Sînt cîteva lucruri (majoritatea neplăcute, ca să nu spun exagerat de triste) despre care toată lumea recunoaște că există pe planetă, dar pe care mai nimeni nu recunoaște că le-a experimentat pe propria piele sau pe propriul suflet. Genul de lucru pe care, atunci cînd îl povestești, îl atribui unei „prietene”, cuiva care e departe de propria ta persoană. Pierderea unei sarcini intră la capitolul ăsta. Bolile grele. Adulterul (al meu nu mă înșeală, desigur, dar toți bărbații prietenelor mele o fac, sau eu nu mi-am înșelat niciodată iubitul, deși cunosc o grămadă de fete care se culcă prin vecini). Depresia post-partum. Sentimentul că da, uneori vrei să lași tot și s-o iei la sănătoasa.
Pînă să pierd o sarcină și să scriu povestea tristă a pierderii mele, nu cunoșteam pe nimeni care să fi trecut printr-o experiență similară. Și mă simțeam greșită. Singura greșită dintre sute de femei. Abia după ce-am deschis gura, au început să o facă și alții. Și-a fost mai bine, și pentru mine, și pentru ei. Sigur că informații la rece și posturi pe forumuri despre pierderea de sarcină găsești mii, dar nu despre asta e vorba. Statistici și cifre nu prea ajută. Ajută să te țină cineva de mînă, un om, nu un nickname pe un forum, să-ți spună hei, am trecut și eu prin asta și uite, încă trăiesc, încă zîmbesc, o să treacă.
Și e normal să fie așa. E normal ca lumea să țină lucrurile astea sub cheie. Pentru că sînt prea intime, prea dor cînd le rostești cu voce tare. Cum ar fi să ieși la o țigară cu o colegă și ea să-ți spună știi, n-am mai făcut sex de 3 ani pentru că soțul meu nu mai are erecție. Sau hm, sînt supărată, iar am făcut candida. Sau la naiba, sînt în depresie post-partum de nici nu mai știu cînd. Nu știu cum să rezolv problema.
Oamenii nu vorbesc despre durerile lor foarte intime decît cu oameni foarte apropiați, care cel mai adesea nu le înțeleg experiența, pentru că n-au trăit-o pe pielea lor. Cea mai bună prietenă a mea a venit la mine-acasă imediat ce-am ieșit din spital după chiuretaj și, pentru că nu știa ce să-mi spună (căci nu trecuse prin nicio pierdere de sarcină), mi-a făcut masaj la tălpi pîn-am adormit. A fost nemaipomenit. Dar eu aveam nevoie și de altceva, de vorbe, de experiențe, de femei care au simțit ce simt eu și n-au murit. Din fericire, am avut noroc. Am scris despre asta atunci și-am primit înapoi sute de mesaje. De la femei care au trecut prin asta. De la bărbați ai căror femei au trecut prin asta. Ba chiar și de la copii ale căror mame au trecut prin ce tocmai trecusem eu. Și uite-așa m-am ridicat rapid, într-o lună, și, peste alte cîteva săptămîni, am încercat din nou. Și-a fost bine. Singură mi-ar fi fost mult mai greu, mai lung procesul de vindecare, sînt sigură. Da, am avut aproape familia, dar nu, nu e de ajuns, chiar nu e.
Și așa ajung la lucrul despre care voiam să scriu de fapt, numai că nu mai am vreme acum s-o fac pe îndelete, deh, m-am lungit prea mult cu introducerea. Dar o să reiau mîine, sper să apuc. Depresia post-partum. Care da, există, și nu, nu e subiect de discuții relaxate între amice și colegi. Am simțit-o foarte acut în primele săptămîni după naștere. Uneori încă mă mai împunge. Știu exact cînd a intrat în mine, știu exact ce-a amplificat-o, dar și ce m-a ajutat să scot capul la lumină mai repede. Și o să scriu despre asta, chiar dacă, sînt sigură, or să se audă și voci care-or să mă acuze, din nou, de lipsă de pudoare. Îmi pasă mai puțin de spiritul sensibil al oamenilor care mă ceartă și mai mult de cîștigul celor care poate or să aibă ceva de învățat din experiența mea.
Pentru că da, e normal să nu vorbești despre cele mai intime dureri ale tale cu oameni pe care nu-i cunoști foarte bine, dar e și păcat. Pentru că acolo, în lume, există multe suflete care te pot ajuta mai mult decît cei apropiați, pentru că sînt detașați, pentru că te înțeleg mai bine, pentru că pur și simplu ei știu ce tu speri să înveți. Uneori e bine să întinzi o mîna așa, aiurea. O să fii surprins cîte alte mîini se vor întinde spre a ta ca să-i țină de urît. Pentru că oricît de speriați de expunere ar fi toți oamenii, majoritatea dintre ei sînt, în esență, și buni. Și-or să te ajute.
Ori poate am avut eu noroc….
Exact asta simt şi eu uneori. Lumea se ascunde cu unele lucruri…
Primul meu copil a venit mai devreme. Nu foarte devreme, lipseau 9 zile ca să fie considerat la termen. Nu a avut probleme, greutate ok. Dar a fost prematur. Si pe langa teama, multa teama simteam multa vina, ca n-am reusit sa tin si eu sarcina pana la 37 saptamani macar, ca n-am fost in stare sa nasc un copil mai… nu ştiu ce cuvânt să folosesc. Sănătos, frumos, perfect era… dar lipsea ceva…
Târziu de tot am aflat că nu sunt singura, ba culmea, am şi cazuri în familie. Unul născut cu probleme mari (scor apgar 1, aşa zice mătuşa mea) şi care acum sunt mari, sănătoşi, deştepţi. Copii pe care-i ştiu de mici, dar de care n-am ştiut că au fost prematuri. De ce trebuia să ştiu? Pentru ca în momentul ăla în care tremuram toată lângă incubator, simţindu-mă inutilă, defectă, să ştii că uite mai sunt cazuri chiar ajută. Şi pentru momentele în care mi s-a zis că sunt nebună, că sigur nu ştiu eu să calculez, că bebeluşii născuţi la 8 luni nu supravieţuiesc şi uite, al meu trăieşte… Şi pentru momentul kinetoterapie, când toţi săreau cu sfaturi total opuse şi mă făcwau să mă simt vinovată
Acum ceva vreme am citit asta: http://joannagoddard.blogspot.com/2012/02/motherhood-depression-and-weaning.html
Nu am copii, dar am aruncat un ochi atat pe articol cat si pe comentarii, ca sa inteleg mai bine realitatea asta rusinoasa pentru unele mame. Daca nu ai timp sa citesti tot, uite cateva franturi:
The funny thing about depression is that you don’t know that it’s depression—like, chemical imbalance in your brain, or a hormonal crash. You just think it’s your actual life–that your career really IS ending, that you really ARE a terrible mother, that your husband really WILL stop loving you, that friends DO think you’re boring.
My mom, my sister and Alex kept telling me over and over: This is a clinical depression, not your life; you must have some sort of chemical imbalance, some sort of medical reason why you’re feeling like this. But I didn’t believe them; I thought I was just sad because I was lame and going to fail in life, but a tiny part of me held a flicker of hope that maybe they were right. With their encouragement, I started seeing a therapist, and she gave me tools to help with anxiety, but overall I remained overwhelmingly sad.
Si partea cea mai buna:
After about six weeks of feeling so low, a funny thing happened: I woke up one Tuesday morning, and it was over. Just over. It felt like I had been swimming in a pool, and suddenly—woosh!—I had resurfaced and my head had come back out of the water, and I could see the bright sun and breathe in the fresh air again. It felt like waking up from a bad dream. Suddenly, I was myself again. That Tuesday morning, I woke up, the sun was shining and I felt happy again. My depression had just…ended.
Sper sa te ajute intrucatva 🙂
Draga Ioana, eu te apreciez foarte mult pentru sinceritatea cu care iti tratezi acest blog…daca sunt persoane care considera ca ceea ce ai scris tu este prea personal, prea direct, prea lipsit de pudoare…asta este pierderea lor. 🙂
Dupa ce am vazut liniutele pe testul de sarcina, m-am prezentat cuminte la d-na doctor care mi-a confirmat faptul ca sunt insarcinata si mi-a zis asa: (fara ghilimele ca transmit mesajul nu cuvintele ei exacte) Felicitari, esti insarcinata, dar nu ne bucuram acum prea tare pentru ca, statistic, peste 50% din sarcinile DORITE nu trec de primul trimestru. Dupa trei luni desfacem sampania si anuntam tot poporul, dar pana atunci avem incredere in mama natura (eu i-as spune Dumnezeu) care stie mai bine decat noi ce sa faca…
Stii cum e, multi spun ca un blog personal ar trebui sa fie despre tine, gandurile tale, problemele tale, fericirea ta, tristetea ta, sa fie despre tine! Toti! Dar cand vine vorba de a scrie, majoritatea vor ca pe blogul lor sa fie ceea ce si-ar dori ei, sau cum ar dori ei sa ii vada lumea, frumoase, emancipate, culte etccc! incarca blogul cu prostioare copiate din alte parti, cu citate, poze, bancuri, si pana la urma blogul lor devine tot mai strain si reprezinta tot mai putin propria lor persoana! Da oamenilor le e frica sa scrie despre sine, despre slabiciunile lor fiindca asta inseamna sa recunoasca ca le au! iar atunci Ego-ul lor va suferi! nu ei, ca nimeni nu ii va bate! doar Ego-ul
Tu pe acest blog reusesti sa fi TU! fara sa iti pese de vecini si probabil oameni care te cunosc, amici carora nu le-ai povesti atat de deschis si sincer ce simti, dar pe care o poti face pe blog pentru ca repet, blogul ar trebui sa fie despre tine! Asa ca lasa-i pe restul, si scrie in continuare, vezi cata lume te citeste si te apreciaza pentru sinceritatea ta! 🙂
ps: deabia astept articolul de maine!
exact asta vroiam sa spun si eu.
Ai ajuns asa de departe asa cum esti tu. Ramane in continuare fidela tie insuti.
Si eu am pierdut o sarcina in luna ianuarie. Inteleg perfect ce spui si ai perfecta dreptate. Nici eu nu am avut cu cine sa vorbesc sau daca vorbeam auzeam doar :”asa a fost sa fie, treci tu peste asta”! Ok, trec peste asta, dar pana cand ajung sa trec peste asta?!??!?!? eu ce fac?? 🙂 Eu cum fac ?
Acum sunt OK, nu am trecut peste , nici nu am cum.Intamplarea face parte din mine, nu poti sa uiti sau sa treci peste asa ceva. Acum incerc din nou si STIU ca va fi BINE!!!
A „trece peste asta” suna in capul nostru ca o speranta ca o sa gasim raspunsul la intrebarea „de ce ?”. Din experienta personala pot sa spun ca e o intrebare fara raspuns. Si asta pentru ca pentru unele intrebari nu exista un raspuns. Unele tragedii nu au nici o justificare.
M-am dat si eu cu capul de pereti multa vreme pana sa inteleg ca rezolvarea e in acceptare. In a accepta ca ti s-a intamplat o nedreptate imensa pe care nu o meriti, ca ai tot dreptul sa urlii si sa fii nefericit dar ca in final e alegerea ta: iti petreci toata viata urland sau mergi mai departe.
Iar daca vrei sa mergi inainte dar durerea e prea mare poti sa o privesti ca pe un handicap. Si asa cum unii oameni nu au vedere, glas, auz sau abilitatea de a se misca dar continua sa traiasca asa o sa poti si tu sa traiesti incomplet. Cu speranta ca o sa vina soarele si pe strada ta 🙂 ca sa ma exprim metaforic.
Asta e experienta mea si m-am exprimat usor mai global. Nu e legata de pierderea unui copil ci de pierderea unui parinte inainte de a-l cunoaste. Dar o vad ca pe o aceeasi tragedie surda.
O arunc si eu in eter poate ajuta cuiva 🙂
scrie! lasa-i pe altii sa te judece daca altceva n-au de facut iar ei sunt perfecti!:P daca pe un singur om ajuta ce spui tu, inseamna ca esti super ok!:)
Si vorba aia: ce nu te omoara te face mai puternic!
poate dacă am gândi toți așa, lumea ar fi un picuț mai blândă…
Bine faci ca vorbesti ! Bravo ! Eu n-as avea curaj…poate din cauza ca sunt putin mai timida sau poate din cauza ca tin prea mult cont de gura lumii , mi-ar placea sa am un coltisor de internet in care sa vorbesc dar unde sa nu ma cunoasca nimeni 😀
Nasterea unui copil este una dintre cele mai grele incercari pt o femeie. Este vorba de a admite ca de acum esti pe locul doi si ca ai si imbatranit pe deasupra. Este o bucurie enorma, dar isi are partea intunecata a medaliei.
Depresia post partum este o realitate feminina, precum menstruatia. Nu avem ce face impotriva ei decat sa o recunoastem si in felul acesta sa stim ca trebuie luptat impotriva ei.
Te iubesc pur si simplu . Nu ne-am vazut niciodata ,dar considera, ca in acest moment ,te strang cu drag in brate , precum o mama copilul .Va veni si vremea ta…
Sora mea a pierdut o sarcina la cateva luni dupa ce a nascut primul copil. Am fost langa ea, am tinut-o de mana, am incurajat-o si eu si sotul ei, dar nu am ajutat-o prea mult. Ar fi avut nevoie de cineva care trecuse prin asta…
Primul copil e bine, sanatos (tocmai a implinit un an) dar ea inca se mai gandeste la a doua sarcina… Si are senzatia ca nimeni nu intelege durerea ei.
Eu am fost in papucii ei …vai, cat o inteleg! Azi sunt insarcinata din nou, inceputul a fost cu mari emotii, insa uite ca incet incet mergem inainte 🙂
Pot sa-ti scriu un mail privat? daca da, pe ce adresa?
sigur, printesa@printesaurbana.ro.
Ai spus despre inselat. si sa stii ca doare foarte tare inselatul.dar cand un episod de inselat schimba relatia si te face pe tine ca femeie sa vezi ce nu este ok si pe el il schimba poti spune ca a fost constructiv.Iar pierderea sarcinei nu este constructiv dar te intareste necazul in sine.
Nu ma pot plange ca am pierdut o sarcina si stiu ca ce voi scrie aici n-are nici o legatura cu situatia ta, dar ceea ce mi s-a intamplat mie m-a marcat pentru totdeauna. Din ce citesc la tine si in comentariile la postarea asta, imi dau seama clar ca am avut o perioada nu prea roz de depresie. Eu am pierdut tot ce am cladit in cativa ani de munca: casa, masa, masina, job, viata. Totul s-a dus pe apa sambetei in cateva luni. Ca si cum as fi luat-o la vale si nu m-as fi putut opri orice as fi facut. Cand am ajuns jos de tot, a fost foarte greu sa ma ridic mai ales pentru ca nu mai aveam nici un fel de baza, iar multi „prieteni” ai mei ma priveau ca pe o boala, ca pe un virus ce trebuie repede indepartat. Am muncit din nou, din greu, dar mi-am dat seama ca in mine nu mai locuia nimeni. Nu puteam sa port o discutie cu mine pentru ca undeva pe drum m-am inchis definitiv. Nu conta foarte mult cand familia imi spunea „stiu ce greu iti e, lasa ca trece, o sa fie bine”. Ma gandeam „de unde naiba stiu cum e de fapt pentru ca nici nu stiu cat de grava e per ansamblu toata situatia mea”. Am avut zile foarte lungi si nopti si mai lungi. Pana la urma m-am ridicat cumva, dar si acum mai retraiesc momentele de nedepasit pe care le-am trait. La un moment dat, am sa merg la psiholog. Pentru mine, pur si simplu. Poate am sa-mi vad amintirile cu alti ochi. In concluzie, e foarte bine sa ai pe cineva langa tine care trece prin ce treci si tu pentru ca altfel acel „inteleg prin ce treci” nu are nici o valoare.
Ramai cum esti,nu te schimba pentru ca ar fi pacat.Imi esti tare draga asa.
Cei care te judeca ar face mai bine sa se uite prima data in ograda lor.
Te admir enorm si mi-esti draga de parca te-as cunoaste de ani de zile. Te citesc si uneori cu timiditate comentez. „Lipsa ta de pudoare” este o calitate rara. Nu am bebe, imi doresc (el isi doreste mai mult decat mine unul), dar am o teama imensa de ce va fi. Citindu-te am descoperit cum sunt lucrurile de fapt, printr-o experienta personala si iti multumesc din suflet pt asta.
Sa zicem ca asta e primul comentariu luat in serios de cand te citesc. Si crede-ma printeso te citesc de foaaarte mult timp. Mi s-a intamplat de multe ori sa re-intru pe blog dupa cateva ore si sa traiesc o ‘mica’ dezamagire ca ..Ioana n-a mai scris nimic (pentru mine/pentru noi).
Eu te rog din tot sufletul sa continui in aceeasi linie, atat cu experientele pozitive cat si cu cele negative. Din pacate eu nu am familia pe care mi-o doresc (efectiv nu am cu cine sa ma consult in familie, ptr mama exista doar reprosuri si frustrari, nici un fel de sfat cu adevarat constructiv, surori si verisoare nu am ), prietenele f bune m-au dezamagit si mi-am dat seama ca nu-mi sunt „prietene’ ci banale ‘cunostinte”. Chiar nu am cu cine sa vorbesc anumite lucruri ‘intime’ pe care orice femeie la 30ani le traieste.
Inca nu am trait niciuna din experientele tale „recente” (nu sunt mama, nu am pierdut sarcina, nici macar nu am ramas vreodata insarcinata)…inca sunt in cautarea jumatatii si cu siguranta vreau sa duc la capat (la un moment dat, cand imi voi intalni omul) o sarcina. Ma ajuta enorm ce citesc la tine pe blog si mai ales sinceritatea din postarile tale. Ma ajuta sa merg mai departe, sa sper numai in „mai bine”, sa fac alegeri bune altadata, sa continui cu sinceritatea in viata desi am de pierdut (raceala fata de prieteni), sa trec peste micile/mari depresii care ma cuprind adesea, sa revin cu picioarele pe pamant, sa ma bucur pentru tine, sa ma faci sa-mi doresc si eu lucrurile bune care ti se intampla, sa nu simt invidie ci numai bucurie, sa plang cu adevarat cand ti se intampla ceva rau.
Numai bucurie si sanatate..si tie si Sofiei!
depresia post partum e parsiva pt ca se intampla deseori cand lucrurile merg de fapt f bine. esti norocoasa sa poti vorbi despre ea la 6 saptamani, pe mine m-au facut cei din jur sa ma simt vinovata „ ca nu ma bucur” , nerecunoscatoare si rasfatata.
a trebuit sa vin peste mine o nenorocire si mai mare ca sa fiu auzita…..dar de data asta am tinut jurnalul cataclismului si a fost mult mai bine.
e mai simplu pe blog decat prietenilor la cafea.
Te iubeeeeeeeeeesc!
E prima data cand comentez aici si sincera sa fiu imi esti ataaaaaaaaaaaaaat de draga…
Imi place felul cum scrii, imi plac povestile tale si faptul ca esti asa deschisa!
Vreau sa iti trimit o scrisoare sau macar o vedere pentru ca am vazut ca iti place! Ma simt de parca te cunosc de o viata!
Nu am niciun sfat sa iti dau ci doar zambeste caci sunt atatia oameni care te iubesc! Nu esti singura!
Te pup!
cand a murit tatal meu, n-am putut sa tin atata durere in mine. cu cateva zile inainte, poate cu o saptamana, citisem pe 3 bloguri diferite despre experiente la fel de triste ca a mea. fete pe care le citeam isi aminteau de cineva drag care le murise. dupa ce-am scris postul in care spuneam ca tatal meu a murit, le-am scris un mail si le-am intrebat ce trebuie sa fac. ce urmeaza? cum sa traiesc fara omul pe care l-am iubit cel mai mult? aveam nevoie sa vorbesc cu cineva care STIA ce simt, care trecuse prin ce treceam eu, care INTELEGEA, nu incerca sa inteleaga sau sa-si faca o impresie. Si mi-au trimis niste mailuri incredibil de pline de intelegere, de explicatii, de impartasiri si de marturisiri. pline de sinceritate, fara mila, fara compatimire, doar cu intelegere. si cuvintele lor au fost ca un balsam pe sufletul meu. si acum am mailurile lor, dar nu le-am recitit. ma intristeaza.
nu trebuie sa-ti pese ca exista oameni care-ti vor reprosa sinceritatea si lipsa de intimitate. asa cum ai spus, in momente de-astea, ai nevoie de oameni care STIU si INTELEG. Doar ei te pot strange in brate, chiar daca numai virtual, fara sa-ti spuna nici un cuvant. Doar ascultandu-te.
Iti doresc sa treci cat mai repede de perioada asta si sa te bucuri de fetita ta. (Abia acum am reusit si eu sa mai intru pe blogul tau si ma pun la curent cu tot 🙂 )
La multi ani mamico! Azi in PL se sarbatoreste ziua mamei – e o alta zi decat ziua femeii si parca e mai bine asa 🙂
Awww, multumesc! <3
Pe masura ce citeam ochii mi se umpleau de lacrimi. Mi-a luat mult sa ma readun. Al naibii de adevarat, cand te frangi cel mai tare nu are cine sa te sustina, si nu pentru ca nu exista sau nu vrea, ci pentru ca nu are cum, pentru ca nu are cum sa te inteleaga daca n-a trecut prin ce treci tu. La masaj la talpi nu m-am gandit :))
Pe mine m-ar fi ajutat si un nick-name pe un forum cand am aflat ca sotul meu m-a inselat. Eram ca lumina ochilor lui si totusi s-a intamplat. Am crezut ca innebunesc, am crezut ca mor de durere. Incredibil cat de mult doare ceva ce nu poate fi atins… Dupa socul imens mi-a fost greu si din cauza ca nu am putut vorbi cu persoane care sa fi trecut prin asta. Care sa-mi spuna, da, „inca traiesc, inca zambesc, o sa treaca”. Daca despre boala si despre moarte se mai vorbeste, despre adulter nu. Nimeni n-o face. Si de asta am avut nevoie cel mai mult. Prietenele mele apropiate m-au ascultat, dar reactiile au fost diverse si m-au afundat mai mult. Eu sunt gresita, el e gresit, amandoi suntem gresiti. Cred asta, pentru ca o vara ma mai desparte de a face un an de la momentul ala si nu am gasit pe nimeni care sa vorbeasca despre asta deschis. Deci numai mie mi s-a intamplat, nu? Ramane sa traiesc in continuare cu alegerea mea, sa sper ca n-a fost una gresita si sa ma uit mai cu atentie la toate cuplurile din jurul meu si sa ma intreb daca nu cumva…
Astept cu interes povestea ta. De adevar avem nevoie, nu numai de povesti cu funde roz, caci viata le contine si pe rele si pe bune… Si casnicia, si maternitatea si prietenia si tot.