Nu acum, în momentul ăsta. Ci așa, în general. Sînt genul de om care plînge și se plînge. Iar ceilalți oameni mă iubesc mai puțin pentru asta. Și mi se pare nedrept și-mi vine să plîng.
Cînd aveam patru ani, mama mă pedepsea dacă plîngeam. Mă trimitea în camera mea sau nu mă mai lăsa afară la joacă. La școală ne trimitea doamna învățătoare la colț dacă ne răsărea vreo lacrimă în colțul ochiului după ce ne luam o riglă peste palme. La liceu plîngeam numai în toaletă. În facultate plîngeam doar cînd rămîneam singură în camera de cămin (ceea ce se întîmpla destul de rar).
Am avut nevoie de 32 de ani de viață să-mi recapăt dreptul să plîng. Și nici acum nu-l stăpînesc cu totul, pentru că în continuare sînt oameni care mă ceartă dacă îndrăznesc să dau drumul la lichide pe la colțurile ochilor. Lumea din jurul meu pare să considere că plînsul e o treabă rea și rușinoasă, care nu numai că nu rezolvă nimic, dar te mai și face de rîs, te arată slabă, neputincioasă, debilă. Și nu-nțeleg de ce.
De ce e o rușine să plîngi? De ce TREBUIE să fii puternic? Există o instituție care la finalul vieții le dă un premiu celor puternici și un șut în fund celor slabi? Avem acolo, la capătul drumului, o firmă care ridică statui de înălțimi invers proporționale cu numărul de lacrimi vărsate de fiecare individ de-a lungul și de-a latul vieții? Adică ce, dacă nu plîngi, ajungi mai departe în viață? Cu ce te dau înapoi niște stropi de apă sărată?
Pe mine mă ajută să plîng. Uneori plîng des, alteori trec luni de zile fără să simt nevoia. Fizic, plînsul doare. Psihic, plînsul doare (pentru că opinia generală cum că plînsul e rău te face să te simți vinovată). Dar la final, după ce mi-am uscat obrajii și mi-am suflat bine mucii, parcă ceva e mai bine. Nu s-a rezolvat nimic, dar în capul meu e mai puțină presiune. Am făcut un schimb cu lumea: am dat niște lacrimi, am primit o gură de aer proaspăt. Și cu ea la subțioară, mă ridic și merg mai departe. Chiar și așa, slabă toată și ne-puternică. Nu-mi pasă nicio clipă de cine mă vede plîngînd și nici ce părere are despre asta. Pentru că nu cred că a fi slab e un defect, și pentru că nu cred că ce crede lumea despre mine e atît de important. Cred că toți oamenii sînt slabi uneori, o dată pe zi sau o dată în viață, și cred că e absolut ok să fie, în văzul lumii sau oriunde. Sigur că ce cred eu despre ei nu e important pentru ei. Numa zic.
Sigur că același stigmat se aplică și reflexivului „a TE plînge”. Nu știu dacă și la alte popoare e la fel (mi se pare că argentinienii plîng mult, de exemplu, sau o fi doar o impresie greșită dată de telenovelele de la TV din anii 90), dar la noi, poate chiar mai rușinos decît să plîngi e să TE plîngi. Crucea trebuie purtată, nu descrisă în amănunt și căinată. Nici o femeie nu e femeie destul dacă ea nu-și îndură în tăcere chinurile de orice fel. Nicio mamă nu e mamă destul dacă pachetul ei de sacrificii, panici și dureri nu vine încununat de o discreție fără cusur.
Și din nou cred că lumea ar trebui să fie mai blîndă cu oamenii care îndrăznesc să se plîngă. Eu sînt unul dintre ei. Pe mine mă ajută să spun cu voce tare ce mă supără, chinuie, sperie, deznădăjduiește. Nu pentru c-aș aștepta mîntuirea din stînga sau din dreapta, ci pentru că mă eliberează de 1 sau 10 sau 30% din povară. Ca și plînsul. Pun la comun (chiar dacă nu e nimeni acolo să ia în brațe văitatul meu) parte din chinul meu, ca să fie mai puțin la mine. Oricît de puțin, tot ajută. Cred că Universul are o pungă în care adună deșeurile astea emoționale, pe care le face cumva să dispară. Și asta supără, deranjează, obosește. Îi face pe cei din jur să mă desconsidere. Pentru că nu-i așa, TREBUIE să fii puternic. Să nu recunoști în ruptul capului că uneori un lucru mărunt (sau poate unul uriaș) te-a copleșit și iată, simți nevoia să spui asta cu voce tare.
Asta aud de cînd mă știu. Că oamenii puternici nu plîng și nu se plîng. Noroc că eu nu-s puternică și nici nu mi se pare important cît negru sub unghie să fiu. Cred că de-aia sîntem mai mulți pe planeta asta, ca să ne permitem să fim și slabi uneori, ca să fie alții puternici pentru noi, și uite-așa să ne legăm unii de alții, să ne ținem în brațe, să ne ștergem la nas cu mîneca altuia, să ne lăsăm pentru un minut spriiniți, alinați, să ne spună cineva c-o să treacă, deși cineva-ul ăla habar n-are dacă o să treacă sau nu, să ne facem amintiri și prieteni, să ne cunoaștem așa cum sîntem de fapt, cu batista la nas, fără TREBUIE.
Cred ca trebuie sa fii destul de puternic sa ai curaj sa plangi…eu nici atata nu am uneori. I have to keep it going.
Si eu plang si ma plang( ma vaicaresc JUSTIFICAT) in stanga si in dreapta, fiindca daca nu m-as elibera cumva as face implozie. Si pe mine s-au cam suparat si m-au judecat unu, doi … zece oameni pe motiv ca nu-mi „duc problemele ca un om mare” si ma comport ca un copil. Si da ei nu pricep ca pe mine plansul ma detensioneaza chiar daca nu-mi rezolva problema. Eu TREBUIE sa plang 🙂 . Asa ca, Ioana, plangi cat ai tu chef ca n-o faci pe banii si timpul nimanui 🙂 Multa liniste si sanatate celei mici!
Aahh, imi vine sa dau LIKE si nu am unde 🙂
Si eu plang destul de des, este modalitatea mea de a ma descarca.
Like si eu !! ;))
In public nu-mi place nici mie sa plang, tocmai pentru ca unii se scandalizeaza si altii incep sa te intrebe ce ai si cum te pot ajuta si se agita asa de tare incat iti vine sa plangi si mai cu foc. Cand sunt singura insa, daca am ceva pe suflet, simt ca plansul ma elibereaza. Poate nu rezolva nimic, dar cum ai spus si tu, parca ramane mai putina presiune in cap.
Cel mai fain e sa mergi pe strada si sa plangi cu capul sus, de voie asa, terapeutic.
Like 🙂 Omnia
Ah, am facut asta o data, n-a fost bine. 🙂
In public eu practic plansul cu ochelari de soare, asa sa fie secretul meu fata de lumea din jur.
Te citesc foarte des si las foarte rar comentarii. Dar acesta e un post pe sufletul meu 🙂 Si eu plang si ma plang pentru ca simt ca ma eliberez asa, pentru ca simt ca mi-e putin mai bine daca spun si la altii sau plang „de sare camasa pe mine” vorba lui Creanga. Si mie la fel imi spune lumea ca nu e bine, ca e rusinos, ca trebuie sa fiu puternica, ca nu se plange asa din orice. Dar nu ma intereseaza. Daca asa simt eu nevoia cine poate sa-mi interzica. Eu consider ca nu e bine sa tii in tine, sa acumulezi energie negativa si resentimente. Pentru ca intr-o zi „s-ar putea sa se umple prea tare caruta si sa se rastoarne” vorba unui psiholog. Nici eu nu-s puternica si nici nu vreau sa fiu. Asa ca ma alatur tie si tuturor ca noi :).
Multa sanatate si sa va fie cat mai bine voua si micutei Sofia!
eu nu cred ca trebuie sa iti reprimi sentimentele si trairile ca sa arati ca esti puternic. daca tii totul in tine te distrugi cu timpul si nu ajuta la nimic. momentan nu prea am motive de plans, dar au fost vremuri cand plangeam destul de mult. eu cred ca face bine. de plans, ma plang si azi (doar acasa), uneori nejustificat, dar simt cateodata nevoia sa fiu bagata in seama mai mult ca de obicei. si asta face bine, parerea mea. suntem diferiti, fiecare are nevoile lui si e important sa le traim.
Cred că depinde mult și de cum te plîngi 😀 Sînt oameni care-ți zic cele mai dureroase chestii de pe sufletul lor în așa fel că tu, receptorul acestor plîngeri, nu te simți nici încurcat, nici stînjenit, nici sătul că uite încă unul care se plînge, cînd eu mă confrunt cu adevărate probleme (pentru că e clar că pentru fiecare problemele lui sînt reale și oricum mai importante decît orice altceva). Ci pur și simplu le întinzi mîna, îi iei în brațe, în fine, le oferi ceea ce au căutat la tine cînd s-au plîns.
Din ce observ, în gena poporului ăstuia e chestia asta cu pusul în fund și dă-i cu plînsul, cu cît bocești mai tare, cu atît mai bine. Nu mi se pare okay și nici pe departe constructiv. Fără a face o chestie nobilă din înduratul pe mutește, totuși dacă te plîngi exagerat, e normal ca la un moment dat să nu mai fii băgat în seamă sau chiar repezit. Acum depinde de fiecare ce înseamnă exagerat 😀
Oamenii puternici plîng, se plîng, nu se oftică (prea tare) cînd ăilalți nu-i bagă în seamă, se ridică și merg mai departe. Există un timp potrivit pentru plîns, deplîns, dar și pentru veselie, fericire et co 😀 Echilibru în toate, deci 😀
Impartasesc aceeasi opinie cu tine Alexutza.
E o linie fina in a te plange cand si cand sau a face o obsesie din asta. Mai mult, unii folosesc ca si mod de socializare „plangerile”.
Si dintre cele 2, cred ca e mai folositor plansul in sine, decat a te plange. Cred ca e mai deep si mai true. Dar intr-adevar nimic nu „trebuie”. 😀 Cand devine „trebuie” devine greu, devine constrangere care poate provoca plans mai tarziu.:)
Pot sa te citez, pot, pot? „unii folosesc ca si mod de socializare “plangerile”.”
Si eu plang si ma plang atunci cand simt nevoia. Eu cred ca face bine psihicului sa te descarci…pana la urma asa eliberam din tensiune si ne reincarcam.
Iti trimit ganduri pozitive!
Draga Ioana, am citit undeva ca oamenii care plang nu sunt slabi, ci plang pentru ca au fost puternici pentru prea mult timp. 🙂
Like 😉
Parca as fi scris eu post-ul asta…multumesc printesa!
In sfarsit cineva care imi imparte parerea.
Plansul descarca! Vorbitul despre probleme, oricum. Deci hai sa plangem cand ne este a plans si sa vorbim despre necazuri daca ne ajuta.
Restul lumii poate sa plece amoc sau sa ne asculte si sa ne aprovizioneze cu servetele 🙂
eu nu pricep de ce te iei atat de in serios. take it easy!
E doar un post pe un blog, nimic atit de serios.
Eu plang rar pentru ca doar lucrurile foarte grave justifica plansul sau nervii mei si din fericire astfel de evenimente sunt rare. Niciodata nu am inteles oamenii pe care ii afecteaza orice maruntis sau care se impacienteaza de zece ori pe zi-obicei tipic feminin, de altfel! In schimb daca chiar ai o problema este absolut normal sa plangi si sa fii trist- atata timp cat problema nu e ca te-a tuns coafeza prea scurt, ca a iesit sotul /iubitul cu baietii la bere in loc sa stea cu tine acasa sau ca colegul/colega de birou te-a contrazis in fata sefului etc. etc.
Si mie imi face bine sa plang si sa ma plang, dar asta doar fata de persoanele foarte apropiate si dragi mie deoarece alte persoane decat cele mentionate s-au bucurat atunci cand am fost la pamant (stii cum e cu capra vecinuli). Dar, poate sunt eu mai ghinionista sa am astfel de specimene in jur.
Asa ca dati inainte cu plansul ca tare ne mai elibereaza :).
E o diferenta intre a te plange, dar a face ceva , si a te plange fara a face nimic pentru a indrepta situatia. Cu cel din urma nu-s de acord.
Eu sunt o plangacioasa prin definitie. De fericire plang, de tristete plang, plang cand ma simt descurajata si asta mi se intampla des, uneori dupa cate o zi in care simt ca se sfarseste lumea, abia astept sa se inchida usa dupa mine si sa ma las jos asa imbracata si sa plang pana nu mai am lacrimi. Ca si tine, dupa 30 de ani mi-am castigat dreptul de a plange cand si unde vreau. Va imbratisez cu drag.
Si eu plang, destul de des ar zice unii dar…asa ma eliberez si imi face bine .
Nu cred ca a „te plange” e semn de slabiciune, ci din contra, e un semn de deschidere fata de altii, de curaj si dorinta de a gasi solutii impreuna cu ceilalti. Cred ca e gresit sa plangi mereu si atat, fara sa doresti sa schimbi sau sa faci ceva pentru a imbunatati ceea ce nu merge. Dar asta e cu totul altceva si nu e cazul tau, pentru ca ca eu te vad o persoana echilibrata, pozitiva, ce sa mai zic: I like you! 😉
Am citit candva despre niste specialisti in cardiologie care au descoperit ca plangaciosii au mai rar probleme cu inima. Nu am verificat mai departe cat de justificata e concluzia lor pentru ca mi se pare justificata. Glandele lacrimale sunt acolo cu un scop (ba chiar mai multe).
Desigur, sunt plangaciosi care dau apa la soareci ca sa santajeze emotional, ca sa obtina ceva, ca sa culpabilizeze pe altii. Pe aia chiar i-as trimite la colt, dupa ce i-as bate cu rigla peste degete 😀
Cat despre „a se plange”, am verificat ceva, de cand locuiesc in Franta. E chiar pe bune ca nu se considera „de bon ton” sa te plangi, trebuie sa pretinzi ca totul e frumos, ca roatele sunt bine unse; daca incepi sa dezvalui din suferintele tale esti catalogat ca slab si nepoliticos. Evident, la scara mica intre prieteni poti s-o faci, ca oameni suntem.
Eu plang de nervi, la manie. Plang cand aud/vad ceva frumos, dar in halul cel mai penibil (mi-amintesc cum am izbucnit in nechezat de plans in sala la cinema la Gladiator).
Si eu plang, plang foarte mult. Plang de suparare, tristete, cand am sentimentul ca totul e negru si fara intoarcere, cand simt ca nu mai am suport din partea celor dragi, cand ma simt singura. Am momente cand vreau doar sa stau intr-un colt si sa plang. Nu stiu uneori de ce plang, simt doar ca trebuie sa ii dau drumul. Ma elibereaza si ma linisteste.
Eu sunt la fel si sunt judecata de apropiati pentru ca ma plang mult, insa, asa cum ai zis tu ma ajuta sa refulez tot ce-am acumulat. Ei ma cearta iar eu ma plang in continuare. 🙂
Foarte frumos spus, and I could not agree more.
Nici eu nu inteleg de ce atat energie irosita pentru a-ti masca fisurile, de ce atata competitie intre oameni (care nici nu se cunosc), ce satisfactie pe masura iti poate aduce batalia asta in care pari ceva ce nu esti ?
Ma regasesc mult in ce scrii, inclusiv masurarea asta a lucrurilor in procente 10%… si evident in plans 😛 …
Cat de fain e cand 2 oameni, nu foarte apropiati au un context in care plang si se plang unul altuia, si rezulta o eliberare cum ca se mai intampla si altora un anumit lucru, si nu e letal (o anume stare, intamplare etc.).
Multumesc pentru inca un articol frumos! 🙂
Eu sunt barbat si plang uneori. Nu imi este rusine ABSOLUT deloc. Ma elibereaza, ma calmeaza. E posibil ca fericirea proprie sa fie direct proportionala cu gradul de independenta fata de opiniile din jur.
Sa plangi nu mi se pare un semn de slabiciune, ci modalitatea unora de a-si descarca tensiunile interioare.
De felul meu, nu sunt genul de om care sa planga. Dar am avut o vreme cand ma exteriorizam prin violenta. Nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor. Odata, de prea mult dor pentru ceea ce trebuia sa fie dragostea vietii mele, am luat o secure si am facut surcele un scaun din casa.
Apoi am invatat ca nu se schimba nimic daca plangi, daca lovesti, daca urli. E doar un consum de energie care poate fi canalizat spre altceva.
Acum incerc sa fiu cat mai calm. Cateodata ma mai enervez si eu si atunci… m-apuc sa fac curat, ori sa pun lucrurile in ordine.
P.S. In schimb, a TE plange mi se pare un semn de slabiciune.
Pai a zis ca e posibil sa fie un semn de slabiciune. Intrebarea pe care o pune Ioana este: de ce e atat de important sa fim puternici? Ba chiar uneori se intoarce impotriva noastra. Eu mi-am castigat eticheta de puternica si acum in momentul in care ma plang de ceva (nu maruntisuri) replica pe care o primesc este: dar tu esti atat de puternica, asta e un nimic pentru tine! E foarte foarte frustrant sa vrei sa urli „Sunt slaba, oameni buni! Am nevoie de ajutor, sunt slaba” si sa nu te creada nimeni. Tocmai, pentru ca am fost atunci puternica si mi-am irosit resursele si sunt obosita.
Eu te iubesc mai mult pentru ca esti „genul de om care plange si se plange”!!!! Si te apreciez si mai mult pentru faptul ca scrii despre asta! In postarea ta ma regasesc…….este exact ceea ce simt si nu am curaj sa strig!
Si acum iti spun si eu ce mi-a spus mie un om bun si intelept, un om al lui Dumnezeu: „plangi daca asta te ajuta! plangi atat cat ai nevoie pentru ca nici o farama de lacrima nu ramane nerasplatita la Dumnezeu! si gandeste-te cum va fi cand va schimba Dumnezeu toate lacrimile astea, in lacrimi de bucurie!”
Asa ca plagi Printesa (atat cat simti nevoia) si sa dea Domnul sa ti se schimbe toate lacrimile in bucurii!!!
Si eu plang si ma plang. ma detensionez in acest fel, apoi vad problemele din alta perspectiva si gasesc solutii la care nu m-as fi gandit….Hey…uita-te mai sus…..toata lumea plange si se plange…dar sunt 2 categorii de oameni ..cei care recunosc si cei care nu.
Pana acum nu am intalnit nici o persoana care sa nu planga sau sa se planga…pana si pisica mea se plange desi e tratata regeste:))
Sunt alaturi de tine si iti zic…din propria experienta…..ajuta sa te plangi si sa plangi si e un lucru normal.
Păi ăsta-i farmecul lumii…că oamenii sunt atât de diferiți. De exemplu, eu nu suport să mă plâng, sau să fiu compătimită, pentru mine chestia asta parcă înrăutățeste lucrurile, nu le îmbunătățeste. Eu prefer să mă prefac că e totul în ordine până când lucrurile chiar devin ….în ordine. De plâns plâng asa de rar, că soțul meu bietul dacă mă vede plângând se panichează absolut, se blochează, chiar nu mai stie pe unde să-si scoată cămasa 🙂
Ei, uite, eu plang chiar in acest moment, dupa ce ti-am citit postul. Asa cum am plans la majoritatea posturilor tale din timpul sarcinii si de dupa nastere. Fie pentru ca m-am regasit in ele, fie pentru ca m-ai facut sa ma gandesc cu si mai mare dragoste si emotie la bebele meu care va veni pe lume peste 3 saptamani. Si nu mi-e rusine ca plang. De fapt, de 9 luni de zile plang des si din multe motive, de fericire, de emotie, de mila (da, si fata de mine, asta e), de ciuda, de frustrare, plus alte 1000 de motive. Si nu cred ca sunt mai slaba decat altii pentru ca plang. Pur si simplu sunt om si simt si traiesc. Si stii ceva? Sunt fericita ca sunt asa pentru ca trebuie sa existe si oameni sensibili pe lumea asta.
Ah, Gabriela, cel mai mult in toata viata mea am plans cat am fost insarcinata. Eram in stare sa plang numai la IDEEA de a plange 🙂 Multa vreme dupa aia nu mai reuseam, ziceai ca imi scursesem toate lacrimile gravida fiind. Apoi m-am reglat…:) Traiasca hormonii! Vine acusi puiutzul tau si sa vezi ce fericireeee!!!
Hormoniiii!!! O sa treaca pina implineste copilul un an! 🙂
Sarcina frumoasa si nastere usoara, ca nu mai e mult!
Plansul este bun, pentru ca te descarca. Si eu mai plang si, desi ma irita faptul ca nu m-am putut abtine, inteleg ca de fapt imi face bine si parca am scapat de presiune. Sa-ti spui problemele este din nou OK, avem nevoie uneori de o ureche si eventual de un sfat.
Problema pe care o au majoritatea este cu cei care nu fac altceva DECAT SA SE PLANGA. Mi se pare OK sa iti spui off-ul si sa cauti o solutie, nu mi se pare OK stilul multor conationali de a sta doar cu dosul in sus si a se plange. Stiu o groaza de indivizi care nu fac altceva decat sa-mi miorlaie ca nu au si ca nu este, dar, daca le dau idee si solutii (desi nu e treaba mea) tot nu fac nimic si continua sa se planga de cat de grea le este viata. Asmenea oameni merita un sut in fund, pentru ca nu-i intereseaza sa faca nimic sa-si rezolve problema, le place doar sa-si planga de mila.
Atat timp cat nu esti in grupul asta (si din ce vad, nu e cazul), nu ai de ce sa te rusinezi sau sa te simti ‘slaba’ 🙂
eu nu te cunosc bine, nici nu prea te citesc…dar iti cunosc „faima” de plangacioasa de pe internet. Ca plangi, n-ar fi o problema, toti plangem, avem nevoie de asta. Dar ca (te) plangi pentru toate cele, ca nimic din viata asta nu te tine fericita mai mult de juma de zi, asta-ma tem-iti reproseaza toti cei pe care ii arati tu cu degetul in acest post. Esti mai norocoasa si ma inzestrata decat multe fiinte pe lumea asta: si totusi vaietele tale se aud peste tot. Citeste-ti posturile: sub spoiala sensibilitatii, sunt de fapt pline de o prea adanc inradacinata nemultumire.
Se pare ca, asa cum exista o obligatie de a nu te plange, exista si o obligatie de a fi fericit sau de a nu arata ca nu esti.
Iti urez succes, Cristina, in lumea ta ipocrita in care zambetul de complezenta di varful buzelor inlocuieste raportul autentic cu ceilalti, fie ca sunt sau nu fericiti.
Stii ce e ciudat, cand am inceput eu sa citesc blogul asta nu emana aerul asta sumbru si fara speranta. Si nu, robo, unii oameni chiar sunt fericiti cu viata lor si nu se definesc in functie de nemultumiri. Daca voi asa vreti sa traiti, e problema voastra. Insa asta nu inseamna ca cei care nu sunt ca voi sunt ipocriti. Inseamna ca stiu sa se bucure de zambetul copilului, nu sa se planga de plansul lui. Depinde doar ce parte decizi sa consideri ca e importanta
n-am inteles aproape nimic din cele pe care le-ai spus.
cum adica „unii oameni chiar sunt fericiti cu viata lor si nu se definesc in functie de nemultumiri”.
am decis eu sa aiba fata mea reflux? vrei sa ma bucur cand o vad ca se chinuie si nu ia in greutate?
vad ca pomenesti asa, de o stiinta de a te bucura. domne da’ de ce e asa complicat sa te bucuri? eu cred ca-i simplu: daca-i bine e bine, daca nu-i bine nu-i bine. deci, cand e bine ma bucur, cand nu e bine nu ma bucur. chiar daca unele lucruri sunt bune cand nu-i bine si unele sunt rele cand e bine.
de fapt, eu nu inteleg ce dracu vreti de la noi, ma oameni buni. de ce nu ne lasati sa fim asa cum suntem. de ce tot timpul va simtiti obligati sa aveti sfaturi despre cum ar trebui sa fie altii.
nu va place, nu cititi, e atat de simplu.
Dar nu era nici urma de sfat, ba dimpotriva, tocmai asta spuneam, ca n- aveti decat sa faceti ce doriti si cum doriti. Eu recunosc, citesc blogul asta dintr- o fixatie masochista de genul hai sa vad ce s- a mai intamplat rau azi. Si nu, evident ca nu ai cum sa te bucuri daca ai copilul bolnav, nici asta nu am spus. Dar e simplu sa tragi niste linii mai groase sa para ca vai, asta mi s- a sugerat. Imi pare rau ca n- ai inteles ce am vrut sa spun, reiau pe scurt: nu, cristina nu e ipocrita pentru ca vede si partea plina. Habar n- am daca e o stiinta sau nu, eu nu mi- am analizat plansul in atitea randuri si nici rasul. Poate puneti aici bazele unei noi materii de studiu
Eu cred ca fixatia e una sadica. O fi si masochista, pentru ca tie nu iti place de Ioana de fapt. Tie nu iti place cam nimic aici, insa intri ca sa CAUTI ceva de comentat negativ. Ideea zilei e „ia sa vedem daca avem ceva naspa de zis!” Probabil ca tie asta iti face bine. De cate ori gasesti ceva, esti fericita, cand nu gasesti, nu comentezi. Intrebarea mea, nu numai pentru tine, ci pentru toata lumea care apreciaza deloc spre total textele Ioanei este: de ce fratilor? De ce sa intrati aici? Nu pricep…Aaaaa, ca sa aveti pe cine sa va revarsati de fapt nervii facuti de altii? Pai si asta nu e o forma de plans? De descarcare?
Eu nu vad niciun „aer sumbru si fara speranta”, ci niste relatari oneste despre viata ei, asa cum este ea acum, cu bune si cu rele. Daca unii aleg sa vaneze in aceste postari doar semne de nemultumire, este problema lor, sa nu mai citeasca! Si chiar daca intr-adevar Ioana trece prin momente mai dificile, iarasi nu vad care e problema: era cumva angajata sa scrie articole siropoase sau datatoare de speranta, eventual si un scenariu de telenovela? Iar plansul unui copil mi se pare cel putin la fel de important ca si zambetul lui- iar cei se concetreaza doar pe zambete s-ar putea ca a la longue sa nu mai inteleaga nimic despre propriul copil.
adriana, asta cu unii generic asa e fix pe stilul asa s-a spus, asa s-a decis, etc. nu stiu daca unii aleg sa vaneze prin postari, ca nu cred ca isi pierde cineva timpul cu asa ceva. si nici ca unii s-ar putea sa nu mai inteleaga nimic despre propriul lor copil. ti-as ramane recunoscatoare daca nu ti-ai mai permite sa vorbesti despre copiii unora asa, doar ca sa iti dai cu parerea, pentru ca poate unii au decis sa isi tina copiii departe de internet tocmai ca sa ii fereasca de porcarii de acest gen.
si inca ceva, sa stii ca nu e neaparat necesar ca toata lumea sa aiba o singura parere. daca voi scrieti aici ca sa dedicati ode, bravo voua. nu scrie ca e descis doar odelor si imnurilor
Nu era o oda pentru Ioana- dimpotriva, intr-un alt comentariu am scris ca sunt putine lucrurile alea atat de grave in viata incat sa justifice lacrimi si nervi. Exact, fiecare are dreptul la o parere si fiecare are dreptul sa contrazica alte pareri. Tu faci ce vrei cu copiii tai, poti sa ai ce opinii vrei tu, dar parerea mea este orice copil trebuie crescut intr-un mod realist- mai important decat sa li se interzica accesul la net ar fi sa fie crescuti in asa fel incat sa faca singuri diferenta, de la cele mai fragede varste chiar, intre ceea ce este util si informativ sau aberant si troxic- pe internet cat si in viata in general. 🙂
Imi tin copilul departe de internet nu inseamn ca nu are acces la internet, ci ca viata lui nu e o telenovela pentru diversi necunoscuti
O telenovela la care vad ca te uiti cu interes ca un necunoscut ilustru ce te afli…
Maria, cind o sa-mi comentezi la un post pozitiv (alea de-s majoritare pe blogul asta), o sa dau o bere, bine?
Ioana, de ce, nu sunt suficiente comentarii? Nu beau bere, beau vin. Merge? 🙂
Ale tale-s mai pretioase.:) Dar deh, trolajul de calitate nu se face pe posturi roz, ai dreptate.
Mie chiar nu mi se pare deloc că blogul ar emana un aer sumbru sau mai stiu eu cum…dimpotrivă, autoarea mi se pare jucăusă si cu simțul umorului, chiar dacă, ca orice proaspătă mamă, trece prin anumite stări….
@Maria Coman: Tie ti se pare ca o mama care povesteste depre problemele bebelusului ei din primele luni,cand toti medicii ii spun ca e bine,dar copilul continua sa planga foarte mult, sa vomite,cand constati ca ia in greutate f putin…tie toate astea ti se par a respira un aer sumbru? Poate o fi doar o mama care e coplesita de problemele astea,ce zici? Si le povesteste aici,ca sa se planga,sa fie incurajat,sa primeasca sfaturi.Si povestind toate astea,sa spere.Ca va fi bine
Hei, Robo, nu fi asa artzagos: asa arata un sfat prietenesc, e trist ca vezi in el un atac la care e musai sa raspunzi agresiv. Eu nu sunt ipocrita, am problemele mele dar nu mi le ofer plocon unei lumi virtuale intru delirul corului de bocitoare ce va insoteste.
Dar ma rog. ..e treaba voastra, eu pe aici nu mai trec. Probabil ca voi mai auzi de voi si de „problemele” voastre pentru ca, sub sloganul „Printi iar are o problema!”, aud tot felul de povesti despre voi. Nu-i pacat ca ati ajuns subiect de hlizeala al unor oameni care s-au saturat sa se impiedice zilnic de vaietele voastre virtuale?
Cristina, nu e foarte elegant sa judeci un om pe care recunosti ca nu-l cunosti si nici nu-l citesti.
Eu nu sunt de acord cu multe dintre lucrurile pe care le scrie Ioana, dar de data asta o inteleg perfect. Din fericire nu multi parinti sunt nevoiti sa isi vada copilul suferind asa (suferind o perioada de timp sau suferind puternic). Evident ca unii nu inteleg si ma bucur pentru ei. Cand judecati felul in care se bucura sau nu se bucura Ioana de viata judecati doar situatii prin care ati trecut si voi.
S-ar putea sa gresesc, dar e posibil (si iar ma bucur pentru voi) nici sa nu fi trecut printr-o pierdere de sarcina. Nu vreau sa-i reamintesc Ioanei lucruri neplacute, dar e clar ca lucrul asta te schimba ca om. Sigur, si-a revenit, viata ei e frumoasa acum. Dar nimeni nu poate sa ma convinga (nici macar Ioana) ca nu ramane in suflet o tristete, un alt fel de a vedea viata. Eu simt ca tonul blogului s-a schimbat de atunci si mi se pare absolut normal.
Sunt si hormonii pe care multa lume nu ii are in vedere…Si in sarcina si mai ales dupa, mai ales daca sunt insotiti de nesomn si griji in privinta sanatatii copilului…La mine asa a fost, imi amintesc atat de bine…si eu nu am avut probleme cu piticul exceptand cele legate de colici, dinti, chestii considerate normale.
Oamenii au impresia ca te plangi pentru ca tu alegi sa scrii despre lucrurile prin care treci. Sunt convinsa ca multe mame sunt deprimate dupa nastere, dar… prefera sa se prefaca ca totul este bine, de ochii lumii, pentru ca vor sa creeze iluzia fericirii! Doamne fereste sa nu fii cea mai fericita mama din lume, sa nu ciripesti vesela prin casa si mai ales, sa pui pe hartie suferintele tale! Dupa parerea mea blogul asta este echivalentul unui jurnal personal! Si ca in orice jurnal iti versi amarul pentru maruntisurile care te-au afectat sau scrii despre lucruri care te-au inseninat in ziua respectiva! Nu esti datoare sa fii fericita! Nu trebuie sa te prefaci! E ok! Daca tu in dispozitia asta esti de ce te-ai preface ca esti altfel!? Ca sa nu te judece rautaciosii? Cu siguranta ai scris si posturi in care erai haioasa, vesela si chiar unele in care erai ironica sau malitioasa! Si le-ai scris pt ca asa simteai atunci! Sa stii ca exista si oameni care apreciaza onestitatea de a recunoaste ca nu ti-e usor si de a-ti expune problemele pt ca astfel ei simt ca esti om si nu personaj de film!
PS: Ai dreptate in faptul ca multi oameni nu-si recunosc nefericirea in fata celorlalti!
vad ca multa lume e de acord ca plansul ajuta pt ca te descarca.
pai poate de aia se zice ca nu e ok sa te plangi – tocmai ca sa nu-i incarci pe altii cu lucrurile de care te descarci tu!
:)))
da, sa stii ca asa e…cand faci asta ii incarci oarecum pe cei din jur. fie ca se simt rusinati ca plangi tu, neputinciosi ca nu te pot ajuta, tristi ca esti tu trist si tot asa…insa pentru asta sunt oamenii de langa noi ma gandesc. acu’ ma descarc io si te incarci tu, maine facem invers 🙂 si uite asa suntem per total veseli si fericiti impreuna!
Da, plansul ajuta, intr-adevar! Ce ma enerveaza pe mine, in schimb, e ca uneori ma umfla plansul si nu mai pot sa explic ce-am 😀 Sau, in locul unei discutii ca intre adulti, eu incep sa plang, asa ca adio discutie serioasa, ajung sa fiu consolata, ceea ce e dragut, dar uneori vreau sa vorbesc ca un adult :))
Cry on!
Stergeti lacrimile si mergi mai departe! Cine o sa-ti tina in brate copilul cand o sa vrea sa planga??? Sau tu o sa plangi si ea o sa te consoleze?
Like 🙂
Am 32 de ani si cind plinge mama, incep instantaneu sa pling si eu, e organic cumva.
Pai nu pot sa planga in reprize? 🙂
Pentru fiecare text ar trebui sa ai buton de mega like si ar fi suficient. Atat.
Like , Like, Like, si gata !!
robo, nu pot pricepe de ce vorbesti despre ipocrizie! faptul ca unii dintre noi (cred eu, cei mai fericiti) stiu sa vada partea plina a paharului si nu INTOTDEAUNA pe aia goala nu inseamna nici pe departe ca traiesc in ipocrizie si ca isi ascund milioanele de frustrari. daca e asa cum zici, inseamna ca intreaga omenire duce o viata mizerabila si nimeni nu recunoaste?!
Care INTOTDEAUNA? Ioana nu este INTOTDEAUNA nemultumita sau trista, chiar daca unora le place sa creada asta, se pare.
Perfect de acord cu tine,Mara.
Culmea e ca (am stat acum sa ma uit in arhiva cit a supt copila) textele triste sau pesimiste de pe blogul asta nu depasesc un sfert din total. Apropo de capslockul din comentariul tau.
habar nu am de statistici. eu spuneam de senzatia pe care o lasa blogul. pai postul asta face cat 1000 de procente; putem sa-l luam in calcul doar pe asta si cred ca acel INTOTDEAUNA sta in picioare:). oricum, eu combateam altceva: ideea de ipocrizie; adica daca nu ma inec in lacrimi inseamna ca-mi tugui buzele a la starletele de la tv si ca n-am rapoarte autentice cu ceilalti? (nu eu neaparat, generic vorbind, desigur)
Cat de personal iau unii totul(nu tu neaparat, generic vorbind, desigur)! Robo a dat replica asta cu ipocrizia unei anumite Cristina care a scris din senin un comentariu absolut gratuit si rautacios (vezi mai sus, e clar cine a inceput). Dupa care i-ati sarit toate in cap ca va face ipocrite. Va cheama Cristina pe toate sau de ce va simtiti asa de vizate, ca eu nu inteleg…Si nici cu Ioana nu sunt de acord in tot ce scrie, sunt momente cand si ea interpreteaza negativ orice parere diferita :)) Dar de data asta are dreptate, nu mi se pare ca ar fi devenit blogul ei prea depresiv si chiar daca ar fi fost asa cea mai mare prostie ar fi fost sa o judecati si sa o adanciti si mai tare in butoi. Daca nu va convine ce scrie macar aveti decenta sa va abtineti de la a comenta, ca nici voua nu v-ar placea sa aveti probleme vreodata si un necunoscut sa va ia peste picior sau sa minimalizeze totul. De fapt care este problema? Ca de ce se plange in loc sa scrie despre ce frumoasa e viata? Asta e marea voastra problema?
dacă pe această pagină aş găsi doar floricele şi drăgălăşenii, doar zâmbete adevărate sau forţate, n-aş mai citi cu atâta drag, pentru că sinceritatea chiar e o virtute. care-i farmecul să pozeze cineva mereu într-o persoană prea fericită prea mulţumită şi prea deasupra tuturor? care-i şmecheria să-mi arate cineva cât de incredibil de optimist este atâta timp cât eu am trecut prin suficiente experienţe ca să fac diferenţa între o stare autentică şi o parafrază a textelor preluate din cărţi de gândire pozitivă. să vezi doar partea plină e la fel de greşit cum e să vezi doar jumătatea goală. ideea e să vezi paharul, să poţi să vorbeşti despre existenţa ta ca un întreg, cu bune şi cu rele. decupajul ( fie el pozitiv ori negativ ) nu mă interesează. aici am găsit de toate: de la cele mai întunecate frământări la cele mai senine fericiri, adică sinceritate maximă, iar asta e de apreciat. aşa că, mulţumesc pentru toate posturile şi pt cele amuzante şi pentru cele nebuloase, pentru cele coerente, pentru cele duioase, pentru cele revoltate sau revoltătoare, etc etc.
…ah şi era să uit: iubesc plânsul cu lacrimi de crocodil şi cu suspine şi iubesc terapia prin prietenie, adică acele jalnice văicăreli de faţă cu cei mai buni prieteni care ştiu întotdeauna să te asculte fără să te judece.
Plansul, cred eu, este un aspect normal, care tine de natura noastră umană. Asa am fost „inzestrati”, noi oamenii. Sunt momente insa in care trebuie sa ne scuturam de lacrimi si sa trecem mai departe, peste lacrimi, sa fim puternici, si pentru cei din jurul nostru, si pentru noi insine.
si eu cred ca plansul e bun. dar cu masura. ce e mult strica. plansul atrage plans. si nu vad cum plansul la nesfarsit poate aduce ceva pozitiv. te descarci, dar cand te incarci la loc, cu ce anume? cand iti mai ramane timp sa mai si razi, sa te bucuri sau pur si simplu sa iei o pauza, sa respiri si sa vezi si lucrurile bune? eu zic ca plansul nu e solutia, ci echilibrul.
Si eu fac parte din categoria celor care ar vrea sa planga cateodata cu lacrimi de crocodil. Dar intotdeauna ma abtin, mai ales in public.
Nu stiu de ce, cred ca fiindca mi se pare rusinos sa-mi vada toata lumea slabiciunile si parca e o chestie prea intima. Nu cred ca m-au vazut mai mult de 5 persoane plangand in viata mea de om adult.
Dar ai dreptate. Cand termini de plans tot ce ai in tine, parca ceva e mai bine. Plansul ajuta (pe fiecare in stilul lui).
Cand o persoana „plange cu lacrimi de crocodil” inseamna ca mimeaza durerea, suferinta, iar in realitate este nepasatoare si nu are un motiv serios. 🙂
plansul = descarcare. din punctul meu de vedere e mai bun decat interiorizarea si explodarea la n timp mai incolo si de n ori mai rau pentru ca s-au acumulat f multe.
din experienta mea cei din jur considera plansul un semn mai puternic de slabiciune decat a te plange. iar slabiciunea nu e acceptata. la fel ca si timiditatea. si mi se pare stupid.
eu am o usoara alergie la vant (?!?). cert e ca in zile cu vant imi curg ochii. si uneori siroiesc lacrimile pe obraz. au fost nenumarate zile cand am fost oprita pe strada de diversi cu vorbe de consolare. cel mai dragut a fost un batranel care mi-a dat un buchet de flori… „nu mai plange, ca nimic nu merita sa te faca trista” :))
Ce dragut!
Ai spus ceva interesant: slabiciunea nu e acceptata, si nici timiditatea (desi toti le avem in oarecare masura).
Problema mea cu oamenii care se plang excesiv nu este ca sunt oameni slabi sau puternici. Problema este ca unii oamenii nu au limite si efectiv imi pun in carca toate problemele lor, pe care eu chiar nu vreau sa le duc. Adica sigur, fac asta pentru prietene apropiate sau cand omul are o problema serioasa, dar sunt oameni carora am ajuns sa nu le mai raspund la telefon sau sa ii ocolesc pe strada pentru ca nu mai pot psihic sa ii ascult vaicarindu-se. Oameni care de la un simplu „buna, ce faci” ajung sa iti povesteasca te miri ce drame inchipuite, gen cum i-a spus un vanzator o nepolitete. Altfel, sigur, toti avem zile mai bune sau mai proaste, nimeni nu are o viata in permanenta roz. Pe mine nu ma ajuta sa ma plang, mi se pare ca abia cand imi rostesc problemele cu voce tare ele devin reale 🙂 Dar asta-s eu.
Aşa sunt şi eu. Aş mai adăuga doar ca eu evit să mă plâng pentru că toată lumea are probleme şi nu mi se pare corect să îi împovărez pe ceilalţi şi cu necazurile mele.
Iti multumesc pentru aceasta postare. Ai expus, de 1000 de ori mai frumos, ceea ce as vrea eu sa spun lumii. Si eu plang. Plang cand sunt trista, plang cand sunt nervoasa, plang cand sunt fericita. Intradevar, evit sa plang in public, cam in 99% din cazuri ma duc undeva unde pot sta singura si imi vars lacrimile. Nu pentru ca mi-ar fi rusine de ce simt, dar oamenii sunt atat de critici si rautaciosi (cum se poate vedea si din comentariile unora) si te privesc ciudat atunci cand indraznesti sa te descarci emotional. Nu, NU TREBUIE sa fii puternic, NU TREBUIE sa-ti tii lacrimile in frau, nu esti cu nimic mai prejos daca plangi, atunci cand simti nevoia sa o faci. Iar daca judeci un om dupa numarul de lacrimi pe care le varsa, atunci toata societatea asta e vraiste.
Si mie imi placea sa MA plang. Dar am observat ca o singura problema majora e cu plansul: aduni in jurul tau oameni care se hranesc cu plansul tau. Eu pe astia ii numesc lipitori, pentru ca ma sug de toata energia si dragostea de viata. Si de la o stare naturala care nu ar avea loc mai mult de, sa zicem, o data pe saptamana, deodata te trezesti ca din cauza acestor lipitori plansul ajunge sa iti dea tarcoale in fiecare zi. Una e sa te intalnesti cu un om care te intreaba „dar fetita ta a invatat sa rada”? si cu totul altceva e sa te intalnesti cu un om care te intreaba „Si fetita ta a invatat sa doarma noaptea sau tot treji va tine”. Intelegi diferenta?
De cand am observat asta nu ma mai plang, pentru a nu atrage in jurul meu oamenii de genul asta.
Eu la asta sunt de acord cu Moldoveanca. Mă plâng, dar am grijă cui, cum ar veni :D.
Sa plangi in fata celorlati inseamna sa te deschizi si asta e o dovada de curaj , sa te arati slab.
Subscriu. Si mai e si ideea aia inoculata ca a te plange (mai ales pentru nedreptati facute tie) e rusinos. „Lasa, mama, nu mai face scandal, ca te vede lumea…” O patesc des cand iau contact cu servicii proaste.
Eu acum stiu ca mi-am pierdut dreptul sa plang. Cei apropiati se simt intimidati, neputinciosi si fug de plansul meu, atunci cand mi se intampla (extrem de rar, oricum). E ca si cum le-as arata ca nu sunt mereu si pe deplin fericita si ei nu vor sa stie asta pentru ca nu stiu ce sa faca. Dar nu trebuie sa faca nimic, decat sa ma lase, din cand in cand, sa plang.
[…] Am avut nevoie de 32 de ani de viață să-mi recapăt dreptul să plîng.” a scris Prințesa Urbană. Bravo ei. Varsă o lacrimă și pentru mine, te rog! Share No comments X1_AdParams […]
Si mie imi place sa plang si sa ma plang! Si da, mi-e rusine de asta pentru ca cei din jur le considera acte de slabiciune dar continui sa o fac.
de obicei, ma simt bine si tind spre o liniste interioara confortabila atunci cand privesc cu pozitivism ceea ce se intampla in jurul meu. oamenii pozitivi, optimisti, care pot privi imaginea de ansamblu, destind de obicei atmosfera si poate daca esti suparata/ai o zi proasta, un astfel de om te poate face sa te simti mai bine.
in acelasi mod, daca ma simt bine si I enjoy life at the moment, un om care vine sa planga sau mai rau, sa se planga la mine, imi afecteaza starea de spirit in mod negativ. in fond, suntem fiinte egoiste si acesta este cel mai simplu motiv pentru care nu ne face bine sa avem accese de empatie de fiecare data cand cineva isi varsa amarul. vrem sa ne simtim bine, nu sa ne simtim rau:P
si apoi detalii despre plangerea in since. principiul de care am incercat sa ma tin intodeauna a fost ca daca e sa semnalez o problema/sa ma plang de ceva, vin si cu o propunere viabila de rezolvare. in sfera cercului de influenta. daca iese din sfera, what’s the point? in afara de generarea de sentimente negative in tine si cei din jur, fara motiv si fara rezolvare.
iar la romani plansul de una sau de alta este impovarator de raspandit; cauta rapoarte despre indicele fericirii in ultima statistica facuta world-wide. vei vedea ca romanii sunt cei mai nefericiti de pe intreg globul:) si asta nu pentru ca aici e mai rau decat in congo sau alte tari care au probleme fundamentale de asigurare a nevoilor de la baza piramidei, ci pentru ca romanii nu reusesc sa iasa din cercul vicios al plansului si nemultumirii.
pfai cat am scris:)
uof, greu e de dus pietrele copilariei legate de gat. Daca pe tine te calmeaza plansul PLANGI. Daca pe tine asta te usureaza, plangi. Eu dupa ce plang, sufar fizic, ma doare capul, nu sunt buna de nimic.
Am noroc insa ca am parte de oameni adevarati in jur, si cand am o problema, ma pot sprijini pe sfaturile lor.
Ce nu imi place insa omul care se plange de propriile greseli si nu face nimic. Si se plange si se vaicareste, si asteapta consolare, si sfaturi dar in continuare isi face singur viata grea dar si pe celor din jur. Ei, asta este peste puterile mele de acceptare.
Da’ nu-i problema plansul in sine ori „cum arata”. Atata doar ca cei care se tot plang asa cum descrii tu sunt de cele mai multe ori groaznic de obositori pentru cei din jur, din cauza ca in esenta descarcarea de care vorbesti se cam face pe spinarea celor din jur (ca de aia nici n-are nimeni nimic impotriva sa plangi ori sa te plangi cand esti singura, ca nu actul in sine e problema).
Pe de alta parte evident ca fiecare e liber sa se planga cat pofteste iar cei din jur sunt liberi sa evite persoana cu pricina tot cat doresc, daca li se pare obositoare/demoralizanta/etc.
sunt de acord cu tine
Bun post!! Si mie mi-a fost spus des in copilarie „nu plange!” … insotit mai mereu de vorbele mamei „copiii nu simt, tu nu simti, deci n-ai de ce sa plangi” (cred ca asta era un crez foarte puternic in generatiile trecute) … si, da, ca adult, am carat multi ani bagajul „de a nu (ma) plange”… pana cand am inceput si eu sa plang:))
Azi sunt dincolo de „ce trebuie si ce nu trebuie sa faci”, iar cand sunt coplesita si nu mai pot, chiar plang o tura:) … si simt efectiv cum asta ma ajuta sa-mi pastrez sanatatea psihica si fizica.