Acum ceva vreme, m-am implicat într-un caz umanitar. N-are importanţă prea mare acum care. Am scris despre o fetiţă, cerînd ajutorul celor care mă citesc. Ajutor sub formă de bani, idei, popularizare. M-am întîlnit cu oameni cărora le-am cerut ajutorul faţă în faţă, am făcut tricouri, bannere, acum vorbim despre un concert umanitar. S-au mai strîns ceva bănuţi în contul ei, a primit o sponsorizare la o clinică din Germania, luni pleaca la analize şi evaluare. N-am eu niciun merit pentru asta, dar mă bucur să văd că se întîmplă lucruri pentru ea.
Pentru mine, implicarea în campania asta n-a fost tocmai o prăjitură perfectă. Mulţi dintre cititorii mei vechi mi-au trimis comentarii şi mesaje private care m-au şocat. M-au acuzat că mă joc de-a Dumnezeu, că-s rea că nu pot să las un copil fără o mînă să fie fericit aşa cum l-a făcut natura. Că mă folosesc de copila asta ca să cîştig capital de imagine. Că bine-ar fi să nasc şi eu un copil ne-întreg, ca să văd cum e înainte să-mi dau cu părerea despre asta. Sau că şi mai bine-ar fi să fiu sterilă, da, asta ar fi pedeapsă suficientă. Că mă bag prea mult în viaţa altora. Sau că nu mă bag suficient şi că aş putea face mai mult dacă n-aş fi aşa preocupată de propria-mi persoană. Şi tot aşa.
Mi-a luat o vreme să-mi revin. De înţeles n-am înţeles nici pîn-acum de ce s-au supărat oamenii ăştia pe mine şi-au ales să mă judece pentru c-am ales să ajut acest copil şi nu altul, în aceste feluri şi nu în altele. Răutatea n-o înţeleg. Rezultatul a fost că n-am mai putut scrie aici o vreme. Trag de mine să revin, dar încă mi-e frică. Dacă aşa reacţionează oamenii cînd ceri ajutor pentru un copil fără o mînă, mi-e şi frică să aflu cum reacţionează aceeiaşi oameni la subiecte care chiar SÎNT despre ei…
De cînd am scris despre fetiţa asta, am început să primesc zeci de mesaje de ajutor pentru cazuri umanitare. Căsuţa mea mea e plină de limfoame, cancere, membre amputate, leucemii, oameni amărîţi care cer ajutorul. Nu pot scrie despre toţi. Nu pot. Şi nici să aleg nu pot. E prea crud. Cine-s eu să decid că un cancer e mai grav decît o paralizie? Nu vreau să trebuiască să aleg. Vreau să ajut, dar n-am nici bani, nici putere nici condei pentru toţi oamenii care-mi cer ajutorul. Ştiu cît de neplăcut e să fii refuzat. Mi s-a întîmplat, cînd am trimis emailuri pentru copila asta. Mai bine de trei sferturi dintre oamenii cărora le-am cerut atenţia şi ajutorul m-au refuzat sau nu mi-au răspuns la mesaje. E greu. E greu să înţelegi cum un om cu bani şi public nu poate dona 20 de lei sau nu poate scrie 3 rînduri despre un om bolnav, deşi ştie că banii sau gestul lui vor face o diferenţă. Mică, dar reală. Acum înţeleg şi cum e să refuzi. Pentru că nu poţi să ajuţi pe toată lumea. Şi nu e vorba numai de bani. E vorba de gînduri, de tristeţe, de frică. Nu pot să-mi încep fiecare zi văzînd poze cu copii desfiguraţi de durere şi cu ecografii cu tumori cît pumnul. Nu pot.
Sînt multe veşti bune despre mine pe care acum o vreme le-aş fi strigat aici în gura mare. Acum mi-e frică. Sînt mulţi oameni pe care aş vrea să-i ajut. Şi mi-e frică s-o fac. Nu e complet aiurea?
da e aiurea sa alegi. poarta in suflet bucuria ca ai ajutat cum ai putut, ca ai facut tot ce ai putut. in rest eu zic sa inveti sa ignori si sa te bucuri de ceea ce ti se intampla minunat si bine.
Da ,e aiurea ,dar nu trebuie decat sa te rogi la DUMNEZEU si totul va fi bine .Am fost si eu cat de putin intr/o situatie asemanatoare cand nu mai puteam face fata, dar am inteles de ce EU trebuia sa fac toate astea ptr cei care aveau nevoie de ajutor .Ai incredere ca toate se rezolva doar cu ajutorul lui DUMNEZEU ,prin noi adica cei ca tine iar despre lumea rea trebuie defapt sa/i intelegi si sa ai incredere ca se vor schimba intr/o buna zi …
Daca oamenii aia si-ar fi folosit energia pentru altceva, lumea ar fi putin mai buna. E aiurea. E tampit si jur ca „nu face sens”. Mi se par atat de … risipitoare atacurile astea fara sens incat nici daca m-as chinui sa le inteleg nu cred ca as reusi.
Nu stiu cine da dreptul oricui sa judece alegerile altcuiva, atata timp cat alegerile alea nu ii afecteaza viata personala.
Te roaga fata cu dorul de mare sa nu ii mai lasi sa intre in sufletul tau… Lumii normale ii place regatul. Restul nu ar trebui sa conteze. 🙂
fix la asta ma gandeam si eu ieri, nush ce m-a palit, nu neaparat pe speta asta a ajutorului, dar inteleg si impartasesc frica „online-ului”, acum ceva vreme mi se parea nejustificata, iar azi o port cu mine ca pe un tricou, everywhere i go:p din pacate:(
Nu, nu e aiurea.
Din pacate lumea e facuta in asa in fel in cat oamenii te vor dezamagi. Si tu ii vei dezamagi pe altii. Nu ai cum sa eviti asta, pur si simplu nu ai cum, pentru ca toti avem limitele noastre si nu suntem perfecti decat in bucatele mici, si din anumite unghiuri.
Cu riscul de a fi prost inteleasa, cred ca cel mai rau lucru care ti se poate intampla, totusi, e sa nu te mai doara cand cineva te dezamageste. Pentru ca asta de fapt inseamna ca nu mai crezi in mai bine, ca te-ai facut mic si negru si din piatra sau alt material dur si rece. Si asta e trist.
Si deci, la fel de mult cum sper sa iti treaca frica, sper sa mai poti fi dezamagita. Ca atunci o sa fie loc si sa fi surprinsa de toate celelalte bucatele mici si perfecte din oameni.
Eu cred ca am inteles ce ai vrut sa spui.
Asa este, nimeni nu este perfect ca intreg, important este sa avem cat mai multe bucatele perfecte in noi.
Si nu e bine sa fi rece, dar trebuie sa te protejezi cumva, altfel e greu sa ramai „intreg”, fiecare isi cauta echilibrul.
(Imi place mult cum scri „me myself and I”, versurile tale din 4 oct. mi se pare chiar ca se potrivesc cumva cu „starea” Printesei)
(Scuze daca am fost deplasata ca m-am „bagat”)
Da Andreea, asa este. Ma bucur tare ca am reusit sa fac sens 🙂
(si multumesc pentru paranteza)
Nu trebuie sa-ti fie frica si nici sa continui sa iti faci procese de constiinta. Atunci cand ai incercat din tot sufletul sa faci un bine,si l-ai facut in masura in care ai putut,eu zic ca ar trebui sa fii mandra de tine si sa accepti ca si altii din disperare vor aprecia si solicita ajutorul tau. Este trist sa ai de ales,sa auzi,vezi si sa te transporti sufleteste in povestile vietilor celor care sufera.Din pacate toti avem ceva trist de purtat in suflet.Nu putem schimba prea mult,nu putem ajuta lumea intreaga si nici vindeca toate durerile:-(.Mi-ar placea sa depasesti momentul acesta,sa uiti de cei care care nu ti-au fost aproape si sa mergi pe strada ta cu capul sus si inima impacata,sa scrii mai des si intotdeauna cu drag!
pe de o parte am senzatia ca unii oameni cred ca daca ai un blog esti un supraom. mai am senzatia si ca oamenii cred ca te cunosc doar datorita blogului. mai stiu si ca unii oameni au senzatia ca daca nu scrii conform cu standardele/parerile lor esti un nashpa cih bleah. azi tocmai discutam cu cineva (tot o bloggerita) care a fost jignita nejustificat de o cititoare. eu raman pur si simplu fara replica la chestiuni din astea. si poate ca si de aceea de multe ori reactia mea e cea de „delete permanently”. asta se poate in online. nu stiu exact cum se poare reactiona in offline la cuvinte rele, rautati, marsavii… la finele zilei (de blogging sau de calendar) insa raman aproape doar cei care ti-au fost aproape mereu, fara sa te judece in niciun fel, chiar daca nu au fost mereu de acord cu tine. aia care tin la tine neconditionat, indiferent de alegerile pe care le faci.
Ioana, cred ca trebuie sa ai mereu balanta la tine, ce conteaza mai mult: ceea ce crezi tu ca e bine si ceea ce consideri tu ca ai de facut versus rautatile. Da-le incolo, mergi mai departe, daca ceea ce e in tine vine clar si sincer din tine. Nu ar trebui sa fii daramata de aceste mesaje. Da, dor, da, sunt rele, insa e drumul tau si calea ta.
Acum, din alt punct de vedere, m-a pus usor pe ganduri o afirmatie de-a ta, si sper sa n-o iei ca pe o critica (fiindca stii bine in particular care este opinia mea/crezul meudespre micuta Ioana). Ai spus ca „E greu să înţelegi cum un om cu bani şi public nu poate dona 20 de lei sau nu poate scrie 3 rînduri despre un om bolnav, deşi ştie că banii sau gestul lui vor face o diferenţă. ”
Well, banuiesc ca te-ai gandit ca, poate, acesti oameni, unii dintre ei, au acelasi motiv pe care l-ai anuntat si tu: sunt coplesiti si, cumva, din pacate, incep sa aleaga pe cine si cum ajuta. Asta e, trebuie sa intelegem si sa ne gandim real la acest lucru.
Cred ca e grav sa blamam din prima oamenii cu bani ca nu ajuta cand, in mod real, nu stim cu adevarat ce fac ei, de fapt. Poate ajuta dar sunt anonimi, poate ajuta in nenumarate cazuri si, din pacate, nu pot ajuta in acest caz, si asa mai departe. Sigur, evident ca pot fi unii oameni care chiar nu au chef sa ajute desi au bani, din motive de neinteles pentru noi.
Ti-am simtit raul, ti-am simtit norii negri, am asteptat sa scrii ceva, am asteptat vesti despre Ioana zi de zi.
E bine ca Ioana merge luni in Germania, e bine ca lucrurile nu stau pe loc.
Hai sa fim optimisti, hai sa mergem inainte daca ne-am ales singuri un drum si hai sa ne iubim, sa iesim la o bere, la un carnat sau o fasole verde, hai sa respiram, sa ne uitam in ochii oamenilor si speram ca, daca au posibilitatea, vor ajuta.
Va doresc tuturor celor de aici un weekend minunat si plin de oameni valorosi, ganduri buni si trairi intense.
Cristi, n-ai fost atent la text. Tocmai asta am argumentat. Ca inteleg perfect de ce nu toti ajuta pe toata lumea, pentru ca si eu sint pusa acum in aceeasi situatie ingrata. Ca e crud. samd
Asa este, ai dreptate. Am recitit mult mai atent bucata aia. Scuzele mele.
lasa frica deoparte. noi suntem aici si te sustinem…. si daca ar fi dupa mine – te-as trimite in toate colturile lumii in vacanta ca sa imi povestesti si mie cum e si pe unde si cum.
cat despre umanitate. vezi postul precedent cu tigarile. cand vor intelege sa se respecte mai intai pe ei sa discute. pana atunci oamenii astia, nici fum nu sunt. doar niste voci, care iti scriu tie pentru ce? ca pot sa scrie ? ca au facut ei mai mult ca tine? ca sunt perfecti? ca au nascut copii perfecti? au educat copii perfecti?
ce dracu nu invatam odata sa ne iubim asa cum suntem. plus inca o chestie foarte buna aseara dar nu am apucat sa vad totul a trebuit sa imi termin si eu partea mea de munca cu blogul. pe hbo era un documentar despre un doctor care vindeca diverse malformatii si boli, undeva prin india cred. si era incredibil ce putea face omul ala. pentru aia traia efectiv.
o sa caut sa iti dau sa vezi si tu filmul. si intre timp iti mai trimit ceva pe email.
fruntea sus. tu nu ai gresit cu nimic. intreaba-te insa daca au curaj sa te priveasca in ochi. eu cred ca ar pune capul in pamant.
Eu cred ca trebuie sa faci cum simti, intotdeauna. Tu ai simtit sa scrii despre acel copil si ai facut-o, ceea ce e foarte bine. Si nu poti ajuta pe toata lumea… Tu macar ai incercat sa ajuti pe cineva si ai facut ce ti-a stat in putinta pt asta, lucru care mi se pare minunat. Sunt niste tampiti cei care au zis ca te joci de-a Dumnezeu si alte prostii.
Din pacate oamenii judeca, oricand si pe oricine, sau mai degraba pe cine nu le impartaseste parerile sau face „ceva” cu care ei nu sunt de acord.
De ce sa iti fie frica de cum reactioneaza oamenii? Nu poti lasa sa te guverneze aceasta frica, pt ca nu ai mai fii „TU” si pt ca nu ai mai face NIMIC.
Imi este dor de regatul tau si de tine!
te pup cu drag,
Anca
Draga printesa urbana,
In dragoste nu este frica, asa scrie in Biblie. Tu iubesti oamenii si viata, asa ca dragostea asta o sa anihileze frica de a-i mai ajuta, frica de a scrie in continuare.
Eu te-am descoperit de curand si citesc incantata postarile tale. Ai asa o usurinta si eleganta a exprimarii…, mi le doresc si eu.
Ziceai in final ca ti-e frica sa mai scrii asa cum ai facut-o. Inteleg, eu una niciodata nu o sa pot sa scriu cu asa mare deschidere, nu vreau sa fiu asa vulnerabila si o sa raman la descrieri de natura si lucruri spuse pe jumatate.
Dar te voi citi pe tine si o sa ma unga pe inima.
Felicitari pt… vestile bune despre tine!
iti citesc blogul de ceva vreme, dar n-am comentat niciodata. Doar astept zilnic sa ne povestesti din nou cu acelasi farmec despre locurile vizitate, despre mancarurile savurate, despre tine..!
sper ca vestile bune sa fie cele la care ma gandesc si eu (pentru tine) 🙂
😀
si eu ma gandesc la ceva dar am zis ca ar fi deplasat sa incepem sa facem pariuri pe aici :))
ne bucuram oricum, retine asta, daca tu zici ca e de bine te credem pe cuvant, asteptam „dezlegarea” 🙂
si nu e curiozitate (sau nu numai) ci doar cu adevarat bucurie pt ca ti se intampla tie, pentru ca ne esti o prietena draga
Nu e aiurea. Sincer, nu o sa inteleg niciodata de ce ai avut parte de asemenea reactii cand ai cerut ajutor pentru Ioana. Ma depaseste problema si ma intriga felul in care gandesc oamenii uneori. Daca decizi sa refuzi sa mai ajuti nu te voi admira mai putin decat daca vei continua sa o faci.
Am vazut ca scrii tot mai rar, am banuit ca asta ar putea fi una din probleme si am sperat ca vei reveni.
Cind e vorba de oameni ( si mie mi-e teama de ei, de aceea nici nu mi-a placut vreodata sa am multi in viata mea) recurg la 2 metode: selectie si eliminare!
Nu ar trebui sa-ti fie frica; cu atat mai mult aici, pe blogul tau. Vorba lui Marcel, intr-o situatie fatza-n fatza, e posibil ca multi dintre acesti oameni sa nu aiba puterea de a te privi in ochi.
Pe de alta parte, sa stii ca mai exista o fatzeta: cand unul (o persoana, o familie, nu conteaza) dintre aceste cazuri complicate reuseste ceva, orice, prin care sa-si amelioreze situatia, toti ceilalti il privesc cu ura, cu rautate – ca si cum acel ceva le era destinat lor si le-a fost luat… Ai crede ca nevoia ii uneste pe oameni, ca ii face sa inteleaga mai bine situatia celuilalt, ca ii invata compasiune. Dar foarte rar, cineva se va bucura cu adevarat ca altcuiva ii este putin mai bine.
Numai bine!
Este un act de curaj sa iti expui gandurile, trairile si sentimentele aici, pentru ca multi iti trec pragul si multi cu noroi pe pantofi poate, dar chiar si asa ramane casa ta si eu zic ca ar trebui sa te simti in largul tau. Acesta a fost un val, negativ de oameni care si-au dorit sa se faca auziti pe un subiect incitant pentru ei de care se simteau departe si atunci cand esti detasat e usor sa judeci.
Parerea mea este ca ai procedat foarte bine si nu ar trebui sa te simti infricosata deloc pentru ca e dreptul tau sa fii/faci ceea ce simti si ceea ce consideri tu ca este bine si normal.
Cand am scris despre Ioana, cam tot la fel am scris…”ca exista o gramada care au nevoie de ajutor, dar eu am ales sa o ajut pe ea.”
Deci am „ales”. Si nu ma simt deloc rau. Toti au nevoie de ajutor, dar cu adevarat te implici automatic mai mult pentru cazurile unde cunosti personal.
Tu nu esti Maria Tereza si nici nu cred ca ai de gand sa devii. Tu doresti doar sa faci bine, atat cat iti sta in puteri. Asa ca nu te mai amari despre toate vorbele urate si comentarii rautacioase. Iar in privinta cererilor de ajutor, lasa-ti inima sa ajute.
Uite, o propunere. Creaza o pagina suplimentare pe blog unde poti actualiza cazurile. Descrierea trebuie sa o faca cei care doresc ajutorul. Iar spatiul fiind limitat, fa o lista de asteptare.
Na, dau si eu cu parerea:) Dar totusi sper sa te „vindeci” de frica asta.
Parerea oamenilor despre tine conteaza mai mult decat dorinta ta de a ajuta copilul ala?
Pe copil il ajut in continuare, chiar daca nu mai scriu despre asta. Postul nu e despre activitatea mea caritabila, ci despre oameni, prezenta online si scrisul pe blog…
Pai si scrisul nu inseamna tot ajutor? 100 de oameni de injurau, dar daca unul singur dona din cauza articolelor tale tot era o chestie, nu?
Postul asta nu este despre activitatea ta caritabila, ci este despre cum ai reactionat tu la o situatie data. Pentru ca pe oameni nu poti sa-i controlezi, degeaba ne dorim sa-i facem mai buni si mai milostivi si mai nu stiu cum. Nu putem. Tot ce putem sa facem e sa reactionam la ce fac ei – si uneori reactionam bine si alteori reactionam rau.
Mi-as dori sa nu te superi pentru ce ti-am scris, pentru ca nu ti-am scris la modul repros, sau energie negativa sau altceva. Sunt atatea situatii in viata in care ne este frica, mie personal numai in bucataria mea nu mi-e frica. Dar asta nu inseamna ca nu mai iesim din casa pentru ca ne este frica, altfel riscam sa murim de foame. Fizica sau sprituala.
Fara sa iesi din casa nu poti trai, dar fara sa scrii despre anumite lucruri poti. Si am ales sa nu mai scriu despre anumite lucruri. O ajut pe Ioana in toate celelalte feluri care-mi sint la indemina. Tocmai pentru ca nu pot controla reactia oamenilor, pentru ca reactia unor oameni va fi intotdeauna rautacioasa si pentru ca n-am chef sa mai primesc mesaje ca cele de saptaminile trecute. Sigur ca nu le pot evita pe toate, dar cu siguranta pot evita subiectele despre care observ ca sint aducatoare de blesteme pentru mine.
Nu, sa le ignor nu e o optiune. Nu pot. Mi-s dragi oamenii, imi pasa de ei, de ce spun, inclusiv daca spun timpenii despre mine. Aleg sa nu-i mai stirnesc, pe cit posibil.
Exelenta idee. Inteleapta.
Cred ca oamenii se protejeaza prin ne-expunere. E ca un instinct de supravietuire, care insa apare in urma experientelor, nu te nasti cu el.
Persoanele considerate ´´bune´´- (ceea ce intelegem bun in societate, adica a ajuta pe cineva, a te implica, a fi empatic) sunt atat de sincere, in genere, incat dau din coate in vazul tuturor, striga in gura mare si fac valva pentru a obtine sprijinul semenilor si a ajuta. Se expun adica. Paradoxal, expunerea le poate rezolva niste cazuri, dar le aduce si o caruta de nebuni la poarta. Nebuni care arata cu degetul si acuza, ca asta stiu sa faca, iar persoana buna, sensibila la acesti stimuli, vrea sa arate cat de buna este si se avanta mai mult, se expune mai mult, da mai multe detalii, se implica si mai si. Si tot asa…pana clacheaza.
Asa ca cel mai bine e sa te implici anonim, sa ajuti anonim, cat se poate de backstage. Fara lumini pe tine. Fara aplauze la scena deschisa, fara nebuni care te amaneinta din umbra.
si daca faci asta, vei fi mai putin bombardat de cazuri triste. Oricat am vrea sa ajutam si sa fie bine, NU PUTEM ajuta pe toata lumea( e nevoie sa acceptam asta) si NU suntem toti facuti sa citim fara sa tremuram cazuri grave, primite pe mail in fiecare dimineata!
Oamenii in suferinta sunt disperati, trimit pe unde pot strigatul de ajutor, doar ca aceste strigate, daca-s multe la numar, te pot aduce in starea aia de amorteala, nu iti mai spun nimic, nu mai trezesc mare lucru in tine. Asta daca ai nervi tari, ca daca nu, stai si iti traiesti viata gandindu-te doar la tumori si plangand pentru toti suferinzii. Lucru care nici macar nu ii ajuta pe acestia!!
Un medic bun e unul calculat si rece, nu unul caruia ii tremura pana pe bisturiu. Sa invatam din asta.
O Ioana
Dupa ce am citit ce ai scris acum, mi-am amintit despre ‘joaca de-a intrebarile” din iunie. Te intrebam atunci „cum de ai curaj sa scrii lucruri atat de intime, sa te expui ca intr-o vitrina, sa pui la dispozitia oricarui neavizat bucati din tine?”. Imi raspundeai si ma intrebai:”De ce anume ar trebui sa ma tem? ce sa faca acesti neavizat cu bucatile astea din mine?”. Cred ca am vorbit mai departe despre teama de a nu fi ranita (sufleteste) de oameni, prin intermediul blogului. Simt cumva ca acum s-a intamplat tocmai asta, ai fost ranita odata cu promovarea cazului Ioanei, au intrat cu bocancii in tine si te-au facut ferfenita. Si nu mai scrii asa des pe blog si nu-mi place asta fiindca blogul tau era primul lucru pe care-l verificam zilnic cand deschideam calcu. Il verific si acum dar tu nu mai esti prezenta ca inainte…Stii, la finalul mini-discutiei dintre noi de pe blog ai zis asa: „Interesant. Pe scurt, nu, nu mi-e frica. Pe lung, o sa fac un post special.” Acum de ce ti-e frica? Curaj si nu lasa rautatea gratuita sa te impiedice sa faci ce stii tu mai bine: sa scrii, sa fii o pata de culoare in gri-ul asta generalizat, sa ne faci si noua diminetile mai
frumoase ! Te astept inapoi „la datorie” 🙂 cu tupeu .
Din pacate, traim in lumea lui „NICI O FAPTA BUNA NU RAMANE NEPEDEPSITA”…Am trait asta si, inca o mai traiesc. Am devenit tutorele unui copil ramas orfan si am auzit: de ce el?, de ce l-ai nedreptatit pe fiul tau acceptand sa cresti si un alt copil?, iti dai seama cate concedii iti puteai permite cu banii cheltuiti cu acest copil….etc…etc. Ori alta formulare a micimii omenesti: las’ ca te ajuta Dumnezeu pentru asta…Si nu vreau sa devin de piatra! Sunt OM si am dreptul sa gresesc si obligatia sa invat din greseli, am dreptul sa nu ascult si obligatia sa iert, sa-i privesc cu mila pe cei care vorbesc din spatele „zonei de confort”, in care tot ce nu are pret in bani sau nu-ti aduce bunastare este cel putin ciudat….Vreau sa raman asa! Si, pe langa ajutorul pe care l-am primit de la Dumnezeu, facandu-ma un om bun, Ii cer sa ma ajute sa nu ma schimb, sa nu-mi uit valorile. Ramai asa! chiar daca doare. Ai dreptul chiar si sa-ti fie frica! Esti OM!
Ce vesti bune ai despre tine? 🙂
Niciunele pe care sa le pot afisa aici. 🙂 But thx for caring.
oh, well, important e ca exista!
„Sînt multe veşti bune despre mine pe care acum o vreme le-aş fi strigat aici în gura mare. Acum mi-e frică.”
Draga mea, cred ca este mai bine sa tii unele lucruri pentru tine, cel putin cele prea personale. Pentru ca atunci cand le faci publice e posibil ca unii oameni sa te raneasca ca parerea lor. Nu zic ca e bine sa iti fie frica, dar eu am observat ca atunci cand spui prea multe despre tine, oamenii au tendinta sa aiba reactii care intr-un fel sau altul te afecteaza (chiar daca nu o fac intentionat).
Te pup!
Mda, numai ca un jurnal personal care nu e despre persoana care il scrie e inutil si ridicol, nu? Frumos ar fi sa pot scrie despre ce vreau, despre ce ma misca, despre ce e important pentru mine, nu despre lucruri care ma tin la adapost de rautatile cititorilor.
Iti inteleg tristetea … si motivele … si as vrea atat de mult sa te putem ajuta …
Si mie imi este atat de greu sa tin doar pentru mine lucruri importante, sa nu-mi pot arata bucuria pentru teama de a nu fi judecata si hulita …
Si mie mi-e dor de „roz-ul” tau, si imi vine sa plang pentru ca inteleg cat esti de trista si motivele sunt foarte justificate.
As vrea ca noi toti „cei buni” din „regatul” tau, sa putem crea un scut, pentru tine, macar pentru o vreme, sa te protejam de „cei rai”, sa-ti dam timp sa te mai „vindeci”.
Inteleg ca unele lucruri e bine sa ramana ne-expuse in public, recunosc ca-mi este dor de efervescenta ta si usurinta cu care scriai despre orice, dar inteleg perfect si de ce nu o mai faci, nici eu nu as mai putea, o vreme …
Ne bucuram pentru vestile bune, chiar daca sunt ne-exprimate 🙂
Cum se mai simte bunica ta?
Bunica e foarte bine acum, multumim! 🙂
cam cat de caine sa fii sa i doresti unui om, oricat de bun sau de rau, un copil ne-intreg (foarte fina si plastica exprimarea)? cat de nenorocit sa fii sa blestemi un copil nenascut? trolilor, pana si animalele isi apara copiii!
Chiar, ce om scoate din el blesteme de genul asta?
e cel mai groaznic lucru, nu pot fi numiti „oameni”,
nu au scuze nici macar daca nu au copii in dotare (deci nu realizeaza ce ar insemna asta pt ei), iar daca poseda, si au avut totusi inima sa spuna/scrie asa ceva … sunt niste oameni de nimic,
dar tot te doare ca au fost capabili sa-ti adreseze gratuit asa ceva 🙁
Maria, iti inteleg indignarea, dar, te rog, nu jigni animalele, mai ales cainii. Hai sa-i numim pe cei care i-au dorit Ioanei asemenea nenorociri „subspecie umana, stagnata in dezvoltarea emotionala”. Asemanarea cu animalele ar fi un compliment. Ma uit acum in ochii catzelului meu si sunt convinsa ca nu ar fi in stare de o asemenea rautate gratuita. Fara suparare, da? Cred ca intelegi ce vreau sa spun. 🙂
bun venit in maturitate, doare, da e necesar… nu e totul roz in camelot
Am crescut fara tata si fara bani. Era sa mor dupa ce un cretin m-a dat cu capul de un stilp. Mi-a murit un copil nenascut. Stiu cum e treaba cu rozul din viata omului in general si a mea in particular. Aici e vorba despre altceva, dar multumesc pentru interventie.
Draga mea, fetita mea iti citeste blogul si ea mi-a povestit despre tine.E colosal ca m-a rugat sa-ti scriu cateva randuri si sa te incurajez, asa cum o fac cu ea.Cu mare bucurie am constatat ca ai deja 35 de comentarii, care mai de care mai incurajator…Ce sa-ti mai spun?Ceva ce nu ti-a mai spus nimeni si ceea ce eu am simtit totdeauna pe pielea mea cand fac lucruri placute lui Dumnezeu:atunci se starneste un rau in unii oameni, ies la suprafata noroiul si veninul si totul vine parca de peste tot. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa abandonezi, tocmai asta nu trebuie sa faci! Preotul meu duhovnic ti-ar spune ca ti-au pus pe cap niste cununi imense!De foarte multe ori trebuie sa ne straduim mai mult, sa perseveram mai mult in proiectele noastre, judecatile lui Dumnezeu sunt de multe ori de neinteles, dar e o bucurie atat de mare sa-l ajuti pe cel neputincios, pe cel in nevoi, in boala, in saracie, incat merita orice incercare. Si sa stii, draga mea, ca nu intamplator cazurile acestea vin spre tine.Eu am un grup de cateva persoane, nu suntem multi, si nici nu avem bani multi, dar ori de cate ori auzim de persoane care trebuiesc ajutate, ne adunam si facem cate ceva.Ceea ce ma determina mereu sa nu abandonez este nu numai nevoia oamenilor cat…bucuria cu care prietenii mei, nestiuti de nimeni, dau din buzunarul lor.Sigur nu putem rezolva mult, mai platim un internat unui elev, mai hranim o familie, mai platim o taxa unui copil fara venituri, imbracam pe cate unul sau platim factura de gaz a unei familii, lucruri de genul acesta…Si cel mai important, pentru cei aflati in suferinta, avem o lista lunga, nu putem sa le dam bani, dar putem sa ne rugam pentru ei, Dumnezeu sa-i ajute in crucea pe care o poarta, sa le usureze suferinta, sa le dea rabdare si putere…Si tu poti face asta pentru cei multi pe care nu poti sa-i ajuti direct, material.Roaga-te pentru ei, ai sigur un suflet bun, frumos, daruit de Dumnezeu cu acest mare talant al milosteniei, al blandetii!Inmulteste-ti acest talant, e obligatia ta fata de Dumnezeu si…roaga-te pentru ei.Ai sa vezi ca asa ai sa poti sa faci mai multe pentru ei…Si da-ne si noua lista ta .De aici, de departe de Bucuresti, o doamna in varsta te felicita pentru truda ta, iti ridica fruntea si te saruta.Curaj!Nu esti singura, peste umarul tau cineva te priveste!
Pfuuu, fiica ta te-a rugat sa-mi scrii? N-am cuvinte… Multumesc ei pentru gindul cel bun si tie pentru incurajari si sfaturi, da, ma rog, o sa ma rog si mai mult.
Va multumesc.
Am si eu banuielile mele despre lucrurile bune care ti se intampla si nu vrei/poti sa vorbesti despre ele, dar nu am indraznit sa deschid subiectul sau sa-mi dau cu presupusul tot din frica, din frica sa nu fac rau. Am uneori talentul sa trantesc lucruri sau sa par nepasatoare. E bine ca-l constientizez… Si tac.
Imi pare rau daca am facut putin parte din oamenii care au adus aport la frica asta a ta. Poate ca din dorinta mea de a argumenta si de a face clara o pozitie sunt uneori violenta. Iti dai seama ca n-as putea vreodata sa-i doresc raul vreunul copil, sanatos sau bolnav, sau sa ma supar ca cineva il ajuta. Mai ales ca si al doilea caz in care m-am implicat – prea putin!- in viata asta a mea (fericita de altfel, sunt o norocoasa!) s-a finalizat cu un deces.
Eu te felicit pentru vestile bune, oricare ar fi ele si-mi pare rau ca simti ca ti-ai pierdut libertatea de expresie. Eu inteleg senzatia foarte bine. Sunt uneori atat de invesunata pe anumite lucruri, si pun atata pasiune si suflet in cuvintele pe care le scriu prin blogul meu sau prin comentarii, incat mi-e frica sa ma uit apoi si sa vad daca a avut cineva vreo reactie. Mi-e frica, efectiv, si-mi dau seama cat e de stupida frica asta, dar cu toate astea stiu si cat e de reala.
Pana mea, printeso, suntem niste fricoase, la naiba!
Da bai, sintem. Maybe its survival, who knows… Tu mi-esti unul dintre cei mai dragi oameni, so no need to worry…
Pfff, nu ar trebui sa te mai lasi atat de usor afectata de aceste persoane care se cred atotstiutoare. Data viitoare cand mai vezi un astfel de mesaj sterge-l inainte de a-l citi, nu merita!
Tu esti o persoana sensibila, buna, calda, atragatoare prin felul in care ne vorbesti si ar trebui sa scrii pentru cei care te apreciaza nu pentru cei care nu stiu decat sa fie rai.
Ai grija de tine :*, te imbratisez cu drag.
mesajele de ura ale altor oameni trebuie intampinate asa cum intampini un gandac scarbos: poti fi un pic socata, da’ n-o iei ca pe o chestie personala care sa-ti dea tie viata peste cap, iei un papuc si scapi de el. adica stergi naibii mesajul ala si iti vezi de treaba, nu pui botul, scuzati exprimarea, la toate elucubratiile unor necunoscuti.
nu e prima data cand scrii despre dezamagirea vis-a-vis de actul caritabil, de cat de afectata ai fost de mesajele respective. e ca si cum le-ai spune tuturor posibilor agresori „da, ma, ati reusit sa imi faceti rau, mai incercati, veti reusi si a doua oara”. tocmai pentru ca mesajele erau foarte personale nu trebuia sa le iei personal, sunt niste necunoscuti care au gasit in tine un receptacul pentru niste otravuri. aceiasi oameni nu vor scrie cuiva care suntine o cauza similara tocmai pt ca stiu ca nu vor gasi un auditoriu acolo.
m-am lovit de agresiuni de tipul asta si-n online, si-n viata reala, si-am suferit ca un caine pentru cine stie ce cuvant aruncat de vreunul care se ofuscase din cine stie ce. satisfactie maxima cand vedea ca ma doare, si „mai” maxima cand raspundeam cu aceeasi moneda si totul degenera intr-un „razboi” de prost gust. dupa o vreme m-am prins ca cel mai bun raspuns e unul cat mai plat cu putinta, golit de orice sentiment. sau niciun raspuns. si mai ales sa am grija sa nu inghit invelisul otravit al mesajului. ei iti trimit ura, dar tu nu esti obligata s-o primesti, s-o faci parte din viata ta, e alegerea ta daca o lasi sa iti treaca pragul casei. pt ca oamenii aia nu au nicio putere magica asupra ta.
nu stiu daca m-am facut inteleasa, nu-mi place sa dau „sfaturi”, dar poate ceva-ceva din toate astea o sa-ti prinda bine…
Prinţesă, în astfel de momente, nu mai scrie cuvinte atât de grele, nici măcar nu le mai gândi. Nici măcar nu mai citi toate acele e-mailuri cu istoric de boală. Pentru tine, acesta ar trebui să fie un moment al celebrării sănătăţii, miracolelor şi iubirii. De astea să-ţi fie plină căsuţa.
Dar vestile bune despre tine?
Ei, vin ele. La un moment dat. 🙂
buna ziua stimata doamna!aveti toata recunostinta din partea mea ptr implicarea dumneavoastra in acest caz umanitar.eu ma chinui cu o boala grea de la inceputul acestui an,situatia mea familiara este foarte derizorie,am 3 copii mici,ne descurcam foarte greu.va inteleg perfect,insa nu ii inteleg pe cei care va judeca,caci nimeni nu are dreptul sa ne judece.ne va judeca doar bunul dumnezeu pe fiecare inparte ptr faptele noastre.eu consider ca ati fost ingerul pazitor al acelei fetite si ca ati reusit ceva de care ea avea practic nevoie.aveti admiratia mea deplina.dumnezeu sa va ocroteasca si sa va calauzeasca pasii in viata.cu respect,maria