LE: Avem o cîștigătoare și-un cîștigător. Vă cer iertăciune că a durat atît, mătușa din America a fost ocupată cu musafiri, iar eu pierd ore în şir să mă lupt cu fete rele pe internet. Așadar, Quiz dragule, comentariul tău a cîștigat pentru că mătușa s-a amuzat foarte de poveștile tale, iar Andreea C primește cea de a doua ramă digitală, pentru că povestea ei i-a părut mătușii cea mai luminoasă. Felicitări, vă rog să-mi trimiteți pe email adresele unde vreți să vă vină prin curier premiile de la Inka și musai un nr de telefon. Pentru voi restul, am un mare drag că ați intrat în joacă. Sper să nu vă fi stîrnit amintiri triste.
Părinții mei aveau 23 de ani cînd m-am născut. Cît eram bebeluș, rostul meu era să stau cu ei în cămin la Iași și să nu-i las deloc să învețe. Apoi am început să merg de-a bușilea, iar ei să muncească, mama la fabrica de textile, tata la singura firmă de construcții din Piatra Neamț. Stăteam la ultimul etaj și uneori ne ploua în baie. Verile mi le petreceam la bunici, la țară, desculță pe aleile pline de găinaț de păsări. Pe-atunci, rostul meu era să pun milioane de întrebări și să mă urc în vișinul din spatele casei. După ce-am început să merg la grădiniță, stăteam la bunicii din oraș, iar acasă la mama și la tata stăteam doar duminica, singura zi liberă pe atunci.
Eram singurul copil al familiei. Eram blondă și vorbăreață. Spuneam poezii, cîntam, imitam personaje. Nu puteam rosti litera C, drept pentru care toată lumea se amuza punîndu-mă să spun cum mă cheamă. Îl iubeam mult pe tata. Mă ducea la concerte rock, îmi făcea rost de casete video cu desene, mă consola cînd plîngeam sub plapumă după ce mă mai articula maică-mea cu cîte o palmă pe cocoașă. Eram cuminte, dar rostul meu era să am gura mare (o caracteristică ce a persistat în timp, din păcate fericire). Și la propriu și la figurat. Iată:
Apoi am început să merg la școală. Să mă bat cu băieții și să iubesc matematica. Am devenit o puștoaică interesantă pentru băieți. Tata a dispărut în țări străine. Am rămas cu o mama prea preocupată să mă crească singură bine încît să aibă vreme să-mi și spună că mă iubește sau să mă ia în brațe doar așa, că exist. Rostul meu era să n-o las singură. Și să iau premii la olimpiade.
N-am fost niciodată vreo rebelă. Mi-a plăcut să învăț, să socializez cu colegii și profesorii, singurele regrete pe care le am din vremurile liceului sînt că m-am apucat de fumat (și 10 ani mai tîrziu a trebuit să mă lupt să mă las) și că n-am fost în suficient de multe tabere și excursii, pentru că fie n-au fost bani, fie n-a fost voie. Mulți ani am fost copilul cuminte, ziua la școală, seara în casă cu muzică rock la căști sau prin oraș cu băieții. Rostul meu era să mă pregătesc pentru viață.
Apoi am plecat la București la facultate și-am devenit pentru familia mea copilul-de-care-ne-e-dor. Pachete săptămînale cu șnițele de pui, plîns la fiecare condus la gară, telefoane rare prin administrația căminului (pe atunci nu erau la modă telefoanele mobile), bani strecurați de bunici printre borcanele cu compot și murături, să „am de-o înghețată”. Rostul meu era să-mi fac un rost în Capitală.
Am început să muncesc, să aleg corect, să cîștig bani și experiență. Acum am familia mea întemeiată de mine, chiar dacă încă mai sînt copilul vechii mele familii. Ăsta e ultimul an în care eu nu fac brad la mine-acasă pentru că merg să aștern cadouri tot sub bradul ei. Anul ăsta e ultimul în care „acasă” înseamnă la ea acasă, în casa în care am crescut. Crăciunul următor o să fie la mine acasă (chiar dacă tot în chirie ne va prinde). Pentru că peste cîteva luni o să fiu eu mamă, mama devine bunică, iar bunica Veronica va lua la scărmănat prima ei strănepoată. Lucrurile se schimbă în sensul corect. Acum am un alt rost.
Pînă la blogul ăsta, felul în care comunicam cu familia mea de copil era altfel. Mai sărac. Pentru că noi n-am fost genul care să ne mărturisim lucruri. Pentru că au rămas mereu fapte nepovestite, lucruri neiertate. Eu m-am deschis aici, scriind, iar mama și bunica m-au citit înainte să mă audă. Apoi au înțeles și-au început și ele să vorbească. Și abia acum am imaginea completă a rostului meu în familia mea. Acum, la 32 de ani, cînd sînt pe cale să devin eu însămi mamă, o iubesc mai mult pe a mea, îmi prețuiesc bunicii ca pe cea mai grea salbă de galbeni, iar Omului meu îi mulțumesc că mi-a construit o nouă familie, a mea de data asta, nu a părinților mei, pentru că dacă el nu mă iubea așa cum o face, iar eu nu-l iubeam așa cum o fac, acum n-am fi pe cale sa fim trei.
Opriți-vă o secundă din primit e-mailuri, din spionat pe facebook, din ronțăit cereale deasupra tastaturii, și gîndiți-vă la rostul vostru în familia voastră. Scrieți-mi un rînd, sau poate două, aici în comentarii sau la voi în jurnale, despre ce vă vine în cap cînd vă gîndiți la asta. Mese în familie? Tabinet cu mătușa? Picnicuri pe capota mașinii? Cafele pentru copii băute în leagăn?
Ca și data trecută, Inka, amestecul din cereale și cicoare cu gust de ness și zero cofeină, premiază cu cîte o ramă foto cele mai emoționante două povești. De data asta o voi ruga pe mătușa mea din SUA să le aleagă. Ea e departe de casă de Sărbători și sigur o să-i facă bine să citească poveștile voastre despre voi. Hai să ne mai jucăm o dată înainte să ne facem bagajele și să pornim spre „acasă de Crăciun”.
In familia mea eu am rolul de a echilibra conflictele dintre doua generatii:pe de-o parte niste parinti mult prea protectori si idealisti, de cealalta parte, un frate mai mic, ambitios, cu orizonturi largi si gandiri libere.Un exemplu:”Dragilor, job de vara in SUA nu seamana deloc cu 3 luni de munca pe plaja din Mamaia.”Astfel, Praslea s-a intors din cea de-a 2-a lui vara americana mult mai matur si mult mai pe placul parintilor mei.
Totodata, tot eu am trimis anul acesta parintilor mei „o scrisoare catre Mos Craciun”, scrisoare in care nu le-am cerut chestii materiale, ci le-am multumit pentru Omul ce sunt.
Pentru bunica mea am rolul de” singura nepoata necasatorita pana la varsta asta” ceea ce o face tare amuzanta:).
Sunt convinsa ca fiecare dintre noi facem sens pentru familiile noastre, asadar fiecare are importanta lui:).
Craciun Fericit, printeso!Sa ai parte de liniste, zambete, sanatate, pofta de viata, initiativa, cadouri, simtaminte puternice, bucate alese si muuuulta iubire!
Multumesc pentru urari si pentru poveste, wow, da vad ca ai treaba serioasa acolo in familie!
Sarbatori frumoase si voua!
Eu ma bagam. Daca faceai povestile in oricare alta perioada decat inainte de Craciun. Pentru ca singura poveste legata de familia mea care imi vine acum in cap e ca e al 3-lea Craciun fara ei.
Imi pare rau ca te-ai intristat, imi pare si mai rau pentru pierderea ta, pe care o banuiesc cumplita.
>:D<
Nu, din fericire nu e atat de dramatic. Sunt bine si sanatosi din fericire. Doar ca prea departe. Dar imbratisarea o primesc cu drag
A! Aaaa, ce bine, phew! Adica ma rog, bine-ar fi sa fiti impreuna, dar bine ca macar puteti fi, cind nu mai puteti de dor!
Rolul meu in familia mea e sa opresc timpul in loc pentru oamenii care o populeaza. Rolul meu special in familia mea (pe langa cel de fiica, nepoata, stranepoata) este sa fiu fotograf in cele mai frumoase momente ale noastre, sa surprind emotii, sa spun povesti si sa construiesc amintiri din pixeli. La fiecare reuniune, mai mica sau mai mare, cu catel sau nu, pregatita sau ad-hoc, hop si eu in fata tuturor cu batranica mea camera, incadrand si portetrizand chipuri dragi, frumoase, cu trasaturi comune, ce se trag din aceiasi stramosi. E o sarcina grozav de frumoasa, mai ales cand revedem fotografii de acum un an sau doi, tot impreuna. Lucrul mai putin frumos e sa vezi ca din tabloul de anul trecut lipsesc persoane care nu mai sunt printre noi acum… Insa apare un bot de om, care abia afla rostul vietii cu ganguritul lui si parca se lumineaza poza. Fara supraexpunere, doar cu o noua viata.
Wow, ce rost frumos ti-ai gasit! Eu de la o vreme nu prea le mai pot face poze bunicilor, pur si simplu nu mai pot, imi tremura degetul pe declansator…
Multumesc pentru poveste!
Cu mare placere. Mi-a facut tare drag sa citesc postarea ta si sa scriu si eu doua ganduri.
Doamne ce frumos….stau singura si plang 🙂
Sa incep povestea…
Ai mei m-au nascut tot la 23 de ani. Ambii erau proaspat absolventi. Primisera un apartament in Giurgiu (mama e din Giurgiu iar copila tot acolo a venit pe lume), insa vroiau sa isi construiasca viata la Brasov. Tata era repartizat la Brasov, insa facea saptamanal naveta, cu trenul la Giurgiu sa-si vada puiul de om. Pentru 3 ani , apoi ne-am reunit. Am fost o rasfatata toata viata. La nastere eu am fost bine, insa familia era distrusa pentru ca primul verdict a fost : Nu stim daca putem salva mama. Mama mea insa a luptat sa ma vada pe mine, si a reusit. Chiar daca m-a primit la pieptul ei dupa 4 zile, din care 2 a fost la reanimare, este astazi 24 de ore cu gandul la mine. De cand am urlat prima oara a fost dispusa sa isi dea viata pentru mine. Am fost un copil cuminte, pana am ajuns in clasa a5a cand mi-am aratat personalitatea. Mama a suferit mult, stiu. Eram cea mai buna la scoala, insa acasa nu faceam nimic, si saraca nu a scapat de varsta critica a minunii ei timp de vreo 3 ani. Pentru 3 ani nu mi-a fost prietena, in liceu in schimb mi-a devenit acel cineva – ce am eu mai bun pe lume. Sunt fata lui tata, de la nastere inca. El e cel care imi ia apararea si care imi face toate poftele. Cand eram mica urca cu mine pe munte, se juca in fiecare seara cand venea obosit de la serviciu si iarna statea toata ziua cu mine pe partie. Cand aveam 3 ani si-a luat inima in dinti si m-a invatat el sa schiez. Azi ii invat eu pe altii. Tata imi e ca un frate, insa relatia noastra este prea des una la distanta, datorita profesiei lui.
Sunt copilul care a crescut deodata cu ei. De multe ori ma intreb cum au reusit ei sa aibe cariere stralucite si un copil crescut de ei, nu lasat in grija altora. Au avut doar ajutorul bunicilor pe timpul vacantelor. Si tot eu imi raspund. Lor nu le-a fost greu sa ma ia cu ei in concedii, sa ma creasca pe drumuri si prin aeroporturi. Ei m-au luat cu gasca lor la mare. M-au luat la concerte cu ei, in discoteci, pe munte cu cortul si la locul de munca. De 21 de ani sunt alaturi de mine in fiecare clipa. Ai mei se iubesc si azi ca in prima zi. Sunt un copil fericit.
La bunici sunt cea mai mare, deci pentru o lunga perioada de timp am fost cea mai importanta. Bunica imi trimite saptamanal pachete cu de-ale gurii. Cat am fost in Germania imi scriau scrisori, chiar daca vorbeam pe internet sa imi mai ceara cate o poza, si sa-mi trimita un gand bun. Pentru bunicii care m-au crescut sunt cea mai importanta. Bunicul se mandreste zilnic cu mine la toti cunoscutii pe care ii intalneste in drum spre piata.
Iubesc Craciunul si nu mi-l pot inchipui cum va fi cand ai mai batrani din arborele genealogic nu vor mai fi. Noi ne adunam din toate colturile Transilvaniei la bunicii din partea tatalui unde Mosul vine in persoana (de am verisori mici) , bunica face cele mai bune prajituri si aprindem ultima lumanare a coronitei de Advent. Stam la gura sobei si desfacem cadourile. Suntem o familie unita si fericita….iar eu sunt tinuta in puf, ocrotita pana in panzele albe si nu exista sarbatoare mai mare fata de ziua cand ma pornesc la drum spre casa.
Pfuuu, esti foarte norocoasa. De fapt, ti-am mai spus asta.
Si miine te duci acasa! 🙂
La mine subiectul asta e tabu, e prea dureros, asa ca nu pot sa il povestesc. Dar asta nu inseamna ca nu am apreciat povestea ta superba 🙂
Pentru ca esti departe. Adica doar de asta. Sper. >:D<
mersi ca m-ai facut sa ma gandesc la rolul meu, de fapt sa-l pun aici, printre cuvinte, unde locul lui trebuia sa fie de mai devreme!! am inceput prin a fi nepoata cea mai iubita si prima, pentru doua perechi de bunici (ca am avut vreo 3, pe putin, nu de alta, dar vecinii care n-aveau inca asa raritati m-au adoptat usor). ce ma bucura cel mai tare este ca rolul asta este acum, la 24 de ani dupa nastere, la fel. poate cu ceva mai multa dragoste adunata intre timp..cu siguranta, cu un bagaj mai mare de dragoste. pentru parinti rolul l-am descoperit mai greu: pentru mama, un tap ispasitor, ca toate se stricau fiindca nu aveam grija de ele, sau fiindca nu mancam la ora stabilita, sau ca dormeam prea mult, sau pur si simplu pentru ca eram cea mai nesuferita persoana de pe lume si cea mai bosumflata daca visam urat noaptea. nu stiu daca intre timp lucrurile s-au schimbat prea mult in segmentul asta. pentru tata, eram copilul cu care vorbea la 12 noaptea despre Dumnezeu si vieti multiple, cu care se uita in zilele senine de vara, de pe iarba din gradina, la stele de sus si la fetita de pe Luna. ulterior, aici s-au schimbat lucrurile, fiindca am devenit cea care asculta si care il iubea cu ochii plini de lacrimi. la un moment dat, rolul meu a fost sa anunt ca a murit. acum, privind inapoi, ma bucur ca am reusit sa-mi asum si acest rol, fara sa fug de responsabilitati. pentru altcineva, am fost cea care il astepta cu dragoste si nerabdare pana sa se nasca. pentru el, am fost un elev foarte bun, fiindca ne-am invatat unul pe altul sa crestem (si intre noi fie vorba, nu am cunoscut pana acum un dar mai mare decat o dragoste de frate si un sfat, chiar rostit cu niste cuvinte stalcite, care sa-ti usureze sufletul). doar in ultimii ani am simtit ca rolul meu s-a schimbat si am inceput sa fiu si un pic de invatator. de rolul asta am cam fugit, ca am realizat ce greu este sa-i spui unui copil ce este bine si ce este rau, fara sa ai vreun dubiu ca vorbele tale il vor invata doar binele si nu-i vor aduce suferinta nicicand. cel mai mare regret fata de acest rol este ca el a plecat mult prea devreme de langa mine, fara sa am timp sa-i arat ca lumea este doar iubire si lumina. si acum, cand toate par atat de diferite, daca le compar cu anul 2003, constat ca nu multe s-au schimbat. pentru cel ce a fost tatal, sunt eu, care merg la mormant, sa ne uitam la stele, in zilele de vara, pentru mama sunt tot un tap ispasitor, dar acelasi punct de sprijin din totdeauna, pentru fratele meu, care a plecat si el, sunt un elev bun, fiindca imi aduc aminte de toate cate am invatat de la el si incerc sa le aplic in viata mea de acum. asa am constatat ca viata de familie are un sens oarecum ciclic, esti elev, invatator, bucurie si ajutor, dragoste, dar si iubitor…. dar lucrul care te leaga si te fixeaza si mai bine in toate rolurile tale este dragostea, dragostea neconditionata si liber exprimata, sub orice forma si in orice moment! cred ca rolul meu, in noua familie, care inca nici nu se intrezareste, va fi sa aplic aceasta dragoste exact asa cum este ea, pura si din tot sufletul, fara sa-mi fac griji fata de lectiile pe care le are fiecare de invatat! si daca ar fi sa aleg, cel mai drag rol din viata asta de familie imi este cel de elev!!
Majoritatea ar spune ca rolul preferat e cel de profesor! Bravo pentru modestie!
Si multumesc pentru poveste!
Pai zic sa povestesc si eu …
Parintii mei s-au casatorit la 2 saptamani dupa ce s-au cunoscut. Mama avea 18 ani, iar tata 22. Eu am venit pe lume cand mama implinea 23 de ani si am fost al treilea copil nascut dar primul care a trait. Primele doua fetite au murit, una la 4 luni si alta la 9 luni.
Parintii mei au avut curajul sa mai incerce dupa ce viata i-a lovit crunt. Si Dumnezeu m-a trimis pe mine sa le mangai suferinta, un copil sanatos si cuminte. Doi ani mai tarziu am primit in dar o surioara.
Copilaria mea a fost una fericita, chiar daca veniturile erau modeste si vremurile destul de grele. Parintii mei au facut tot posibilul ca noi sa nu simtim lipsurile materiale. Cand ne cumparau o ciocolata, o imparteam frateste cu sora mea. Ei nu gustau pe motiv ca … „nu le place”. Destul de tarziu ne-au spus ca de fapt nu ii lasa inima sa manance din ciocolata noastra.
Mai presus de toate, in familia mea a existat intelegere si iubire. Mama si acum ma tine pe genunchi, ma saruta si imi spune ca ma iubeste. Singura lor fericire este sa ne stie pe noi fericite. Dupa 37 de ani de casatorie parintii mei inca se tin de mana cand merg pe strada, se saruta dragastos si isi spun ca se iubesc.
Eu am fost un copil cuminte si timid. Am invatat bine la scoala si nu am creat probleme. Am invatat sa scriu si sa citesc la 4 ani dar…nu am ajuns geniu. Mama zice ca mai bine, pentru ca geniile se sting repede 🙂
Am 32 de ani si sunt casatorita de 5. Am un baietel de 3 ani si jumatate pe care il iubesc nebuneste si fara de care nu imi pot imagina viata. Dar eu ma simt mai mult copilul parintilor mei decat sotie si mama. Cand spun familie, primii oameni care imi vin in minte sunt parintii si sora mea. Pentru mine „acasa” inseamna casa parintilor mei. Probabil pentru ca eu, sotul si copilul locuim cu socrii si nu simt ca aceea ar fi casa mea.
Acasa la ai mei, de Craciun, impodobeam ficusul mamei pentru ca nu aveam bani de brad. Acum avem brad dar mi-e dor tare de ficusul ala. Si mi-e dor de sora mea plecata peste mari si tari, de Sofia Ioana (fetita ei) pe care inca nu am strans-o in brate, de mamaie Leana care s-a dus la ceruri fara sa isi cunoasca stranepotii si de parintii mei pe care ii vad destul de rar.
Ca sa concluzionez, eu in familia mea sunt cea mai iubita fiica si sora, mamica lui Stefan cel nazdravan si … sotie.
Wow, deci tu ai ramas mai atasata de vechea familie, ce interesant, credeam ca atunci cind devii mama, mai uiti!
Felicitari parintilor tai, au crescut un copil fantastic!
hmm.. nu stiu cum si cu ce sa incep dar hai la treaba!
totul a inceput cam dupa ’79 – atunci am devenit „Praslea” cel mai mic dintre 3 baieti ai familiei la acel moment. Frumos, elegant (asa mi s-a spus), dar n-a durat prea mult pt ca in doar 1 an fara 3 zile am preluat statutul de „Frate mai Mare al sorei mele” pe scurt Abi (nene – tr.) – cel mai frumos si mai interesant rol al vietii mele de pana acum.
Din acel moment am devenit un Abi grijuliu, atent, sever, iubitor (etc., etc) 🙂
Cand plangea, trezeam toata casa si vreo doi vecini din preajma sa vada de ce plange surioara, cand radea de obicei era pt ca o gadilam yo (nici acum, dupa 30 de ani, nu m-am lasat de obiceiul asta care pe sor’mea, ca orice fata, o enerveaza la culme dar ma suporta!!!) sau ma strambam la ea.
Cand o durea ceva venea la mine, cand avea lectii, venea la mine sa i le fac, intelegeti voi, cam cu ce ne ocupam noi astia cu surori mai mici. De cate ori nu m-a trezit noaptea sa o masez pe picior la gamba pt ca i s-a pus carcel – „okala ca ma doare tare… ce faci ai adormit? hai ma te rog ca ma doare tare…!!”
Partea interesanta e ca de fiecare data cand facea cate o boacana, sau lua o nota mica, etc.. tata la mine venea „DE CE?” (de ce a luat nota, de ce nu am intrebat-o, de ce nu ma ocup, s.a.m.d). Pana si Imamul de la scoala de duminica (lectiile de religie) tot pe mine ma certa cand nu stia ea lectia. Ma enervam, pufneam, ma razvrateam, dar ma ambitionam si le demonstram ca se indreapta (fa lecti, intreab-o, explica, deseneaza, TOT) si deveneam cel mai mandru cand ea recita perfect un verset sau lua un 10 la matematica. Atunci ma umflam in pene ma uitam in jur si asteptam ca toata lumea sa remarce si mai ales sa MA remarce ca deh.. o fi stiut ea .. dar tot de la mine i se trage :).
Toate acestea au fost si sunt si in ziua de azi intre cele mai frumoase ce mi s-au intamplat in viata, dar nu asta a fost si este Rasplata.
Ce am castigat in aceast timp este o lagatura indescriptibil (alt cuvant nu am gasit) de frumoasa , un respect reciproc de nepretuit, o dragoste sincera si neconditionata, lucruri pe care le impartasesc cu sora mea. Ea este cea care ma suna DE FIECARE data cand sunt suparat (nu stiu cum se intampla dar ma suna din senin… „Shoshka, ce naiba faci ca imi era dor de tine!”) si totul trece ca prin farmec. Toate iubirile neimplinite, dezamagirile, durerile, TOTUL dispare ca prin farmec datorita ei!
Daca ar fi sa o iau in viata de la capat mi-as dorii sa fi facut macar de 10 ori mai multe pt ca sa ii multumesc ca exista!
De aceea ii multumesc lui Allah ca mi-a dat-o (ca si pe fratii mei pe care ii iubesc macar la fel de mult, dar ea e speciala!).
PS: multumesc pt ca mi-ai dat ocazia sa scriu despre ea!
PS 1: imagineaza-ti cum e sa imparti (pe vremea lu tatuca) o bomboana d’aia de caramel cu lapte din cutie metalica din care mai tarziu mama face „cutia de atze” (cutia in care stau ace, ate, papiote elastice, etc), ultima bomboana din cutie.
Se face in felul urmator: sor-ta ia bomboana, consuma cam cat are ia chef, o speli la chiuveta… consumi si u un pic, dupa care ei „ii pare rau, ca mai voiam un pic!”, o speli din nou si i-o dai ei sa o termine! 🙂
Da, ea e speciala, da” si tu esti, Cetine! 🙂
Se putea sa nu ma bag in seama? Nu prea, avand in vedere ca imi sunt tare dragi temele tale, astea de tras de ganduri din ghemul fermecat.
Eu nu stiu ce rol am avut exact in a mea familie dar intuiesc ca au fost mai multe, raportate la diferiti membri ai ei.
Pentru mama sunt oaza de iubire. Motorasul in functie de care si-a cladit viata. Singura pentru care a putut sa-si lase orgoliul deoparte. Cea pentru care a luptat vitejeste cand nu mai avea energie nici sa zaca.
Pentru tata am fost confidenta, avocat, fana si de multe ori mediator al relatiei lui cu mama. Ii ascultam nemultumirile, incercam sa il imbunez pe el sau pe mama, sa-i impac, apoi doar sa-l impac, mai tarziu sa-l vindec, sa-l iert si acum sunt o vasnica pastratoare a amintirii lui. Asa cum zicea, ii duc numele mai departe cu mandrie!
Fratelui meu am incercat mereu sa-i fiu o sora cat mai buna. Nu stiu cat am reusit, dar stiu ca a fost inca de cand eram foarte mica nelipsit din gandul meu. Cand era ziua vreunui coleg in scoala generala si ne trata cu bomboane i le pastram lui desi era mult mai mare si nu stateam impreuna. Acum il astept infrigurata in fiecare an, cand vine in tara, ii sunt alaturi in rest asa cum pot eu mai bine. Si il iubesc pentru ca stiu ca stie despre mine poate cel mai bine, fara sa-i fi povestit niciodata explicit.
In rest, din ce stiu eu, am fost o nepoata iubita si rasfatata, am fost bucurie, caci radeam mult, faceam pozne si-n cot ma durea de pedepse. Imi ziceau ca se poate vorbi cu mine de parca as fi om mare si desi de multe ori n-a fost cel mai potrivit lucru, acum mi se pare ca m-a ajutat teribil sa devin cine sunt si sa aflu despre mine de cat mai devreme….
Astept un nou rol intr-o noua familie….cand va fi cazul. Ca-s curioasa tare ce m-o astepta atunci!
Pai ce sa te astepte… o iei de la capat din cealalta perspectiva! Cred c-o sa fie amuzant si atunci! 🙂
Multumesc, Laura!
Părinţii mei s-au iubit mult, încă din gimnaziu când tata pedala pe bicicletă fără mâini ca să smulgă de la mama măcar o privire de admiraţie. Au fost împreună la liceu, apoi în facultate, au trecut cu bine de perioada în care datoria faţă de patrie i-a despărţit, atunci când tata fugea cu trenul un număr mare de ore să se poată plimba puţin prin Herăstrău. Au trecut toate acestea şi s-au căsătorit, la douăzecişişapte de ani au avut primul copil, pe mine. Şi cum am fost prima era destul de puţin probabil să nu ies măcar puţin răzgâiată, mă lipeam de piciorul mamei, o aşteptam la uşă ori de câte ori nu eram primită în vrea încăpere cu ea, voiam doar braţele ei, doar ea avea voie să se joace cu jucăriile mele, o adoram pur şi simplu, la modul cam tiran ce-i drept la vremea aceea. Am mai crescut şi au început să îmi placă aventurile, expediţii, plimbări lungi cu bicicleta, zile însorite pe malul Dunării sau „la canal”, toate erau alături de tata care a găsit răgazul necesar ca noi să avem parte de o copilărie aproape ca a lui şi să fie atât de prezent în toate aventurile noastre de copii. Am crescut, ataşamentul faţă de mama a devenit tot mai puternic şi tot mai puţin tiran, copilul răsfăţat s-a transformat uşor într-o adolescentă extrem de cuminte şi retrasă, am fost fata mamei mereu. Liceul a trecut destul de repede într-o atmosferă uşor tensionata şi plină de frustrările devenirii, am avut întotdeauna de la mama sfaturile potrivite. Nu ştiu dacă şi-au dorit să devin ceva în special, şi-au dorit să învăţ şi să am o viată bună. Trebuie să recunosc că am avut mari emoţii cu admiterea la facultate, mama îmi spunea că mă va susţine orice ar fi, avea şi varianta particulară ca soluţie, tata spunea că trebuie la stat. Aşa că am dat la vreo cinci, şase secţii la ASE, cu admitere şi dimineaţa şi după-amiaza plus bonus Politehnică. Masa de prânz mi-o luam în maşină în drum de la un examen la celălalt, dar a fost bine. Cu mari emoţii părinţii meu mi-au corectat grila şi m-au aşteptat cu aşa un zâmbet pe care nu o să îl uit vreodată. Aşa am intrat eu la facultate, la prima opţiune şi a început aventura Bucureşti cu lacrimi multe la absolut fiecare despărţire chiar dacă mergeam acasă săptămânal. Mi-a fost cumplit de greu şi dor de ei, lunea mă gândeam doar cât mai este până vineri. A trecut primul an, apoi uşor, uşor m-am acomodat. În anul trei mi-am găsit şi un loc de muncă, lucrurile s-au aşezat, am început să nu mai cer bani de acasă şi părinţii mei erau mulţumiţi. Cu mama vorbeam zilnic la telefon, de cel puţin două ori, ne povesteam tot, eram cele mai bune prietene, poate mai mult de atât pentru că ne întelegeam şi din oftat.
Când eram mai liniştiţi a început cel mai mare coşmar, un diagnostic de cancer de sân, urmat de un tratament greu. Am avut toată încrederea că va reuşi, avea o putere şi o dorinţă fantastică. Zâmbea chiar şi când cu maşina de tuns în mână îi îndepărtam părul ei negru frumos, de două ori am făcut asta. A fost greu, s-a terminat dureros. Mi-am pierdut mama în ziua când am împlinit douăzecişişaptedeani, vârsta pe care o avea ea când mi-a dat darul vieţii. Îmi e cumplit de dor de ea, o caut mereu, dimineaţa când mă trezesc acasă primul meu gând este ce ar fi să o găsesc ca înainte în bucătărie să îmi spună că a fost un vis cumplit. Mă văd acum în postura să organizez primul Crăciun, primul Crăciun organizat de mine, primul Crăciun fără ea, de fapt aş vrea să nu vină, dar pentru milioanele de oameni care au pentru ce zâmbi în ziua de Crăciun îl las să vină ca în fiecare an, chiar dacă pentru mine nu va fi.
>:D< Nu-mi pot imagina cit de greu e sa-ti pierzi mama. Uneori incerc sa fac un scenariu, dar nu pot, pur si simplu mintea mea refuza. Of, sper sa treaca Sarbatorile fara prea multe rani in plus. Multumesc pentru povestea ta dureroasa. 🙁
Cand mama a ramas insarcinata s-a pus problema de avort. Avea 21 de ani, era nemaritata, era studenta la Cibernetica si nu era momentul sa isi distruga viata. Singurul lucru care mi-a salvat viata a fost acela ca i-a fost frica sa avorteze primul copil pentru ca urmarile avortului facut ilegal in anii 70 puteau fi sterilitatea pe viata. M-a nascut asadar. La 8 luni dupa ce m-am nascut, ei doi, care s-au casatorit doar ca sa ma bage pe mine in „legalitate”…au divortat. Nu am stiut niciodata cine e tatal meu pana cand nu am avut 14 ani si nu l-am cautat singura.
In familie eram trei. Toate femei. Eu, mama si bunica. Locuiam in doua camere nedecomandate din blocurile vechi din centrul Ploiestiului. Bunicul meu murise cu doi ani inainte sa ma nasc eu. Fratele mamei si-a luat familia si a plecat in SUA. Am ramas noi trei. Si surorile bunicii mele cu familiile lor. Ani de zile am urat sarbatorile pentru ca impuneau masa cea mare in familia extinsa. Masa la care adultii se distrau si se pileau iar noi copiii…nu prea.
Dupa ce anii au trecut si am inceput sa apreciez ce este aia familie, a inceput sa imi placa. Intai a inceput sa nu mai fie deranjant. Apoi am inceput sa astept Sarbatorile. Si tocmai cand m-am invatat si a inceput sa imi placa…cei mari au imbatranit si nu s-au mai tinut de traditia meselor in familie de Paste si Craciun.
Si uite asa anii au trecut si nu mi-am pus niciodata problema locului meu in familia mea. Pentru ca familia mea nu exista. Asta am aflat tarziu, la 20 de ani, cand mama a luat-o razna si cand am inceput sa ma simt total singura pe lume. Crescuse copilul, ea ramasese singura…deci nimic nu mai conta. Bunica mea nu e ca o bunica. E ca un om care nu a depasit emotional varsta de 10 ani. Se poarta ca atare dintotdeauna. E rea, vorbeste urat despre oameni, isi iubeste doar fiul nu si fiica. Nu are nici un fel de relatie cu mama mea. Nu au vorbit niciodata despre nimic important. Drept pentru care nici mama mea nu a vorbit niciodata cu mine despre nimic important.
Am aflat ca nu am familie cand am inceput sa vad alte familii. Am vazut ca o familie adevarata necesita si un barbat…si ca nu e bine sa imi insusesc ideea implantata de mama cum ca toti barbatii sunt niste dobitoci.
Asa ca m-am casatorit cu omul pe care l-am iubit cel mai mult. Si atunci am avut o familie. El a fost prima mea familie, si cu el mi-am gasit si eu rostul in cadrul unei familii. Am devenit mama. Am devenit sotie. Am inceput sa am un loc bine stabilit intr-o ecuatie.
Am ramas loiala familiei din care am plecat doar pentru ca asa mi se pare onorabil. Si anul asta, ironia sortii a facut ca eu sa am grija de bunica mea care acum are aproape 88 de ani si care a avut un accident. Si de abea acum, la 32 de ani, a aflat si ea ce fel de om sunt eu. De abea acum, au aflat cu totii ca sunt aici si ca sunt loiala si ca fac lucruri bune. Multi ar zice ca nu e niciodata prea tarziu. Eu nu sunt asa. Mie mi se pare prea tarziu acum.
Insa o sa raman loiala pentru ca asa consider ca e corect si frumos. Si imi doresc sa fiu un om corect si frumos. Si mai ales, imi doresc ca fiica mea sa stie ca oamenii asa trebuie sa fie. Nu altfel.
Esti un om corect si frumos, iar Mara ti-a luat-o deja foarte frumos pe urme!
Mara e cel mai bun si mai intelept copil pe care l-am vazut! Asa ca bravo! 🙂
Multumesc!
Multumesc pentru felicitare!Azi am primit-o dar inaine sa o primesc ti-am pus la posta de dimineata o felicitare facuta de mana.Nu de mana mea,ca n-am avut inspiratia,insa cumparata de la targul traditional de Craciun.O coincidenta care m-a facut sa zambesc din ureche in ureche.:)
Sarbatori fericite!
Ahaaaa, deci azi ajunge, ce bine!!! Multumesc! 🙂
[…] Printesa urbana a deschis cutia Pandorei si a cerut tuturor sa povesteasca care este rostul lor in familie…Nu vreau sa particip la concurs,dar, citind povestile celorlalti, am ramas pe ganduri…. […]
frumos….m-ai facut nostalgica….:)
Sa ne fie de bine…
As scrie si eu, dar :
1. Nu am rol in familie…deoarece nu exista.
2. Am deja o rama digitala.
3. Sunt prea trista acuma, din cauza povestilor de azi 🙁
Iarta-ma, Alina. >:D<
Draga printesa, te citesc de ceva timp, dar nu am comentat niciodata pana acum. Am ras si am plans la multe din posturile tale..imi place felul cum scrii, se vede ca o faci din suflet si ca blogul este un coltisor din inima ta. Am vrut sa scriu si eu despre familia mea, dar lacrimile nu ma lasa sa termin propozitiile, nu pentru ca familia mea nu ar mai fi (din fericire, inca ii mai am langa mine si sper sa ramana asa mult timp), ci pentru ca numai cand ma gandesc la ei, ma apuca plansul si imi este greu sa scriu despre cat de mult ii iubesc..nu pot descrie in cuvinte ce inseamna familia mea pentru mine.
Ah, ce frumos, nici nu trebuie sa mai dai detalii, e clar ca e ceva special acolo! 🙂
Pentru parintii mei, is primul copil („prima intai”), rodul povestii lor de dragoste si indrazneala. Pentru mama mamei mele, sunt nepoata cu care se mandreste ca a facut doua facultati si a plecat departe, sa.si faca un rost. Pentru fratele meu, sunt cea mai incapatanata sora din lume si cea care l.a crescut.
Pentru mine, is un copil care vrea sa invete sa creasca frumos.
Pai sa cresti, copila! Te imbratisez, multumesc pentru statement!
Rostul meu in familia noastra este sa arat ca totul este posibil atunci cand iubesti si cand crezi. In Dumnezeu, in tine, in omul de langa tine… important e sa crezi.
Mama avea 38 de ani, era blonda si frumoasa, invatatoare, bolnava grav de coloana, atat de grav incat abia mai putea merge. Nu fusese casatorita niciodata, dar stia ca EL o va gasi curand. Tata avea 36 de ani si era in plin divort. Avea visele sfaramate, sufletul facut bucati. Si atunci, pe 12.12.1985, ei 2 s-au gasit. Acum, dupa mai bine de 25 de ani, fiecare tine minte exact cu ce era imbracat celalalt. Cu siguranta isi stiu si zambetele de atunci, privirile si sperantele…
La mai putin de jumatate de an, mama a ramas insarcinata. Era necasatorita si nici nu puteau face cununia curand, divortul tatei se tot prelungea… Medicul a fost drastic si i-a spus sa renunte la sarcina imediat, altfel va ajunge in scaun cu rotile din cauza problemelor cu coloana. Mamei nu i-a pasat de nimic. Il vroia pe omul de langa ea, vroia sa isi pastreze copilul si vroia sa fie sanatoasa ca sa aiba familia la care visase mereu. Asa ca a crezut si si-a pus toata credinta intr-o forta mai presus de noi, pe care nu a stiut sa o numeasca niciodata. Dar care a ascultat-o… m-am nascut sanatoasa, iar mama nu a avut probleme.
Cand am implinit 2 ani s-a pronuntat divortul tatei asa ca ai mei s-au casatorit. Bucuria a durat putin pentru ca mama a pierdut o sarcina de 6 luni, iar eu m-am imbolnavit. Timp de un an au alergat cu mine de la un medic la altul, fara sa primeasca vreo explicatie… Cand li se spusese ca organismul meu nu va rezista mai mult de cateva saptamani, mama a inceput din nou sa creada. Si a crezut, si a sperat, si s-a rugat asa cum stia ea, incat totul a trecut ca un vis urat.
Am crescut si mama a uitat sa mai creada. Tata isi amintea de zilele in care doar ea era singura care indrepta lucrurile si care stia sa treaca peste greutati, doar crezand. Asa ca i-am invatat pe amandoi sa creada din nou. In dragostea lor nu era nevoie, este bunul cel mai de pret al familiei noastre, pe care l-au pastrat sfant intotdeauna. I-am invatat insa sa creada in ceva mai presus de noi, ceva fara nume, care te asculta si te ajuta atunci cand vrei si ai cu adeverat nevoie, in faptul ca visele pot deveni realitate. Si mai ales, i-am invatat din nou sa creada ca nimic nu e imposibil. Ca daca iti doresti sa iti gasesti jumatatea, sa ai un copil, sa fii fericit, poti sa o faci oricand. Trebuie doar sa privesti in jurul tau si sa crezi.
Iar acum, cand in mine creste o minune, mama vorbeste cu ea si crede ca o aude, ca o intelege si ca ii va recunoaste vocea cand va veni pe lume. Si asa va fi, pentru ca mama CREDE.
Vai, Andra, ce frumos, ce poveste, cita speranta musteste in vorbele tale, multumesc, e nemaipomenit!
Sarcina usoara si sanatate tuturor, ai o familie grozava!
cat… de… special…:) multumesc!
Am primit felicitarea! 🙂
Si iti multumesc din suflet. Ca sa nu mai zic cat ma simt de datoare ca eu eram ramasa la rand cu un raspuns.
Dar ma pun acum pe treaba si cu mare drag iti trimit numai ganduri bune de la Iasi.
Catalina
Le astept! 🙂
Stateam de vorba cu sotul meu mai devreme, l-am intrebat cum crede ca ar fi fost viata lui daca nu ne gaseam, cum probabil ar fi fost el acum profesor la facultate si doctorand, si el mi-a spus din senin: „Tu ai dat un sens vietii mele, intai tu, apoi copiii nostri”. Si uite-asa am aflat eu rostul vietii mele, draga mea, intr-o discutie cu sotul meu, pe canapea. 🙂
Frumos exercitiu…
Looking back, eu construiesc traditii cu parintii mei, prietenii si, mai nou, sotul si copilul meu. Pe mine ma ajuta sa imi consolidez radacinile, pe ceilalti initial ii agasa, acum sunt angrenati iremediabil in tot acest sistem.
De aproape 2 ani sunt si eu mama si cred ca este cel mai frumos rol pe care il puteam gasi, mama lui Mimi.
Usor off topic, unde gasesc Inka:)? Imi place povestea ta, recent descoperita, si cum v-ati construit propriul basm. La cat mai multe capitole:)
M-am gândit de multe ori care este rolul si locul meu in familia pe care o am. Mi-am spus de multe ori ca poate familiei mele i-ar fi fost mai bine fără mine. Pentru ca acum 16 ani mi-am dorit sa fi disparut eu in locul tatălui meu. Mi-am dorit foarte tare ca el sa fi trait in locul meu. Familia mea a fost „inainte” una foarte fericita: un tata, o mama si doi copii (din care unul fiind eu), patru bunici, matusi, unchi, veri. A fost pana la un moment dat, pana atunci când tatăl meu a plecat pentru totdeauna spre o lume mai buna. Atunci, fiind copilul cel mai mare, aflat la inceputul adolescentei, am considerat ca trebuie sa fiu sprijin mamei, o femeie foarte fragila si foarte puternica in același timp (aceasta aveam sa vad mai târziu). Unii dintre cei apropiați pana atunci, nu ne-au mai călcat pragul. Si-au văzut de vietile lor. Unii ne-au compatimit, apoi si-au văzut de vietile lor. Unii ne-au făcut reprosuri, in propria lor suferinta, aruncand vina asupra noastră. Si nu ne-au mai călcat pragul nici ei, decât rar, pentru a face reprosuri. Mi-am perceput familia in acești ani „de după”, cum i-am numit eu, o familie aproape fără speranța, pustie. Si rolul meu a fost unul de neputinta de a schimba ceva. Acum, când nu mai locuiesc in casa parinteasca, ci doar merg in vizita, de sărbători fiind, sau nu, mă regăsesc sperând într-o reintalnire miraculoasa cu omul minunat al copilăriei mele. Am înțeles insa cât de recunoscatoare trebuie sa fiu Creatorului pentru ca mi-a dat ocazia, pentru puțin, foarte puțin timp, sa-mi cunosc tatăl. Un om minunat…Am inteles ca trebuie sa incercam sa fim fericiti, si am stiut ca trebuie sa traim frumos si pentru cei care nu mai sunt. Sărbători fericite împreuna cu cei dragi!
Buna, printesa! Te citesc de la aparitia blogului, dar nu am scris pana acum. Nu stiu de ce. Dar azi, citind aceasta postare, mi-am luat inima in dinti, si raspund. Rolul meu in familia mea a fost, de cand ma stiu, acela de a aplana conflictele dintre parinti, bunici. Acum, rolul meu este de a umple golul lasat de fratele meu, care in urma cu un an ne-a parasit in urma unui accident. Daca astept sarbatorile? Nu. Unde sa gasesc magia sarbatorilor, cand privirile lor se indreapta spre poarta, murmurand incet „Nu mai vine!” Imi pare rau daca am intristat pe cineva, dar acesta este rostul meu in familie pentru mult timp de acum incolo.
Ai grija de tine, printesa, si de cei din jurul tau, sa aveti numai fericire! Sarbatori cu bine!
Primul meu rost a fost sa ma bucur. Si, pret de cativa ani, am fost cea mai buna la asta! Apoi am invatat sa-mi impart bucuria si batutul din palme cu fratele meu. Ne bucuram cand o vedeam pe mama cum se lupta cu bradul prin zapada, ca sa-l aduca in casa si ca sa-l scuture de alb chiar in palmele noastre intinse. Ne bucuram cand ieseam pe furis in curte, in toiul noptii, ca ne aruncam in zapada in pijamale si picioarele goale. Ne bucuram cand mama il striga pe tata, suparata chipurile, de nazbatia noastra, dar amuzata in coltul gurii. Ne bucuram cand impodobeam bradul cu nuci invelite in poleiala, covrigi, mere mici, artificii si ghirlande din hartie creponata. Ne bucuram cand tata ascundea acadele prin toata casa si se prefacea ca nu stie cine le-a pus acolo cand noi le gaseam. Ne bucuram de Craciunul din casa bunicilor, cu foc care trosnea in soba, miros de mere coapte, derdelus in curte si poezii spuse pe jumatate, fiindca nerabdarea era prea mare. Ne bucuram cand alunecam pe ghetus, pentru ca aveam parte de si mai multa atentie. Ne bucuram cand mamaia ne facea prajitura Alba ca Zapada si tataie ne spunea povesti cu batalia de la Calugareni. Ne bucuram de catelusa noastra pe care o luam in casa atat de des, incat intr-o zi a nascut in sifonier. Ca si pisica, de altfel. Ne bucuram cand ne cataram in copaci, cand ne trageam de par ori ne punem piedica si cand ne luam apararea in fata tuturor. Bucuria a ramas chiar si acum, cand am 28 de ani. Mamaia si tataie nu mai sunt, dar Craciunul e mereu poveste. Mama si tata in continuare impodobesc bradul si casa, desi copiii au crescut si au plecat la casele lor. Iar eu in continuare ma bucur de sarbatori. Atat de mult incat am reusit sa conving si alti oameni, care nu mai impodobisera brazi de ani de zile, sa aduca putina lumina in casele lor. Da, rostul meu e sa ma bucur de fiecare lucrusor si sa-i fac si pe altii sa se bucure. Rostul meu e sa raman copil, undeva, intr-un colt de inima, chiar daca in alt colt din mine dospeste o minune… 🙂 Sarbatori frumoase, cu oameni dragi alaturi si… putina zapada.
Draga printesa,
Felicitarea ta a venit intr-un moment foarte greu pentru mine. Nemaipomenit de greu. Ma lupt cu morile de vant, nu are rost sa spun amanunte, fiindca nu stiu daca e cazul. Sunt disperata, nu am nici o putere…Da, familia mea are o problema, nu de sanatate, insa foarte dificila. Si eu sunt la pamant, fiindca simt ca nu voi avea sorti de izbanda. Totul e cumplit. Imi pare rau ca spun lucruri pe care nu le explic, dar iti multumesc, pe de alta parte, pentru ca mi-ai scris si m-ai facut o clipa fericita.
Te-as ruga sa-mi tii pumnii, poate un gand bun ma va ajuta sa rezolv !
S-a anuntat castigatorul ramei? Sau nu inca?