Copila mea nu prea plînge. Trec zile la rînd și de la noi din casă nu se aude niciun oaaaaaaa și niciun meeeee. Sigur că uneori îmi mai arată buzuța aia cu colțurile îndreptate în jos și i se umezesc ochii a preview de orăcăială, dar dacă îi zîmbesc fix în momentul ăla, gata, e dezamorsată drama. Se trezește zîmbind (chiar și după 10 ore de somn, cînd nu mai poate de foame), rîde la noi cînd o schimbăm, dă din picioare a nerăbdare cînd vine vremea laptelui, nici cînd îi e rău și vomită mult nu plînge. Poate ajută faptul că ea pe noi nu prea ne vede altfel decît zîmbind. Nu ne încruntăm deasupra ei aproape niciodată. Contactul vizual dintre noi și ea se petrece mereu cu zîmbete.
Poate ajută și asta. Dar nu-mi permit aroganța de a spune (și nici măcar de-a crede) că puica mea nu plînge pentru că eu sînt o mamă intuitivă și perfectă. Că simt întotdeauna de ce are nevoie ea fix înainte de a ști chiar ea că are nevoie. Că dorințele ei toate sînt împlinite chiar dinainte de a lua formă. Pentru că uneori cînd se trezește ea de foame, eu dorm și mai durează o vreme pînă îi curge laptele pe gît. Sau alteori e prea cald afară și eu nu pot să fac să-i fie mai răcoare. Sau pentru că un copil atît de mic se plictisește repede și oricît de creativă aș fi eu, tot nu pot distra 60 de minute la rînd un bebeluș care nici măcar picioare nu știe că are. Sînt situații în care, deși o iubesc și exist ca să fac să-i fie bine, nu pot sau nu știu să fac să-i fie bine pe cît de repede își dorește ea. Pentru că bebelușii sînt imprevizibili și pentru că mamele sînt și ele oameni. Așa că ar putea foarte bine să plîngă, nu s-ar supăra nimeni.
Dar nu.
Copila mea nu plînge pentru că așa e ea. N-are nevoie să plîngă. E un bebeluș răbdător și pașnic, vesel și de oameni iubitor. Nu toți copilașii sînt așa. Știu bebeluși care n-au dormit nopțile că n-au putut, și-au plîns de oboseală în fiecare noapte din 2 în 2 ore, pînă la doi ani. Știu și bebeluși care plîng cînd se trezesc și adorm plîngînd, că numai așa pot ei adormi. Știu și bebeluși care plîng cînd umplu scutecele. Sau care urlă două ore pe seară în fiecare seară că așa își descarcă ei mititeii energia acumulată peste zi. Bebeluși care plîng cînd văd chipuri străine prea aproape de ei.
Și asta nu înseamnă că părinții lor nu știu să le îndeplinească la timp nevoile și dorințele. Sau că nu sînt iubiți, sau sănătoși, sau fericiți. Pur și simplu au nevoie să plîngă, pentru că așa-s ei și așa pot să se exprime și să se descarce la vîrsta asta imposibilă.
Fata mea rîde și zîmbește tot timpul. Și cînd vede oameni străini. Și cînd e obosită (atunci zîmbește mult la puncte fixe), și cînd îi fac poze, și cînd nu-i fac. Uneori uităm să ne întoarcem acasă la ora stabilită, ne plimbăm juma de oră în plus, că e plăcut. Și ei i se face foame sau se plictisește de stat în marsupiu. Mă împinge ușor cu nasul, se foiește puțin, eu îi explic că am greșit programul și că o rog să mai aibă nițică răbdare. Și are. Stă acolo și reia zîmbitul pînă ajungem acasă. Și eu n-am mare merit în asta. Ea e un copil bun, empatic, vesel. Se încruntă doar de uimire, niciodată de supărare. Și zîmbește. La trezire, la culcare, înainte și după masă, în cada plină, în cărucior și-n manducă.
Abia aștept să mă învețe și pe mine să fac asta.
PS: Uneori plînge, desigur. Cînd e prea obosită și se sperie de vreun zgomot strident, plînge cîteva secunde. Sau cînd o pun în pat la somn și ea încă mai are de rîgîit și de vomat. Atunci o ridic repede, termină cu factorii disturbatori și gata, se liniștește și adoarme singurică.
Am început să zâmbesc de la prima propoziţie. Îmi doream mult să ai parte de ceva mai multă linişte, după perioada de la început, când eraţi foarte bulversaţi. Până la finalul postării, m-am convins însă că Sofia este exact ca tine. Eu nu te ştiu decât zâmbind 🙂
Am citit tot blogul, ştiu şi episoadele mai puţin plăcute, dar pentru mine Ioana, prinţesa urbană, este un zâmbet mare şi o inimă şi mai şi. Iar Sofia devine oglinda ta.
e de bine. inca mai vomita mititca? credeam ca s-au mai calmat problemele voastre..
Ei, cât de departe par vremurile în care ţi se părea totul extrem de greu şi nu ştiai cum să te mai plimbi cu ea în braţe să mai doarmă vreo două clipe şi să nu urle cât o ţin plămânaşii, nu? Uite, aici e miracolul vieţii. Că avem puterea să trecem peste ce e greu şi să privim cu încredere înainte. Şi, Doamne, câte momente superbe te mai aşteaptă… şi nici nu mai e mult… 🙂
Sănătate!
offf offf tare imi sunteti dragi :* :8 si stai ca mai aveti de parcurs cateva etape hihi 😀 Si nu inceta niciodata sa zambesti draga mea :*:*
copiii ne dau mereu lectii de viata, ne invata sa fim buni si sa depasim momentele asa-zis grele din fiecare zi (replici rautacioase, barfe, sefi aroganti etc.). aveti un copil tare bun, va doresc sanatate si numai bine!
Ce mult ma bucur sa aud ca e vesela si linistita. S-o tina toata viata asa :).
Se spune ca pruncii, conectati la energiile mamei, adopta dispozitia acestora! Eu cred ca Sofia este ca si mama ei! Superba si, bineinteles, UNICA!
Doamne, daca m-ar invata si pe mine cineva cum se face asta cu pusul in patut sa doarma?! Al meu pui are 4 luni si numai leganat adoarme. Sichiar si-asa nu il tine mult. Poate scrii candva un post despre somn, poate mai invatam si noi cele oropsite vreo smecherie noua. Sanatate multa Sofiei
si tie.
„Copilul tau trebuie sa doarma” – Cathryn Tobin–mie mi-a salvat viata, am mai spus 🙂
Subscriu la cele de mai sus, cartea aia a fost salvarea mea!
Asa sf cresc bebelusii/La inceput mai , cu nopti nedormite cu stres mult cu vaicareli.Timpul trece mai greu la inceput, nu ai expierenta nu stii ce sa-i faci daca plange/Cu timpul totul devine usor si se uita greul .ASA SE NASC MAI MULTI COPII.vA PUPA BUNICA
No ca te-am auzit zicand si asta! Ma bucur din suflet ca sunteti mai bine!
Felicitari pentru puica, pentru ca este, si pentru ca este asa!
Eu am doua bucati asa. Si imi permit aroganta de a crede ca sunt asa, preponderent datorita contextului si atitudinii pe care o au cei ce-i inconjoara.