Anul trecut pe vremea asta eram însărcinată în 5 săptămîni. N-a fost cu noroc atunci. Am crezut că s-a terminat lumea așa cum o știu, că și dacă o să am puterea să mă iert, tot n-o să mai am puterea să mai încerc vreodată.
Anul ăsta pe vremea asta sînt însărcinată în 34 de săptămîni. Încă nu-mi vine a crede că o să am un copil. Am patul montat, toate hainele ei spălate, călcate și așezate în dulapul ei. Am cerceii ei mici de la mama în cutiușa roșie și am și nume pentru ea. Mai e o lună pînă la Ziua Aceea și eu tot nu-mi pot imagina că-o s-o am. Atît de mult m-am temut în fiecare minut, atît de mult am încercat să mă apăr încît acum nu-mi vine să cred c-am ajuns pînă aici. O iubesc, o vreau, mi-e dor de ea, abia aștept s-o văd și s-o strîng ușurel în brațe, mă și văd stînd cu ea pa iarbă și mirosindu-i părul blond. Dar tot nu-mi vine-a crede că EA o să fie aici, unde acum sînt numai eu.
A trecut greu timpul ăsta, din ziua cînd am știut că-s din nou însărcinată și pînă azi. Sînt mai bine de 7 luni de-atunci. Era august și eu eram la Enisala, singură pe un colț de munte. Și m-am gîndit că da, cred că eu și el avem din nou ceva viu la mine-n pîntec, și-am înălțat un zmeu și-am zis că poate o să fie bine. Țin minte toate zilele, toate răurile, toate panicile de-atunci și pînă azi, știu exact de cîte ori am stat în baie plîngînd în timp ce omul credea că mă spăl iar pe cap, cît și în ce fel m-am rugat nici nu mai știu bine la cine să fie bine de data asta.
Asta e pentru mine încă o lecție despre ce stă în puterea unui om, oricare om. Eu am ales să mai încerc o dată, repede, imediat ce-am putut fizic, motivată de Omul meu, fără ca el să aibă măcar habar de asta. El n-a făcut decît să mă țină de mînă cînd l-am lăsat și să-mi dea timp. Iar eu din asta am înțeles că TREBUIE să mai încerc o dată, fără să-i spun, pentru el. Am avut nevoie să mă agăț de dorința lui (nerostită) de a avea vreodată un copil ca să am curaj să-mi mai doresc și eu asta, măcar încă o dată. Și a mers pentru noi. Pînă acum, cel puțin.
Încă mi-e frică, nu simt c-am trecut în partea cea moale și sigură, fără colțuri , a drumului cu burtă. La fiecare ecografie îmi stă inima. Nu mai e mult, și parcă mai e un timp nesfîrșit.
Așa că vin și spun din nou: oricît de rău ați fi la un moment dat, de bolnavi, de singuri, de faliți, de răniți, de înșelați, o să vină o vreme cînd o să vă regăsiți vindecați, și nu doar atît, pentru că în procesul de vindecare oamenii cresc, învață, se fac mai frumoși, mai buni, chiar dacă nu uită frica și răul. O să vă regăsiți mai bine, mai vii, mult mai vii, cînd o să vă ridicați din genunchi… Cred că ăsta e lucrul cel mai important pe care l-am învățat în viața asta: pierderile cumplite ne ajută să rămînem oameni în ciuda lor.
Citind articolul asta mi-am amintit de teama cu care am trait si eu pana sa o nasc pe Eva. E ceva firesc…e un drum lung pe care deabia astepti sa il parcurgi si sa ajungi la destinatie. Tu esti puternica, tu ai mers mai departe si ai mai incercat o data. Si bine ai facut. Peste o luna o sa iti strangi la piept minunea.
Uite, vezi, Prințesă, asta e o lecție pe care, din păcare, o învățăm doar pe pielea proprie. Nu se poate altfel și se pare că avem nevoie de situații crunte pentru a… merge mai departe altfel. Pentru a înțelege. Dar… asta e.
Mai ai un pic care pare așa mult. Să fie bine, bine de tot.
Cum te pricepi tu sa asezi cuvintele … Si sa stii ca de fiecare data cand e rau, ma gandesc ca trebuie sa ma regasec si de data asta, asa cum m-am mai regasit de atatea ori. De cate ori m-am pierdut, de cate ori am fost in genunchi, de fiecare data a venit cerul senin. Si acum le spun oamenilor de langa mine, in clipele rele in care e rau, ca desi e greu de grezut atunci, sigur-sigur o sa fie din nou lumina. Cumva.
Ma rog pentru tine, pentru minunea care o sa se nasca si o te faca si pe tine sa renasti :).
Din pacate prin asta trecem cu totii! Sunt zile, saptamani, luni, cumplite cand intram in depresie datorita necazurilor si apoi cu timpul se face primavara si in casele noastre si renastem. Problema e atunci in zilele de criza, cand simti ca se sfarseste lumea si parca niciodata un rau nu vine singur. Vin gramada pana te pun la pamant! :(( Am trecut si eu prin asta acum 3 ani! Mi-a fost greu, dar incet, incet mi-am revenit!
Pot sa zic ca si blogul m-a ajutat, a fost iesirea mea din cotidean! Am intalnit aici multi oameni frumosi si interesanti ….
Nu mai ai mult! Deabia astept sa ne povestesti despre clipele petrecute cu ea!
Printesa, tine-ti firea si fa ce trebuie sa faca o gravida. Adica sa aiba grija de ea.
Nici o rugaciune nu poate garanta viitorul si nici o dorinta nu e suficient de puternica incat sa asigure ceva, orice, in privinta sarcinii. Bucura-te de ce ai si nu te gandi la ce ai putea avea in curand.
Cu simpatie si empatie,
O mamica de doua minuni si doi ingeri
Nush, mie nici acum nu-mi vine sa cred ca am un copil, desi e viu, misca, plange, ma deranjeaza :)))), etc. Scriu pentru ca am rezonat la incredulitatea amintita de tine mai sus si ma uimesc de fiecare data cand ma incearca. Cum, dom’le, sa nu dau crezare realitatii cu falcute asa rotunde si ochi caprui inchis? Si uite ca se intampla si la 6 luni dupa momentul cheie. Anyway, mai e un pic, dar la fel de greu, so be as patient as you can be.
Ah, Printesa… Aseara am adormit plangand, intristata de sentimentul ca viata e ceea ce traiesti in fiecare zi, fara sa ai puterea sa dai restart… Si sunt bleaga, am inceput sa renunt tot mai usor. Iar el statea langa mine, ca un om mare, puternic. Te admir. Si imi admir Omul meu. Si va admir pe toti cei care aveti puterea asta de a continua. Multumesc pentru randurile tale, aveam mare nevoie de o raza de soare. Sper sa nu sune ciudat, dar ma rog pentru voi, sa va fie bine si sa vina acea prima seara cu trio-ul magic. Plus pisica neagra, evident :). Te imbratisez cu drag!
foarte frumos scris! Să fie sănătoasă și să vă bucurați de îngerașă, ea sigur se va bucura cu așa mămică. hi hi, o să fie berbecuță, nu? 🙂
Printesa-draga, „mai bine bogat si sanatos decat sarac si bolnav” 🙂 Mi-am insusit motto-ul asta prin facultate si am ramas cu el in virtutea coincidentelor fericite. Ceea ce va doresc si voua!
Starea de bine nu vine intotdeauna nechemata, dar e un efort placut acela care o aduce. Am citat dintr-o carte groasa 😉
buna lectie… mai rau e ca, asa cum spunea si frmshk, o inveti doar pe propria piele.
eu n-am trecut prin ce ai trecut tu acum 1 an. dar cu frica mare tot am stat, mai ales ca sarcina a fost cu oaresce probleme. inca mai stau cu frica stii, chiar daca au 3 ani si 5 luni picii. sau grija, sa-i spunem.
hai ca o sa fie bine pana la final, abia astept sa te citesc atunci. 🙂
Of, cand scrii povesti de-astea ma topesti. Noroc ca-s la birou si nu pot sa las sa-mi curga si o lacrimuta!
Off ce bine zici, asa bine imi aduc aminte. Acum o am la san si nu-ti mai zic cum miroase de bine :).
E bine ca ai avut curaj sa incerci repede.
In urma cu sase luni, insarcinata fiind in 22 de saptamani, pierdeam copilul din motive fiziologice. Am suferit destul de mult. Ba chiar am avut nevoie de un tratament impotriva furiei, dar nici o secunda nu am renuntat la dorinta de a avea un copil.
E greu sa depasesti astfel de momente, dar in momentul in care exista acceptarea si increderea nimic nu poate opri mersul firesc al vietii.
Iti doresc tot binele din lume, Ioana si nastere usoara!:)
Pierderile cumplite ne ajută să apreciem ceea ce avem, viața ca o minune. Pe undeva, mai bine să fii trecut prin foc și pară și să știi să te bucuri de minunile tale, zic io (trecută prin mai multe focuri).
La Enisala, zici… deci de asta ţi-a plăcut ţie aşa de mult acolo… ;))
Si eu imi doresc un pui 🙁
Anul trecut pe vremea asta imi dadeau lacrimile citind postul tau dureros, mai ales ca si eu eram insarcinata tot in 5 saptamani. Acum iar lacrimez si ma bucur pentru tine enorm! Abia astept sa dai vestea cea mare si tare mi-ar face placere sa ne plimbam impreuna puiutele prin parc.
Abia astept sa ne prezinti primele fotografiii cu „minunea blonda”, camera si paturul ei. De acum inainte totul o sa fie bine, stai linistita!
Ai avut curaj sa incerci din nou si ai fost rasplatita pentru asta. Cred ca nici nu iti imaginezi (de fapt iti imaginezi, doar ca fericirea va fi si mai intensa) cand iti vei tine micuta in brate prima oara si o vei privi in ochi.
Nastere usoara! (probabil o sa iti mai zic de cateva ori pana nasti 🙂
Nu era recomandat sa-l citesc la servici.Mi-au dat lacrimile.
Ma bucur enorm pentru tine.
Te imbratisez cu drag.
Iti tin pumnii din tot sufletul!
Ultima fraza a insemnat mult pentru mine! Multumesc!
ti-am zis ca o sa fie bine… o sa povestim dupa ce vine Sofia pe aici prin regat. pana atunci am devenit si eu mai calm, citind postul asta.
foarte frumos, Doamne ajuta!
Multumim!