Cineva mă întreba pe e-mail acum cîteva zile dacă eu cred că o femeie de 30 de ani cu doi copii își mai poate găsi sufletul pereche. Și dacă da, unde. Altcineva mă întreba dacă eu cred că e normal ca pînă la 29 de ani să nu fi avut nici un orgasm, doar niște sute de mimări mai mult sau mai puțin entuziaste. A. mă întreba vineri, tot pe e-mail, cum eram la 22 de ani. Cum treceam peste dezamăgiri și ce părere aveam atunci despre omul care eram. O să încep cu răspunsul la această ultimă întrebare, și poate în zilele care urmează o să am vreme și pentru celelalte. Nu știu ce mă legitimează drept dătătoare de răspunsuri despre direcție, sex și iubire, dar dacă voi mă întrebați, eu mă simt obligată să vă răspund, și personal, și public, că poate or mai fi și alții care n-au curaj să întrebe și așteaptă să aibă noroc.
Au trecut 10 ani de cînd aveam 22 de ani. 10 ani în care aventurile de tot soiul s-au înghesuit pe linia vieții mele precum castraveții cornișon puși la oțet într-un borcan prea mic. Nu mai țin minte ce frămîntări interioare fierbeau în capul meu de 22 de ani, nu-mi aduc aminte nici o dezamăgire care să merite menționată. Desigur că, la vremea cu pricina, mi se părea c-o să și mor de iubire, supărare după vreun examen, durere de cap după vreo băută-n P16.
La 22 de ani învățam pentru licență. Lucram part-time la ziar. Iubeam full-time un fotbalist din divizia D. Mă mutasem în Berceni, în prima chirie după 3 ani de cămin. Visam să scriu în reviste. Să lucrez la Guvern. Eram blondă, purtam tricouri cu vedere la buric, ascultam muzică proastă, nu aveam internet și nici nu mă interesa, mă gîndeam mai mult la cum să-mi împart salariul de 75 de dolari la toate cheltuielile casei decît la rostul meu pe Pămînt. Cumva eram convinsă c-o să vină vremea și pentru asta, mai tîrziu, cînd o să am un salariu mai mare și n-o să-mi mai împart tocana de cartofi cu gîndacii roșii de bucătărie.
Nu-mi puneam sufletul sub lupă, eram tînără și mă simțeam liberă, terminam facultatea și viața mea începea, a mea, o puteam lua în orice direcție, puteam face orice din mine, puteam deveni orice nu necesita talent la desen sau la cîntat, puteam iubi pe oricine, face bani din orice, dormi oriunde, îmi puteam vopsi părul în toate culorile, puteam fuma oricît, putea mînca oricît.
Am ales încet, pe îndelete, să fumez Lucky Strike, apoi să mă las de ele, să mănînc din toate, dar puțin, să fac bani din scris, să dorm în mansarda altora, să iubesc un poet în costum de bancher, să fac din mine o femeie cu cît mai puține regrete.
În concluzie, nu știu ce părere aveam despre mine la 22 de ani, cred că nici una. Peste dezamăgiri treceam ușor, cu prieteni mulți, vodca lemon și petreceri nerușinate. Cert e că acum, uitîndu-mă în urmă, mi-e drag de mine, m-aș pupa pe frunte, eventual aș mai trage de hainele alea, că prea erau sumare, dar altfel, cred c-am făcut ce-am putut mai bine să cresc de una singură.
Voi, care-aveți 22 de ani sau în jur de, vă preocupă statusul evoluției personale? Și voi, restul, care-ați trecut în regimentul oamenilor mari (măcar în buletin), ce vă frămînta nopțile la încheierea primului sfert de viață? În afară de culoarea părului (personal sau al iubitei)?
Eu la 22 de ani munceam deja de 4 ani, stateam singur si deja aveam prima casatorie (si primul divort) la activ :). Vazusem deja jumatate de Europa, ma distram enorm cu prietenii si sufeream enorm cand eram eu singur (dar asta nu s-a schimbat deloc in toti anii astia), eram baiat mare, si cam asta.
Noptile…..la 22 de ani aveam noptile singure singurele, dar eram bine, cumva. La 22 ani acumulam, acumulam si cresteam.
La 22 de ani a fost bine la mine.
La 22 de ani…ma analizasem si auto analizasem pana imi iesisera peri albi. Nu stiam de ce oamenii sunt rai. Nu stiu nici acum, 10 ani mai tarziu. Stiam sigur ce vreau de la viata si ce nu. Internet aveam de mult timp. Pe dial-up…facea trrrrrrrr trrrrrrrrrrrr trrrrrrrrrr cand suna catre server sa ma conecteze la lume. Iubisem mult si aprig. Atunci am luat o pauza la iubit mult si aprig pentru ca eram la pamant. Luasem sutul suprem in bot. Mi se spusese ca nu sunt destul, dar nu cu cuvinte ci cu fapte. Fusesem inselata in cel mai urat mod posibil.
Eram la fel ca acum. Pentru mine nu e nici o diferenta intre ce gandesc si simt acum si ce simteam atunci. Singura diferenta e ca am mai acumulat niste informatii. Si ca am trait sa am un copil, pe care mi-l doream cu ardoare si atunci.
La 22 de ani…eram la trei ani inainte sa ma casatoresc…aia a fost cea mai importanta decizie pe care am luat-o vreodata. Si o gandeam de atunci, pentru ca il cunosteam de 4 ani…si ma gandeam la el zilnic. La 22 de ani am trait o vara fantastica la 2 Mai. Au urmat alte cateva si mai frumoase.
Eu am 22 de ani. Si-i bine, as trage un pic de varsta asta, sa raman aici, sa nu mai cresc decat cand simt eu ca gata, hai, sa ne facem un pic mari. Dar deocamdata e bine. La 22 de ani sunt in primul an de master (inutil) si in primul an de job (exceptional). Sunt in al patrulea an de iubit un baiat incredibil si in al doilea an (deja! cand a trecut timpul?) de cand impartim o casa si o pisica. Am trecut de prima vara din viata mea cand n-am mai avut trei luni de vacanta, ci o saptamana de concediu. Si mi se pare ca sunt cumva fraudulos in viata mea, credeam ca la 22 de ani inca mai copilarim, inca mai chiulim de la cursuri diminetile pentru ca suntem prea mahmuri sau pur si simplu prea lenesi ca sa ne dam jos din pat, inca mai mancam la cantina de la Drept si ideea de vin bun se invarte undeva pe la 15 lei.
In rest, tocmai ce m-am vopsit nitel roscata si cred ca stiu in sfarsit ce tatuaj vreau.
Eu am 24.
La 22 aveam un bebe mic, eram casatorita, terminam o facultate si ma luptam sa o gat si pe a doua. Calatoream, calatoream, calatoream si cu familia, cu bebe, si fara. Citeam des! in special bloguri! Am inceput sa scriu propriul blog. Ieseam in cluburi o data la 2 luni. Sufeream ca nu se poate mai des dar in acelasi timp ma bucuram de noua mea familia, de noul membru, de gangureli, de iesit in parc cu caruciorul. Eram prinsa intre 2 lumi cea de adolescenta si cea de femeie matura. In continuare sunt prinsa intre 2 lumi. Dar mi-e bine. De analizat … nu am timp! Cand ma gandesc la viata mea sunt fericita! cand ma gandesc la alegerile mele, ma bucura! cand ma gandesc la viata mea de acum imi dau seama ca atunci am facut multe alegeri corecte! Poate nici nu le constientizam atunci prea bine!
Eu am exact 22 ani si, sincer, mereu stau cu griji si cu teama ca maine nu voi mai avea un loc de munca. De la 18 ani sunt in Spania, pe cont propriu, fara prieteni, fara parinti, doar eu si prietenul. Am fost nevoita sa ma maturizez inca de la 15-16 ani asa ca sunt invatata sa ma descurc singura. Singura parte naspa e ca de ceva timp, cu criza asta, foarte greu se gasesc locuri de munca si locul meu de munca e si asa instabil iar daca as ramane si fara asta…?! la asta ma gandesc mereu. Bineinteles, imi traiesc viata, ma distrez, imi cumpar cam tot ce vreau, dupa posibilitati, dar nu mai am zile in care sa stau fara grija zilei de maine.
La 22 ani eu ma gandesc cum sa salvez ceva din lumea asta, in stransa legatura cu viitoarea mea cariera, cea de asistent social. Oscilez intre a pleca din Romania( de tot, nu ca acum cu o scurta bursa), si a ramane alaturi de prieteni, familie si tot ce ma face sa ma simt bine. Spre deosebire de altii, eu ma gandesc la cum voi fi peste 10 ani. Ce contrast ciudat:)
D-na cu burta rotunda, nu ti-am mai comentat demult pe blog. Dar 22 este un numar care-mi place si deci sa comentez pe scurt.
Ah, la 22 de ani terminam facultatea si aveam un singur gind: sa o tai cit mai repede din Romania, dar nu oriunde, ci aveam fixata locatia: USA! Nu ma interesa sub nici o forma ideea sa-mi traiesc tineretile in Ro (si nici batrinetile, aveam sa aflu mai tirziu).
Tot ce aveam in cap era asta: sa zbor in lume. La 23 de ani, deci la un an dupa facultate, eram deja in avion cu directia New York City! La 22 de ani eram plina de vitalitate, nu prea ma interesa dragostea (desi o aveam din plin), visam la un loc al meu, departe. Din fericire, l-am gasit. Daca as avea din nou 22 de ani, fara indoiala as face la fel. Eram ca la 20 de ani, fara griji si fara bani…fix ca acum ha ha
Figura ta de 22 ani era simpatica. Iar manusile de box, cumva, se asociaza cu personalitatea ta de luptatoare.
Citindu-te de ceva timp, ma gandeam sa-ti arat asta si intrand in dialog direct. 🙂 Eu am 22 si ceva de ani. Inca pun la suflet vorbele rele spuse despre mine. Inca ma consider fata tatii si mi-e greu cand sunt departe de el. Dau din coate sa intru la un master in strainatate. Visez sa ajung sa castig si eu bani din scris (voluntariat tot este). Si nu-mi plac oamenii care spun ca nu se poate.
Cred ca orice varsta are farmecul ei, mai ales cand privesti inapoi. Felicitari pentru blog si ai grija de fete 🙂
Am 24, deci nu trebuie sa sap prea adanc in amintiri, mai ales ca nu mi se pare ca m-am schimbat prea mult in ultimii ani..am acelasi loc de munca full time care ma face sa urasc fiecare dimineata, acelasi job part time (la o revista) pe care mi-l doresc full time, aceeasi facultate de care nu mai scap odata, aceeasi casa inchiriata si dorinta de casa proprie cu curte si catei, aceleasi vise, aceeasi speranta ca intr-o zi totul va fi asa cum imi doresc si acelasi EL impreuna cu care cresc de vreo 5 ani. Si exact aceleasi nedumeriri in legatura cu lumea. Asa cum scria cineva mai sus, nu inteleg de ce oamenii sunt rai, de ce nimeni nu vede solutiile simple ce le stau sub nas, de ce se prefera griul in locul rozului. Si in legatura cu propria-mi persoana, am inceput sa ma analizez intens pe la vreo 14 ani si nu m-am mai oprit de atunci. Cateodata bilantul iese bine, altadata as prefera sa imi ingrop capul in nisip ca strutul, pana cand totul va fi ok. Ciudat e ca atunci cand ma mai intalnesc cu oameni dragi pe care ii vad prea rar, redescopar faptul ca au aceeasi incredere ca eu voi reusi. Si incerc sa imi spun ca poate au dreptate si ca am eu o parere proasta despre mine. Si ca intr-adevar, intr-o zi o sa fiu exact asa cum m-am visat intotdeauna..
Cred ca ai aruncat o adevarata provocare cu postul asta, sunt sigura ca oricine il citeste o sa alunece in amintiri si nu o sa se poata abtine sa nu isi faca bilantul: ce vise au implinit, ce sperante au pierdut pe drum, ce oameni au pastrat, etc..
Am 22 de ani…si sunt geloasa pe tine la 22 de ani..mi se pare ca acum 22 si the old 27..prea multe griji(ce loc de munca imi gasesc,cum o sa platesc chiria dupa ce termin facultatea,de ce nu pot sa-mi mai fac asa usor prieteni,de ce ma doare capu asa de des,de ce nu mai pot sa fiu ca la 17 ani..da stiu nu e o diferenta prea mare,dar cu fiecare an ce trece diferentele le simt)..dragostea mult prea intens traita,sau poate ca la 30 de ani o sa-mi dau doua palme peste fata,ca dramatizam prea mult si dupa sa rad in oglina cand o sa-mi amintesc ce gandeam la 22 de ani,cert e ca o sa am comentariul asta salvat pe internet sa-mi aduc aminte.Si imi pare rau ca e al 4-lea an de stat in regie si nu am baut prea multa vodka in p-uri…
Eu am 19 ani, am plecat de acasa la 14 ca sa merg la liceu, la 18 am plecat din tara ca sa fac facultate (si, ziceam eu cand am plecat, ca nu o sa ma mai intorc), la facultate ma descurc bine, insa am cunoscut aici oameni rai si egoisti, ma simt extrem de singura si uitata de toti, nu am avut niciodata o relatie de dragoste serioasa. Ma gandesc din ce in ce mai mult la ce insemn, ce sunt si ce voi fi, ma gandesc la viata mea, vad ca nu e tocmai perfecta si de ceva timp nici nu mai cred ca va fi mai buna. Acum ma gandesc daca sa ma intorc sau sa termin aici si sa ma intorc dupa. Si ca sa inchei intr-o nota mai vesela va zic ca imi doresc ca la 22 de ani sa am si eu o viata fericita.
Printesa, sa stii ca iti citesc zilnic blogul si imi place foarte mult. Iti doresc sa fii fericita toata viata si sa te bucuri de printesa mica Sofia.
la 22 de ani am renuntat sa mai fiu o adolescenta rebela. sau poate mai devreme, nu mai stiu exact. timpul trecea greu alaturi de un om pe care nu il iubeam, dar care ma facea sa fiu mai putin singura si sa nu ma mai gandesc tot timpul la cel care m-a ranit la 19 ani (cel pe care l-am iertat dupa vreo alti 10 ani. sau 11?…). apoi au mai trecut inca 2 ani si la 24 de ani l-am cunoscut pe omul meu care m-a invatat sa ma redescopar, m-a vindecat de mine si m-a iubit fix asa cum sunt. si ma iubeste tot asa si azi dupa 8 ani de cand ne-am casatorit 🙂
La 22 imi traiam viata din plin. Eram fericita, aveam planuri constructive si iubeam.
La 22 de ani (acum 11 ani) si eu îmi scriam licența, aveam un copilas superb de 2 ani, un soț minunat si aveam senzația că totul e posibil. Acum, la 33 de ani, îmi dau seama că am avut dreptate: chiar totul e posibil, dacă îți doresti suficient
la 22… ohoo, ce de decenii trecura de-atunci… la 22 hotaram cu lucishoara data nuntii, locuiam in chirie si ne era tare bine. ne jucam de-a casa, de-a familia, invatam sa gatim si sa ne gospodarim, faceam primele traduceri platite si n-aveam prea multe apasari.
acum 3 ani,ma gandeam ce tema de licenta sa imi aleg,si cum sa sa le zic parintiilor mei ca peste un an vrem sa ne casatorim,cum o sa ne platim ipoteca(de care inca nu am scapat),unde o s alucrez peste un an
acum,dupa 3 ani ii multumesc lui dumnezeu ca suntem toti sanatosi,ca am avut o nunta de vis si ca ma luminat la timp si mi am dat seama in ce directie trebuie sa mearga cariera mea,chiar daca asta inseamna o scoala de inca 3 ani care nu are nici o legatura cu facultatea terminata de mine.
La 22…eram inca studenta, locuiam cu Marea Dragoste, cautam pe net modele de rochii de mireasa- pe ascuns! sa nu vada el ca-s disperata :), eram studenta in anul 3, lucram part-time in presa deja de doi ani, aveam un porcusor de Guineea pe care il adoram, eram tunsa scurt si puteam sa pun ramasag ca am nimerit-o in viata. Cred ca intre 20 si 23 am trait cei mai frumosi ani. Dupa 24 s-a cam rupt filmu’. Ioana, multumesc DIN SUFLET ca m-ai facut sa retraiesc chiar si pt cateva momente aminitiri atat de frumoase. Ce indepartate par a fi, desi n-au trecut decat 5 ani de atunci..Splendid!
Deci eu și cu tine, dacă ne-am fi întâlnit la 22 de ani, ne-am fi înțeles foarte bine. :))).
La 22 de ani eram in salopete. Nu aveam timp de iubit. Nu stiu daca am avut vreo iubita in perioada aia. Trebuie sa sap prea multi ani, ca mie mi se pare ca am ramas la 25, desi am schimbat si eu recent prefixul. La 22 de ani ma duceam la facultate, si ma chinuiam sa mi-o platesc si sa ma duc la munca in acelasi timp. Ma simteam stigmatizat din cauza job-ului, mai ales ca am gasit si cateva femei, in viata mea, care au avut grija sa imi arate dragostea materiala si pozitia sociala, care conta atat de mult pentru ele. Asa ca viata mea oscila intre munca si munca si din cand in cand facultate. Serviciul imi permitea sa ma duc in ture , si deci aveam posibilitatea sa vin la facultate. Veneam din tura de noapte direct la facultate. Poate ca intr-o zi voi gasi si eu o persoana care sa nu ma judece pentru ca am prea multe carti in biblioteca, pentru ca eu inca stau cu parintii ( inacceptabil dom’le ), care sa inteleaga ca pot avea si puncte de vedere diferite si alte cele. Cam asta e povestea mea umila.
Ionouka, draga mea, postul asta a venit la fix. Ieri, 22 ianuarie, am implinit 22 ani si ziua asta mi se parea extrem de departe. O vedeam mereu ca pe un prag si ma imaginam in fel si chip si credeam ca o sa realizez o multime de lucruri.
Ei bine, mi-am mai schimbat prioritatile pe parcurs, dar pot sa spun cu mana pe inima ca am o viata extrem de frumoasa. Am doua joburi si jumatate, locuiesc de 3 ani cu my better half si suntem impreuna de 5 jumate, avem planuri serioase pentru o afacere proprie si imi doresc sa calatorim mai mult.
Incerc sa arat ca pot multe, desi uneori imi vine sa iau o pauza si sa ma mai bucur si de lucrurile marunte ale vietii ca prea ne complicam existenta.
Eu inca am 22 de ani, La 22 de ani am terminat facultatea, am calatorit cat mi-a permis 2011, am fost plecata cu Erasmus in Bulgaria, am descoperit noi oameni, noi locuri faine, am inceput o noua etapa a relatiei cu prietenul meu si am inceput sa ma gandesc la casa mea. 🙂 Planuri si dorinte exista de mult, dar acum.. incet, incet … incercam sa strangem cate ceva pentru asta si pentru o calatorie mai lunga la vara 😉 In rest sunt fericita ca iubesc si ca am cativa oameni faini si dragi in jur si ma lupt cu un Masterat in Balcanistica, pentru mine acum Balcanii fiind locul meu, un loc din care cu greu m-as muta!
In ultima zi de 22 am aflat ca sunt insarcinata. Tot ce era inainte s-a transformat. 🙂 Acum astept sa bata la usa 25 si ma simt minunat. Fericita, implinita, omuletul doarme langa mine, eu si omul ne iubim de nu se poate, ma descopar pe zi ce trece, ma invat, ma schimb si experimentez. Trece altfel timpul in 3. 🙂 Ma frustreaza situatiile care nu-mi plac si nu le pot schimba…in bine/mai bine.
Eu am 21 de ani , ma pregatesc de licenta , momentan sunt in sesiune si cred ca o sa mor daca raman cu vreo restanta (in conditiile in care in 3 ani de facultate nu am avut niciuna) , iubesc full-time si fac pregatiri de nunta , locuiesc cu logodnicul meu de 1 an si jumatate , sunt un pic dependenta de internet , fumez si stiu ca nu e bine , gatesc din placere tot felul de chestii exotice si am timp sa ma distrez si cu prietenii si nu-mi place sa consum alcool de nici un fel .Cam asa e viata mea la 21 😀 .
Ma uimesc fetele de 22 de ani din ziua de azi! Pai la varsta aia nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ma marit, nu mai spun de facut copii!!! Astea sunt pentru oameni maaaari, nici acum la 30 de ani nu ma incumet.Stau cu omul meu de vreo 5 ani dar nici acum nu sunt impacata cu ideea de a trece la etapa de reproducere- asa ca fie mai astept fie nu o sa fac copii niciodata.
La 22 ma intorceam si eu dupa un semestru de bursa Erasmus, pregateam lucrarea de licenta, ma mutam din camin in garsoniera, ma distram, iubeam pe cineva din trecut dar ma intalneam cu altii ca auzisem eu din popor de cuiele care se scot unele pe altele. Acum, dupa 8 ani, ma apuc de o noua lucrare de licenta, m-am mutat la apartament, incerc inca sa ma distrez, iubesc pe cineva- de data asta acelasi cu care locuiesc- dar mi-e tare dor de mine si de cuiul meu de la 22 de ani.
La 22 de ani munceam deja continuu de 2 ani (mai lucrasem si in liceu, dar in vacante), eram studenta la prima facultate si invatam pe branci pentru admiterea la a 2-a facultate. Iubeam intens si sufeream din orice fleac (intre timp, m-am mai vindecat, nu le mai pun chiar pe toate la suflet, dar iubesc la fel de intens si acelasi om de atunci). Nu-mi ajungeau niciodata banii fiindca mama era somera si bunica avea o pensie simbolica, asa ca mare parte din ce castigam ii dadeam in casa si pe carti. In week-end dadeam meditatii pentru un ban in plus si invatam ca sa recuperez ce nu reusisem in timpul saptamanii, cand alergam intre facultati si job. Visam la vacante peste mari si tari, desi nu-mi permiteam de multe ori nici o ciocolata. Eram destul de naiva, dar ambitioasa de as fi putut muta muntii din loc. Acum, privind inapoi, nu-mi pot reprosa decat ca la 22 de ani imi luam viata mult prea in serios, ca nu m-am distrat destul…
Pff… ma faceti sa imi doresc sa implinesc mai repede 22 de ani ! :))
La 22 de ani.. recent „m-a furat” iubitul de acasa de la tata, cu care m-am certat cumplit, pregatesc lucrarea de licenta si dau examene de zor, sunt nerabdatoare sa vina vara, sa termin facultatea si sa-mi iau omul de mana si „sa fugim” in strainatati unde sunt convinsa ca nu ne va fi usor, dar ne va fi macar mai bine ca acum. Inca sunt agitata si cu aerul de rebela adolescentina, dar consider ca spiritul asta ma va mentine o buna perioada tanara.. la trup si la suflet. Nu am planuri de maritis, imi doresc un bebe tocmai pentru ca de la 16 ani stiu ca nu-l pot obtine.. si el stie asta, il respect pentru ca ma iubeste cu adevarat de 5 ani de zile, chiar daca stie ca nu ii pot oferi rodul iubirii. Nu visez neaparat la casa mea, unde voi fi stapana, ci la cuibusorul nostru de nebuii, care o data cu schimbarea sezonului.. poate fi oriunde. Vreau sa-mi umplu sufletul si de frumos, nu doar de dezamagiri si lupte grele.. cele care vor urma. Sa-mi ajute sanatatea.
Abia azi am ajuns sa citesc post-ul asta si marturisesc ca am facut un calcul mental rapid ca sa vad in ce an aveam eu 22 de ani :). In 2000! Eram in anul 3 de facultate, care ma enerva ingrozitor pentru ca parea o gluma proasta sau un gen de gradinita Waldorf nereusita, petreceam multe nopti in Fire (ai, ce timpuri!!!), iar in ultima saptamana inainte de vacanta de vara m-am tuns scurt-scurt (a se intelege nº 2). Maica-mea incerca sa salveze onoarea familiei, povestind vecinilor ca m-am tuns la indicatia medicului, minciuna goganta, evident. Imi amintesc in special de vara acelui an, fierbinte, cu un soi de amor platonic in afara relatiei stabile de 3 ani pe care o aveam pe atunci. Si a mai fost anul in care mi-am facut o mare prietena, o buna prietena pe care apoi am pierdut-o. Ma doare si acum sufletul. Nu aveam nici o preocupare majora, cerul instelat deasupra, legea un pic imorala in mine si inca 1 an de armistitiu pana la licenta si marea CAUTARE a slujbei. Inca ma puteam juca de-a tineretea fara batranete si ce mult mi-a mai placut jocul!!! 🙂
Am 22 si ceva de ani. In cateva luni 23. La 21 de ani aveam deja un bebe mic, si acum cand ma gandesc a fost cea mai buna alegere alegand sa pastrez sarcina (taticul a dat bir cu fugitii). Am trecut prin multe,si bune si rele. Am facut multe prostii la viata mea. Pana la varsta la care l´am facut pe bebe aveam deja bifata o viata de adolescenta rebela si chiar mai mult. Consider ca mi´am trait tineretea dar cateodata mi´e dor de vremurile vechi. Adolescenta din mine n´a murit de tot desi sunt si mama in acelasi timp. Am apropae 23 de ani dar lumea imi spune ca arat de 16,17….. Un compliment pe care o sa´l apreciez peste vreo 10 ani nu acum, fiindca deja baiatul meu avand aproape 2 ani, unii se cam uit crucis gandind ca l´am facut pe la 13,14 ani. Arat ca o adolescenta de fapt. Sunt inalta si slaba,cine nu ma cunoaste nici n´ar zice ca sunt si mamica. Poate am fost norocoasa. Nu´mi imaginez viata peste 10 ani. Am o relatie in prezent si sper sa duca la ceva serios. Tot ce este important pentru mine e ca eu si baiatul meu sa fim sanatosi si fericiti. In rest nimeni nu stie ce va fii. Toti vor fericire,si nimeni suferinta. Dar nu poti avea un curcubeu fara putina ploaie.
Ce drăguț… În 2012 eu chiar aveam 22 de ani! Tocmai ce începeam să planificăm nunta… Sărbătoream cu iubitul 2 ani de relație și 1 jumate de stat împreună. Munceam de nici un an, visam la o lume perfectă. Si cumva asa, nu ma gândeam că 3 ani mai târziu o sa țin în brațe propriul meu bebeluș și că o să citesc blogul unei fete care,atunci când era însărcinată scria despre ea la 22 de ani fix când îi trăiam eu pe ai mei…
Eu acum am 22 de ani, am gasit acest articol cautand pe google: „la 22 de ani nu inteleg nimic”. Probabil acum ai dublul varstei mele, multa sanatate.
Tot ce pot sa spun ca imi e dor de copilarie, la 22 e trist, nu mai stii pe nimeni, toti pleaca, unii renunta la scoala si se angajeaza. Nu poti vorbi cu nimeni pentru ca sunt cu capul in telefoane absorbiti de TikTok. Asta e…
De abia am terminat facultatea, m-am inscris la master, intre timp pana incepe(e vacanta de vara) ma chinui sa fac ceva cu viata mea. Nu ma angajez inca ca am timp tot restul vietii pentru asta. In 3 luni am schimbat vreo 7 activitati incercand sa vad ce imi place si ma stresez incontinuu ca poate nu o sa ajung sa fac nimic. Dar o sa fie bine… gasesc eu ceva pana la urma :))))