…
Te astept in vacanta pe la mine…
De cand zic ca vin… dar un weekend pana la vacanta nu merge? 😀 in vacanta de iarna s-ar putea (sper) sa fiu deja arvunita. Si tare mi-ar placea sa nu treaca si anul asta fara sa vorbim si noi live. But maybe ai weekend-urile planificate… tell me cand ai timp 🙂 Hugs!
Weekenduri siiint, nu fac nimic decit sa stau in casa la filme, so name your date. 🙂
oh goody 😀 lemme just put a tiny little bit of money aside si in noiembrie te bat la cap 😀 in noiembrie o sa fie, ca decembrie e luna busy pt toti si iar amanam :)) see you soon! 😀
Numa ala de la mijloc nu, ca sint in teambuilding la Targu Mures… 🙂
„Sînt lucruri pe care nu le înţeleg la el şi lucruri pe care el nu le pricepe la mine. Şi toate lucrurile astea sînt ok aşa cum sînt”.
Excelent – va indvidiez pozitiv si va doresc tot binele. Cunosc oameni apropiati care daca au lucruri pe care nu le inteleg la un om renunta la acel om. Si asa mai departe.
Intr-o lume atat de mare si de urata, e grozav sa-ti faci prieteni cand esti deja om mare.Iar speranta ce-o sadesti in suflete e cea mai importanta, exista inca multi oameni frumosi la suflet, important este sa-i gasim sau ei sa ne gaseasca pe noi.Metoda de gasire e mult mai putin importanta.
Da, e adevarat. Uite ca pe mine m-a ajutat blogul asta sa fiu gasita. Si-s tare recunoscatoare.
La fel pentru mine, cel putin prima parte – prieteniile cu baietii au fost nu neaparat mai simple, dar sigur mai sincere. Ceea ce bineinteles, nu m-a ajutat defel in a ma apropia de fete. Problema mea actuala este lipsa de prieteni de ACUM. In afara de un cuplu cu care ne vedem o data pe saptamana, nu avem pe nimeni cu care sa interactionam direct. O vreme m-am gandit ca cei 24 km care ne despart de Piata Victoriei sunt un impediment in calea relatiilor noastre sociale de succes. Insa acum nu mai cred asta. Sunt relatii care dainuie peste oceane, ce-s 24 de km? Am multe intrebari pe care mi le adresez si la care raspund in sinea mea. In fiecare zi altfel. Si asta pentru ca nu este o reteta a prieteniei. Ci doar, ca si in bucatarie, o alaturare de ingrediente care se plac. Important e sa le gasesti. Si sa le pretuiesti.
Cu siguranta distanta mare nu ajuta, dar nici nu cred ca e singurul lucru care conteaza.
Stiti canasta? 🙂
Stiam 🙂 dar e ca mersul pe bicicleta, nu?
Nu esti superficiala ci mai retrasa. Nici eu nu am avut prieteni pe durata scolii, eu am fost eleva singura din ultima banca. Am fost data la o parte pentru ca nu am avut bani ca tot restul clasei care ieseau mereu in baruri.
Nici acum nu am prieteni, sunt doar eu si cu Omul 🙂 si simt atat de mult lipsa unei prietene cu care sa vorbesc, sa ma descarc sa rad, sa ies la cumparaturi…
Spune’mi, te rog, ai primit vederea de la mine?
Nici retrasa nu-s, ba dimpotriva, mereu m-am insurubat unde e gasca mai mare. Dar asta nu inseamna ca am avut cine stie ce prietenii trainice.
Si daaaaaaaaaa, am primit vederea ieri! 🙂 Inca o am in poseta! Multumesc!
Sper ca ti’am adus zambetul pe buze :). Cu placere!
never say never!
Stiam eu ca profesoara mea de italiana din facultate bate campii cand zice ca prieteniile adevarate se fac in liceu. Yeah, right!
Eu is de acord cu tine, dar am si prietene vechi si altele noi :).
Si mama la fel zicea, ca cele mai bune prietenii se leaga la 16 ani. Din pacate, habar n-am cum e sa ai o prietena de 20 de ani….
Oameni si prietenii. Ce frumos suna. Dar in general oamenii sunt ghidati de nevoi primare, de relatii sociale, de cine cu cine e vazut , cu cine umbla, cati bani are. Abia acum la maturitate ai invatat ca exista oameni care te pretuiesc pe tine, ca om, nu banii pe care ii ai, nu scolile facute, nu casa ca un palat in care sa locuiesti. Oameni care stau cu tine pentru ca esti o prezenta placuta si sincera, si care nu are chestii materiale de oferit.
Ma bucur ca stii atatia oameni, si sper ca toti sa ramana alaturi de tine. Cat despre mine, sunt ca si pana acum doar o umbra.
Ah din fericire nu pot banui pe nimeni ca m-a placut pentru banii sau pozitia mea, pentru ca n-am avut niciodata nici bani, nici cine stie ce lucruri, joburi sau puteri.
Eu nu ma regasesc in postarea asta. Sau, cel mult, la vreun post-scriptum pentru anonimi.
Dar asta nu ma-mpiedica sa-mi placa maniera in care scrii.
Si as mai adauga ca poti sa-ti faci prieteni la batranete – ba chiar, mai mult decat in tinerete, prieteni care chiar conteaza.
Nu e prea devreme sa te iei de batranete? 🙂
Batrinetea e o stare de spirit. Si da, sigur ca e prea devreme…
Cu toti oamenii acestia te-ai imprietenit pe blog? Adica sursa este blogul? Super!
Si mie imi place blogul tau pentru ca simt ca te cunosc. Ca pot vorbi deschis cu tine. Si de asemenea vad ca tu insati esti foarte deschisa, fara fite, fara prejudecati. De-abia astept sa te cunosc, desi esti mai mica decat mine cu vreo 10 ani…
Da, Miki, believe it or not, de pe blog ii stiu. 🙂
Pai, sa facem cunoasterea bidirectionala atunci…
buna printeso…acum cateva zile m am abonat la blogul tau…recunosc ca nu am fost atat de nerabdatoare sa mi se confirme abonarea pentru, ma gandeam ca e una din sutele de abonari care im vin zilnic pe mail (dar nu imi mai vine sa ma despart de ele ulterior), pe care oricum nu le voi citi decat in zilele de maxima plictiseala, sau in orele de maxima relaxare. dar surpriza le-am deschis si le citesc zilnic pentru ca imi place atat de mult cum scrii. si mie imi place sa scriu, insa nu am avut sansa sa fac din asta o cariera ca tine 🙂 cred ca ai avut o viziune atunci cand ai inceput sa scrii pe blog, pentru ca vad ca acum multi oameni te indragesc, te urmaresc, te „asculta”…frumos. imi imaginez ca asta ti-a dat etuziasm de a contiunua, de a trece peste probleme, tristeti, pentru ca e mare lucru sa auzi numai opinii bune despre tine. eu si cand postez o poza pe facebook despre ce-am gatit sau una oarecare, si primesc 5 like-uri si un comment ma bucura:). nu iti promit pentru ca eu niciodata nu fac promisiuni, insa te voi urmari pe blog si poate o sa si vorbim odata, sa-mi dai cateva sfaturi despre viata, sau despre existenta:) o zi buna sa ai
Bine-ai venit, Maria! 🙂
mno, uite, ca nici eu nu credeam ca mai poti sa primesti prieteni la batranete, si cu atat mai putin de pe blog. ce chestie. si ce frumos! si ce ma bucur!
🙂 Pai sigur, si tu stii, ca si tie ti se intimpla!
om bun, te admir! 🙂
bine peste tot!
O intrebare, pur si simplu de curiozitate: femeile dau mai usor la o parte o prietenie de 10 ani cu o alta femeie decat dau barbatii intre ei?
Nu stiu cum ai facut (cu bagheta ta magica), acus ce am citit si eu povestea prieteniilor tale frumoase, si a venit ca o alinare, intr-o zi in care am decis sa renunt la un job care nu ma satisface, fara sa am mari perspective de viitor.
Mai important mi se pare sa „simt ca traiesc”, sa pot scrie, asa mediocru cum o fac eu, dar poate voi avea timp sa ma perfectionez si chiar indraznesc sa sper (timid) ca voi putea sa-mi asigur un venit minim din a socializa cu oamenii, inca nu stiu cum voi face asta si daca se poate dar nu vreau sa las Omul singur, cu povara adusului de banet in casa. Macar ma va vedea relaxata cand vine acasa.
Deci storc idei zilele astea. Cu job-urile „fizice” m-am cam lamurit cum sta treaba, de cateva luni, poate am mai mult succes cu cele virtuale.
Un prieten bun, ca sa fiu si putin on-topic 🙂 spunea ca o decizie buna vine cu somn linistit noaptea, dupa analizat situatia cateva nopti, simt ca voi dormi bine la noapte 🙂
Da, si la mine functioneaza dormitul pe decizie. De fiecare data! Sper sa fie bine…
Draga Ioana,
Iti multumesc pentru ca ai avut incredere in mine, m-am emotionat cand mi-am vazut numele in lista de oameni care iti sunt aproape. Am incercat mereu sa iti arat ca sunt aici, ca te poti baza pe mine, ca imi face mare placere sa vorbesc cu tine, sper ca am si reusit.
Desi nu ne-am vazut niciodata eu simt ca toate cele intamplate intre noi (inclusiv privilegiul de a dormi in palatul Printesei si a dragali Ciocolata, de a admira fotografiile si a inchide ochii sa imi imaginez cum dansezi vesela intre bucatarie si sufragerie) sunt asa cum e bine sa fie. Imi doresc tare mult sa te imbratisez intr-o zi si pe viu, dar tu stii ca pana atunci te imbratisez (ca noi toti, cei carora ne esti tare draga) de fiecare data cand imaginea ta imi apare in minte, cand deschid blogul tau sa vad ce vesti ne mai aduci, cand deschid un mail de la tine.
As vrea sa stii ca eu cred despre tine ca esti un OM si ca toate lucrurile vor fi exact asa CUM TE ASTEPTI tu. Ramane doar sa te astepti numai la lucruri bune.
P.S. Nu stiu cum m-am ales cu accentul tinand cont de faptul ca sunt de la Herculane, traiesc de 17 ani in Timisoara si vorbesc acasa mai mult scotiana decat romana 🙂
>:D<
cum stai cu recenzorii?? ai participat??? sau asc. iar salam??
Inca n-au venit pe la noi. Nu inteleg intrebarea cu salamul…
Intr-un fel ma mir ca ai reusit sa-ti faci atati prieteni , nu ca n-ai merita dar esti prea grabita si lipsita de rabdare si categorisesti oamenii imediat in rai si buni , fara drept de apel.. Esti incarcata de problemele trecutului si pana nu o sa le uiti – trecutul trebuie uitat pt ca e un lucru mort – nu o sa poti fi fericita cu asa zisii tai prieteni facuti pe internet. Prietenii sunt rari , se cuceresc greu si faptul ca o persoana trece prin aceeasi problema cu tine nu inseamna ca e prietenul tau ..Singurul tau prieten e mama si sotul..cam asta despre prietenii tai cei multi.. incearca sa fii mai buna chiar daca tu crezi ca esti painea lui Dzeu// pt ca nu esti , esti nedreapta
Oh…asta o fi vreo persoana dintre cele carora nu le-ai desenat si floricele langa versuri in oracol 😉
O fi o prietena buna din copilarie, ca vad ca ma cunoaste profund… 🙂
De sub ce piatra, oare, te-ai tarat, ca sa arunci cu noroi in felul asta pe ea si pe noi astia de pe aici? Ei bine, „asa zisii” ei prieteni de pe internet iti ureaza in cor sa te duci inapoi in supa primordiala din care ai iesit! Iti multumim pentru atentie, LA REVEDERE!
„În şcoala generală, în liceu şi-n facultate n-am avut prieteni. Sigur că aveam oameni preferaţi, ăia de-i lăsam să copieze şi ăia cu care chiuleam…………Majoritatea băieţi. Fetele mi s-au părut întotdeauna prea complicate şi obositoare…………..Au mai fost iubiţii, de care sigur, m-am ataşat în tot soiul de forme şi după care-am plîns o oră sau poate un an, dar din nou, n-am plîns de dorul omului ci de propria-mi milă. De frica de dezobişnuire de om, de teama că n-o să găsesc altul mai bun, de ruşine că alte fete merg însoţite de bal, iar eu mi-s singură şi tot aşa. ” – Oau!!!!! Exact asa am simtit si eu cam…….toata viata!! Si daca e sa ma intrebi….asa simt si acum. Eu nu m-as fi gandit sa scriu lucrurile asa, sincer cum le spui tu, dar citindu-le pe cuvant ca zici ca am trait aceeasi „drama”! Iar partea cu „imi plang de mila de teama ca n-o sa gasesc altul mai bun”….ei bine, cam prin asta trec si in momentele astea 🙁 Dar…speranta, speranta, si iarasi speranta si tb sa recunosc ca speranta si dragoste si incredere capat si atunci cand citesc postari ca ale tale si atunci cand aflu ca oamenii pot da unii peste altii si se pot lega prietenii, chiar si asa, virtual si ….la distanta si…….la batranete 🙂
La cat mai multe prietenii bune, durabile…..cat toata viata!!!!
Multumesc, la fel! 🙂
🙂
imi place tare mult post-ul asta pentru ca imi da speranta:) si eu am prea putini prieteni adevarati si nu am reusit sa extind lista oricat am incercat ( colegi de serviciu in principiu) insa trebuie sa-mi recunosc o vina si o prejudecata, intotdeauna am crezut ca prietenii sau iubitii veniti pe filiera internetului sunt mai superficiali, mai alunecosi?!
ma bucur sa aud ca nu este asa; prin urmare o sa incerc sa mai reduc din autolimitarile impuse:)
cineva cu vederi, ma incumet eu sa-ti raspund: cred ca o prietenie dintre doua femei este mai profunda dar si mai orgolioasa, pe cand barbatii tolereaza mai multe, de aceea si relatiile lor sunt mai longevive:) plus ca mi se pare o relaxare totala, daca nu s-au vazut juma’ de an si se intalnesc la o petrecere, isi vorbesc de parca s-au vazut ieri, pe cand o femeie ar incepe cu ” n-ai mai dat nici un semn de viata de atata vreme!!”
papusha, mi-a placut papa bun de la tine, o sa mai vizitez 🙂
andreeag, ma doare sufletul de cand am citit post-ul tau, mai ales ca si eu sunt in aceeasi situatie; insa pur si simplu nu are rost sa-ti distrugi nervii si sanatatea pentru ceva ce nu merita. intr-un final lucrurile se aseaza asa cum trebuie, o sa vezi.