Hotărâte să nu repete greșelile părinților, mamele deceniului Facebook sunt atât de preocupate să aleagă cea mai bună strategie de a-și crește copiii încât uită esențialul: puiul de om are nevoie de o mamă care-l iubește cu sufletul, nu de o mamă perfectă care-l iubește cum decide majoritatea că trebuie.
Cu două-trei-patru decenii în urmă, părinii noștri stăteau seara întinși în pat și-și spuneau: dă, Doamne, să fie sănătoși și să avem ce le pune pe masă! Acum, că a venit rândul nostru să stăm seara întinși în pat cu gânduri gospodărești, ne spunem despre copiii noștri: dă, Doamne, să fie fericiți, liberi, dă-le puterea să-și urmeze visele, să-și găsească pasiunea și s-o țină cu ei toată viața și alte asemenea abstracțiuni dospite în ani buni de prea multă informare, comparare, validare de grup și rețele sociale. Mamele noastre n-aveau timp de astfel de romantisme. Ne nășteau cum se putea, pe un pat aspru de țară sau pe unul rece de spital, ne alăptau și ne adormeau cum le învăța familia, iar la trei luni ne dădeau la bunici sau la creșă și se întorceau la serviciu, unde nu era timp de văicăreli și schimb de opinii despre diversificare.
Între timp, lumea a evoluat și odată cu ea au crescut ca voinicul din poveste și teoriile de creștere a copilului, care au devenit o artă, o filosofie și o știință cu școli de gîndire, teorii, adepți și cursanți. Pentru cititoarele care nu-s mame și nici n-au în jur prea multe cupluri care împing cărucioare, ce urmează ar putea fi un snop de informații șoc. Pot să pun pariu că habar n-aveați că se practică născutul în sufragerie și conservarea placentei la frigider în vederea consumului ulterior. Nu vă panicați însă, concluzia e de bine: puteți crește copii și dacă n-aveți masterat în domeniu. Vă trebuie doar o ureche atentă la șoaptele propriului instinct (pe ăsta îl avem cu toții din start), o inimă deschisă și o vestă anti-prejudecăți.
Revenind la modul de creștere a puilor de om, îndrăznesc să sumarizez evoluția sa astfel: grija de a umple oalele cu o zeamă care conține măcar un gram de grăsime a fost înlocuită de grija ca nu cumva să scape în oala cu zeamă vreun gram de grăsime. Bucuria de a-ți vedea copilul alergând după minge a fost înlocuit de mândria de a-l vedea cum îți folosește tableta. Nu mai vrem doar să fie sănătoși. Trebuie să fie frumoși, talentați, să vorbească limbi de circulație internațională, să-i vedem la televizor, și toate astea să se întâmple înainte de a împlini trei ani.
Nașterea și creșterea copiilor: sport extrem
Ce s-a schimbat în ultimele decenii? Totul. Mai puțin felul în care se fac copiii. Acolo am lăsat lucrurile să meargă the old fashioned way. În rest, sarcina, nașterea, creșterea copiilor au devenit sporturi moderne, unele high-tech și 3D, extrem de interesante și obligatoriu dezbătute în spațiul public. Ba mai mult, ce să vezi, modernizarea lumii aduce cu ea o paradoxală întoarcere la natural. Naștem mai des prin cezariană, dar milităm pentru nașterea naturală, eventual acasă, departe de intervențile intruzive ale medicilor. Refuzăm orice act medical, vaccinurile sunt unealta diavolului. Refuzăm toate alimentele din supermarketuri, alergăm găinile din curtea buncii și stoarcem de miez fiece dudă căzută din pom pe marginea drumului. Mâncăm frunze și iarbă la blender, fugim de zahăr și de gluten ca de invazia hoardelor tătare. Nici un săpun nu e sigur dacă nu e preparat exclusiv manual exclusiv din ingrediente bio. Ne informăm din sute de surse, poate nici una autorizată. Ne grăbim să comparăm, să judecăm, să criticăm, să aplaudăm pe cei care fac ca noi și să-i tragem pe roata virtuală pe cei care încearcă altfel, de parcă am crește cu toții aceiași copii. De parcă numai unele sunt mame bune, puține, iar restul trebuie arestate, pedepsite, umilite public. Să i se ia copilul, nu vezi că-i dă covrigi??? Păi sigur, cercetătorii au britanici au stabilit déjà că e posibil ca un consum exagerat de covrigi brașoveni să ducă la autism.
Extremele au luat locul instinctelor noastre de mamă. Moderația înseamnă neinformare, echilibrul vine cu uriașe sentimente de vină. Suntem atât de decise să nu face greșelile pe care le-au făcut mamele noastre încât nu doar uităm să constatăm că am ajuns să fim oameni frumoși, sănătoși, liberi, în ciuda lipsei de informare de care se fac vinovați părinții noștri, dar cădem în extrema cealaltă: greșim des din dorința prea mare de a nu greși niciodată.
György Gáspár, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie crede că de vină sunt rănile noastre mai vechi: “Am întâlnit foarte des cazuri în care nevoile reale ale copilului erau confundate cu nevoile nesatisfăcute ale mamei. Rănile din copilăria mamei sunt reactivate în relația părinte-copil din prezent și, în astfel de situații, alegerile extreme și uneori haotice sunt explicabile”.
Alăptatul: totul sau nimic
Sintagma “poliția alăptării” e folosită tot mai des (în conversații private, desigur, puține mame care n-au vrut, n-au putut sau n-au știut să alăpteze au curajul să recunoască asta în public), pentru că tot mai desele campanii pro-alăptare pun o presiune uriașă pe psihicul și așa stors de orice putere al proaspetelor mare.
Alăptatul e, fără discuție, nu doar un proces benefic pentru toate părțile implicate, ci și o experiență incredibilă și un factor de apropiere extraordinar între mamă și copil. Ralu’ Conţiu (33 de ani, educator prenatal Lamaze) a alăptat-o pe fiica ei, Alexandra, mai bine de cinci ani. Unele dintre voi au căzut poate de pe scaun déjà. Altele încearcă să-și imagineze cum ar arăta copiii lor de cinci ani sugând la sân pe bancă în parc. Ralu e bucuroasă c-a reușit s-o alăpteze pe Alexandra atâta vreme. “La început, în mintea mea alăptarea urma să dureze şase luni. Lucrurile s-au schimbat însă pe parcurs, am înţeles că alăptarea e un drept şi-o nevoie a copilului, el ar trebui să fie cel care decide cât şi cum are nevoie. Pun (şi) pe seama alăptării prelungite faptul că fetiţa mea n-a luat niciodată antibiotic în aproape şase ani de viaţă, că n-a avut nicio problemă serioasă de sănătate, că am putut mereu să călătorim fără griji legate de mâncarea copilului. A avut sânul la dispoziţie în caz de foame, de sete sau când avea nevoie de alinare, mai ales în urma vreunei căzături. Ştiu că nu doar alăptarea este responsabilă pentru apropierea dintre mine şi fetiţa mea, dar nu pot să nu simt că şi datorită acestui act fiziologic simplu şi natural am învăţat să fiu mamă”. Aceasta e experiența Ralucăi și a Alexandrei. O poveste frumoasă, fără îndoială.
Alte mame însă nu reușesc să scrie povești la fel de frumoase în ceea ce privește alăptarea. Dar le scriu altfel, cu îmbrățișări, cu jocuri și tot soiul de alte manifestări de drag și responsabilitate. E o mamă care a alăptat cinci ani mai bună ca o mamă care a alăptat o singură oră? Are cineva din lume dreptul să decidă asta? Și mamele care alăptează cinci luni, zece sau paisprezece, ele cum sunt?
Alimentația copiilor, ping pong la extreme
Unul dintre subiectele împinse la extreme și printre cele mai dezbătute public de mamele veșnic prezente pe internet și permanent atente la ce fierbe în oalele vecinelor este alimentația diversificată a celor mici. Pentru că și aici moderația e rara avis. Tot mai multe mame, de la noi și de peste tot, aleg să-și crească puii vegan, adică excluzându-le din dietă absolut orice urmă de proteină animală, sau dimpotrivă, le pun pe masă multă carne și lactate, convinse că gras și frumos înseamnă sănătos. Totuși, curentul vegan e foarte controversat în spațiul public. Simona Dinu, o mamă din București care a ales acest stil alimentar restrictiv pentru fetița ei (și care a publicat vreme îndelungată pe blogul personal www.totmai.ro rețete și sfaturi despre alimentația vegană la copii mici), a recunoscut public că lipsa proteinelor animale a afectat sănătatea fetiței ei, a revenit la bucătăria tradițională și acum publică rețete de alimentație echilibrată pe blogul jurnaldenutritie.ro.
Cu siguranță alegerea unui tip extrem de alimentație nu e treabă ușoară, nici pentru părinte, nici pentru copil. Dar câtă vreme instinctul ambilor e ascultat, siguranța și sănătatea micuțului ar trebui să rămână intacte.
Pac, la războiu! Mame bune vs. mame rele
Să revenim la vesta de protecție anti-judecăți și prejudecăți. E suficient să deschideți un forum, o pagină de Facebook sau un site de sfaturi pentru mame și gata, vă treziți în prima linie a unui atac continuu pe cele mai variate teme. Ai vaccinat? Ești o criminală. N-ai vaccinat? Inconștientă. Ai născut cu epidurală? Egoisto! Ai născut acasă? Clar nu ai toate țiglele pe casă. Și tot așa.
Psihoterapeutul Gyorgy Gaspar explică realitatea acestor mommy wars: “Se pare că mintea umană are nevoie de un dușman, un inamic care să fie responsabilizat pentru ceea ce nu ne place sau pentru experiențele negative din copilăria noastră. Critica și judecata sunt două dintre comportamentele sociale care creează cea mai mare suferință emoțională, sunt cariile relațiilor interumane. Ambele comportamente simbolizează o respingere și ne transmit mesajul că ceva nu este în regulă cu noi. (…) Sintagma de mamă perfectă este extrem de veche și reprezintă deja un clișeu, cu toții admitem faptul că perfecțiunea nu există, însă din păcate indirect o întărim din punct de vedere social. „Cea mai bună mamă, cea mai bună strategie de parenting, cea mai bună grădiniță sau bonă” sunt doar câteva dintre conținuturile cognitive cu funcții toxice asupra sănătății psihice.”
Mai bine un joc să jucăm!
Când tot ce ține de copii ar trebui să fie roz, moale, pufos, cu miros de povești și lapte, noi ne tăiem în margini ascuțite, în extreme de alb și negru. În loc să ne strîngem copiii în brațe, sau să-i privim cu lacrimi în ochi cum aleargă fără sprijinul mâinii noastre, stăm cu o mână pe taste și cu alta pe telefon șă vânăm mame care aleg altceva. În loc să căutăm studii și să ne strigăm convingerile, nu mai bine căutăm pistrui pe spatele puilor noștri și ne strigăm, în șoaptă, să nu-i trezim, iubirea pentru ei?
Otilia Mantelers (35 ani, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare, mama lui Yuri (6.6 ani), Anna (4.7 ani) si Kim (2.4 ani) promovează în România idea de playful parenting, care mie una mi se pare o abordare excelentă. “De ce sa ne jucăm noi, părinții cu copiii noștri? Playful Parenting, minunata filosofie a lui Larry Cohen, spune că toți copiii înfloresc când ne conectăm cu ei. Cât de des putem, fiindcă ritmul vieții cotidiene este covârșitor. Și atunci când ne conectăm cu ei, să o facem și pe limba pe care ei o cunosc cel mai bine, limba pe care ei o vorbesc non-stop: jocul. Cu ajutorul lui, copiii își exprimă toate emoțiile: teama, supărarea, dragostea, surpriza. Când mama inițiază un joc cu două animăluțe de pluș și le face să vorbească, de cele mai multe ori copilul ne povestește despre lumea lui interioară: dacă animăluțele sunt prietene și se ceartă, așa copilul ne povestește că și el se confruntă cu situația asta.”
Cred că a venit vremea să facem ca mamele noastre. Să fim mai discrete. Mai puțin convinse. Să nu mai vorbim neîntrebate. Să ne alegem o sursă de încredere, poate două, să nu mai căutăm ace în carul cu fân, și-așa avem timp puțin. Un tricou din bumbac ne-bio nu e moartea. Un scutec de unică folosință nu-i egal cu cancer de piele. În schimb timpul pierdut în încercarea de a judeca, de a convinge, de a salva alți copii de mamele lor, asta da, face rău micului om. Care e doar cel mai important om din lume și merită cele mai bune alegeri. De cele mai multe ori, ele vin din instinct și nu din exemplele altora. Make love, not mommy war!
Am stat ore bune să construiesc un final de articol care s-a încăpățânat să nu se lase scris. N-am final. Cred că fiecare femeie ar trebui să ia din (poate prea) multele rânduri de mai sus ce îi face bine.
PS: Am scris acest text pentru ediția de iulie a revistei The One. El nu a fost publicat în această variantă, pentru că mi-a ieșit prea personal, prea decis și cu prea puține vedete. L-am rescris cap coadă și-a ieșit altceva, mai fun și mai relaxat, numai bun pentru o revistă de vară (îl puteți citi aici). Și pentru că am muncit atât de mult la prima variantă de text (vreo două săptămâni), am cerut voie s-o public aici, m-am gîndit că poate va fi o lectură interesantă pentru voi, un început de dezbatere, sursă de răspunsuri la întrebări, insight despre lumea mamelor (în caz că n-aveți copii încă). Vă mulțumesc pentru răbdare.
Foarte frumos textul. Imi place. E tare adevarat.
Exista si mamici relaxate, eu am avut norocul sa intalnesc cateva, si discutand cu ele m-am relaxat si eu. Relaxarea da echilibru.
Excelent articolul și o adevărată revelație citatul din Gyorgy Gaspar! Mai nou dau peste tot mai multe persoane care n-au pic de răutate la ele și mi se par de-a dreptul ciudate, spune și tu în ce stadiu am ajuns (cel puțin eu)!
Monica, foarte de acord 🙂 „in ce lume traim” daca a ajuns sa ni se para ciudat sentimentul de bunatate si seninatate a unora…
te citesc uneori. nu am o parere in alb si negru despre tine. cred ca esti talentata, cred ca esti si putin excentrica nu din dorinta de a fi cum iti place tie si atat ci pt atentie. But who am i to judge?
Dar acesta este primul articol care imi place cu adevarat. Primul articol bun despre moderatie si echilibru in goana asta nebuna dupa sanatate. Am ajuns ingrozitor de prost informati cu toate ca avem surse garla. Eu una ma simt ca o minge de ping pong…ce e bun? ce e rau? ai spus ata de frumos: „greșim des din dorința prea mare de a nu greși niciodată”
Hello! Felicitari pentru articol, se vede ca e muncit. Pot sa il citez pe un forum, dand link?
Da, sigur, multumesc, Raluca.
Eu iti multumesc. Sa stii ca am ras cand am citit ca ai scris un astfel de articol pentru o revista lucioasa. As fi vrut sa vad facies-ul giurnalistei de serviciu cand l-a citit, in varianta asta. 😀
Mda, ce sa zic, am cam gresit, n-am inteles bine brieful, cum se zice, dar all is good when it ends well, nu? Ma bucur ca m-au invitat sa scriu pentru ei, altfel nu iesea textul asta, si ma bucur si ca nu mi-au zis Pa imediat ce au vazut ce-am ouat, ci mi-au explicat cum tre sa sune ca sa fie ok pt revista, am rescris, ei au primit ce-au vrut, eu am obtinut doua texte, unul publicat in revista, altul publicat aici pe blog, ambele ok, ambele ale mele, doar ca foarte diferite. 🙂 Uneori e misto sa fii jurnalist! Textul asta m-a readus putin la viata (profesionala)! 🙂
Mi-ai adus aminte de Carrie B. sin SATC când a scris primul articol pentru Vogue, mai mult despre bărbați decât despre poșete.
N-am mai dat de mult un reply la postarile tale pentru ca am simtit ca ceilalti cititori o fac mult mai bine decat mine. Dar de data asta am vrut neaparat sa-ti spun cat de mult te admir pentru ca ai curaj sa pui punctul pe i in situatii atat de controversate. Iti dai seama ca vor fi multe reactii pozitive si negative la acest articol, important e ca sunt multe lucruri care trebuiau spuse la un moment dat. Pe mine m-a afectat tare mult partea cu mamele perfecte. In jurul meu se pare ca sunt foarte multe astfel de specimene, asa incat ajunsesem sa cred ca am eu o problema. De la ridicat spranceana ca nu am alaptat copilul (am facut tot ce mi-a stat in puteri timp de 3 saptamani dar pur si simplu nu s-a putut), pana la aratat cu degetul ca nu am grija de copil cand a cazut prima data, am cam avut parte de toata gama. Mi-am dat seama totusi la timp ca nu exista mama perfecta si mama mai putin perfecta si ca sunt cea mai buna mama pe care o poate avea copilul meu. Asa ca iti multumesc tare mult pentru postare si abia astept sa vad care vor fi reactiile.
Asa am patit eu la primul copil, acum 7 ani, desi nu exista atat de puternic curentul acesta de parenting! La un an dupa nastere am facut o forma usoara de depresie in urma multor presiuni pe care le simteam asupra-mi. Cu un copila care nu dormea o noapte linistita, care nu manca aproape nimic din proprie initiativa si care plangea isteric din te miri ce, nu a lipsit mult sa cad pe panta depresiei, sub sintagma „mama imperfecta”! Am trecut peste, nici nu mai stiu cum, fetita a crescut si problemele s-au rezolvat in timp. Abia la al doilea copil, care a supt, a mancat cu pofta orice, a dormit bine majoritatea noptilor si a suportat concedii departe de casa fara vreun efort deosebit din partea noastra sau a lui, abia in aceste conditii am realizat ca nu este numai meritul meu, ci si al copilului, este dictat de firea lui, conditia ta de mama! Un copil te poate ajuta mai mult sau mai putin sa te simti o mama buna, important este ca fiecare mama se straduieste cum poate si cum stie ea sa-si creasca puiul!
Aşa este, depinde foarte mult şi de copil. Numai că el fiind mic şi neputând să ne tragă de mânecă, avem tendinţa să credem că totul depinde de noi, de unde şi presiunea enormă. Şi riscul depresiei…
E un articol foarte fain, Ioana.
Da, e o lectura interesanta. Eu cred ca pornirea asta de a cerceta si judeca si condamna/sanctiona ce fac altii vine din propria deruta si nesiguranta: daca ala nu face ca mine, face rau. Ca sa fac eu bine, trebuie ca un altul sa faca rau.
Ce e fundamental e ca nici un copil nu seamana cu altul. Acum un an, o colega (fara copii) imi tinea o predica despre cum il rasfat eu pe Tudor si d-aia nu mananca si trebuie sa-l las nemancat o zi-doua-noujnoua si o sa vad eu ca apoi va manca, asa mananca nepoata-sa. Bine, S., dar pe ea ati infometat-o, de mananca acum? Mananca de frica? Aaaa, nuuu, ea mananca, mananca orice-i dai. Mda…
Apoi, instinctul nostru e acoperit si asuprit de un milion de tendinte si de bloguri si de informatii. E greu de auzit instinctul, cand presiunea sociala iti spune altceva.
Tudor abia se dezlipea de san. Cu Ioana ma lupt sa o pun la san si uneori ii dau lapte praf, pentru ca, pur si simplu, nu are rabdare sa stea la san, desi ii e foame si maraie. Si imi fac procese de constiinta de fiecare data si ma tem ca pierd laptele etc (chit ca o ora, dimineata, sta calare pe mine). De ce? De prea multa lectura despre alaptat si abandonul copilului hranit cu lapte praf, fara sa ma gandesc ca, poate, o fi mai independenta si mai curioasa decat el si n-are chef sa-si intrerupa relatia cu exteriorul ca sa manance, vrea sa manance si sa se uite si la pomi, in acelasi timp.
Iar povara de a decide noi TOTUL in viata copiilor nostri cantareste cel mai mult. Scutecele is naspa, diversificarea cu cereale e cah, modelele parentale sunt totul in viata etc etc sunt numai cateva mesaje care induc paranoia parintilor cat de cat interesati de ce se va petrece cu copilul mai tarziu.
Ca, slava Domnului, mai sunt si aia carora nu le e clar ce rol are copilul in viata lor: sa-i impiedice, sa-i enerveze, sa aiba pe cine se descarca…
been there, done that! imi vine sa urlu cand imi aduc aminte ca primele saptamani eram de-a dreptul disperata sa fac totul ca la carte (sau carti)! bine ca m-am trezit totusi si sunt sigura ca la urmatorul o sa ascult doar de inimile noastre (a mea si a lui).
Mi-a mers la suflet postarea si mi-am amintit,cu drag,desigur,de ziua cand te-am citit pentru prima data si-am fost incantata si placut surprinsa.
Multumesc!
Eu as zice chiar ca nici facutul de copii nu mai e chiar old-fashioned way. Sunt atatea femei cu probleme de fertilitate care se chinuie cu inseminari si alte cele…
Felicitari pentru articol! Eu nu sunt mama – inca – dar recunosc ca de ceva ani, din toate motivele enumerate de tine mai sus, a inceput sa ma sperie ideea de a fi. Fiindca mi-e frica, pe langa altele, si de faptul ca nu voi fi perfecta. Ca voi face greseli ce-mi vor imbolnavi copilul sau il vor lasa cu cine stie ce traume. Ca-mi voi blama non-stop alegerile facute dupa ce le voi „confrunta” cu miile de surse de informare in care „s-a facut altfel”. Am mamici in jurul meu si ma sperie cand vad cata atentie se da pentru absolut fiecare detaliu al vietii copilului. Si nu mai e vorba neaparat de bebelusi, ci de copii care deja incep scoala. Eu nu am crescut asa si mi-e frica de ambele variante: ca nu-mi voi creste copilul asa sau, ca tocmai asa voi face.
Ai spus pe sufletul meu!
Eu sunt cea mai plina de imperfectiuni mama pe care o cunosc, dar sa dea naiba daca pustiul meu nu ma adora asa cum sunt :D. Cred ca m-a iertat ca nu l-am alaptat natural, ca nu ii pun scutece eco si bio, ca il scot afara cand bate vantul (si de aici mult temultul curent, ptiu ptiu scuipati in san), ca l-am vaccinat, ca l-am nascut prin cezariana (bine aici a fost si vina lui ca s-a incapatanat sa priveasca spre lumea asta cu fundul si nu as putea spune ca il condamn), ca am adormit in timp ce el plangea si nu l-am auzit (noroc ca era sotul mai odihnit), ca am gresit si in loc de ser fizilologic am pus spirt pe tamponul de sters la ochisori (noroc ca a fost inspirat si a strans bine ochii si am simtit si eu mirosul inainte sa insist), ca nu l-am botezat (aici trei cruci plus doi scuipati in san), ca nu il tin in lesa si il mai las si liber chiar daca se mai loveste de cate o usa, si nu vreau sa continui ca mi-e ca ma trezesc cu protectia copilului pe cap!!!
Te pup, m-ai uns la suflet cu articolul asta!
Eu cred ca bio este cel mai bine pentru copilul meu. Asa sunt cel putin sigura ca am incercat sa fac ceea ce este bine pentru el.
Nu esti singura. 😉 Cum zicea si printesa, e plin net-ul de pro-bio si anti-bio, de pro-vaccin si anti-vaccin, de pro-pufuleti si anti-pufuleti. Ideea care mi-a placut in acest articol a fost cea de „hai sa fim toleranti, sa traim si sa lasam si pe altii sa traiasca”. Eu cresc copilul cum cred eu ca e mai bine, nu ar trebui sa existe alb si negru, pe lume exista si rosu si verde si galben si gri, etc.
Este precum in bancul cu rabinul: „si tu ai dreptate, si ala are dreptate, toata lumea are dreptate”.
pai si cine a zis ca nu sunt toleranta? eu cred despre copilul meu. despre al altuia nu imi permit sa cred nimic.
Nu ai fost toleranta prin afirmatia „Asa sunt cel putin sigura ca am incercat sa fac ceea ce este bine pentru el.”, de parca cine nu face asa nu face bine pentru copilul sau. A expune o parere despre tine poate fi si complet intoleranta fata de altii, prin tocmai modul in care o formulezi.
L-am citit pe tot cu mare drag, si vreau sa iti spun ca ai exprimat tot ceea ce cred si eu dar nu ot sa pun in cuvinte. Eu nu sunt mama, dar am citit multe si despre nasterea acasa si despre alimentatia bio-raw si despre nevaccinare si despre reversul lor, si parerea mea este ca si a ta: trebuie sa primeze instinctul matern si echilibrul in cresterea unui copil. Te felicit pt ca ai o gandire deschisa!
Eu sar acum de la una la alta și zic că din aceeași cauză, frica de a nu repeta greșelile părinților, ei – părinții – dau acum în cealalta extremă și când copiii deja au depășit de mult timp stadiul de sugar.
Să ne amintim – când eram noi adolescenți, părinții îți cam ziceau la ce liceu să mergi, la ce facultate vrei să dai, cum e frumos să te îmbraci, la ce oră trebuie să vii de la petrecere etc. Unii erau mai flexibili, alții nu. Unii mai înțelegători, empatici. Alții nu. Și cu toții ne-am jurat în barbă că noi n-o să facem la fel.
Istoria s-a repetat cu fiecare generație – unii nu le-au mai spus copiilor cu cine să se căsătorească (well…sau nu),următorii au zis că e ok să-i lase totuși să-și aleagă studiile – și s-a ajuns ,,în zilili noastre” la un paradox. Mă știi doar publicitară recent divorțată de domeniu. Ei, acum vreo jumătate de an am avut mirarea să citesc datele unui research (făcut la noi în țară, cu adolescenți de la noi din țară) care erau nefericiți că – ATENȚIE – părinților nu le pasă de ei. Că nu se implică. Că trebuie să le hotărască pe toate cele de unii singuri și e al naibii de greu. Că sunt copleșiți de cantitatea de responsabilitate pe care tre s-o ducă în spate când ei vor doar să treacă pe la discotecă și să chiulească de la liceu. Deci da, s-a ajuns în punctul în care încercând să nu facem greșelile părinților noștri, o dăm în altele, și mai și.
Mă pregatesc sa devin mama, dar o am aproape pe nepotica mea, care mi-e si fina, legatura e mai puternica, si cateva prietene apropiate cu copii, și mai invat una alta de la ele.
Am inceput sa citesc cartea Conceptul continuum si imi place tare mult, dar cred ca atunci cand nicio carte nu iti da niciun raspuns la intrebarile tale, cel mai bine e sa iti asculti instinctul, exact asa cum faceau mamele noastre.
Frumos articol!
Excelent articol, ar trebui făcuți fluturași cu el și distribuit prin maternități sau la cabinetele medicale pentru mămicile to be. 🙂
Excelent spus!
Felicitari!
Cu fiecare postare imi place si mai mult blogul tau!
O postare pe sufletul meu!
🙂
Ce bine prinde sa mai citesti si asa ceva! E intr-adevar groaznic sa fii judecata din toate partile. Toti stiu mai bine, chiar si parintii si bunicii care la vremea lor ne-au crescut cu ce aveau acum vin cu „a zis la televizor” sau „a scris in ziar” ca trebuie asa si asa. „Nu e vorba de ce ai mancat/facut tu, e vorba ca acum se poate MAI BINE, si trebuie sa vrei ce e CEL MAI BUN pentru copilul tau”. Cu medicamentul/suplimentul X sau fara alimentul Y. Si fiecare parere din asta, sustinuta cu vehementa, mai ales din partea cuiva important e un ditamai bolovanu dintr-un zid de vinovatie care tot creste in jurul amaratei de mame care incearca sa fie bine dar uite ca orice face tot rau e, si alegerile ei o separa de „parintii buni si informati” si care fac „cum trebuie” lucrurile.. Zau ca asta -„parentingu’ „- e domeniul unde mi-e cel mai drag blamatul „merge si asa!”. Mai ales daca cumpara macar cateva minute relaxate si fericite!
Nu. Un scutec de unica folosinta nu poate provoca un cancer de piele, dar nici daca mananci un pufulet no sa patesti nimic. Asa ca, relaxeaza-te! Nu te supara ca cineva ti-a cerut ieri parerea despre scutecele textile. Te stia prea selectiva si probabil de asta te-a intrebat, poate a ramas şocată cand a vazut-o pe Sofia cu scutec de unica folosinta pe ea. Probabil, se astepta sa o vada cu o frunza de papaya.Nu e cazul sa te superi.
Hello, Nila, nu mi-e clar de ce ai impresia ca m-am suparat.
Da, chiar mi-a placut mult, pacat totusi ca nu a fost publicat acolo, poate e nevoie de texte ca ale tale si intr-o revista glossy, tocmai pentru contrast cu articolele lejere de vara. Eu n-am copii, cum stii, dar sunt destul de zen in privinta a cum ii voi creste. Stiu clar ce lucruri nu le-as face ca mama insa.. nu o judec si nu ma gandesc ca a fost o mama rea. Asta acum, dupa ani de discutii, ciocniri si restabilire a relatiei. Cand eram mai mica o judecam, recunosc. Dar acum o inteleg, ca femeie, ca om, ma gandesc si la cum a fost crescuta ea si pastrez lucrurile dragi despre noi doua in minte: cum ne jucam impreuna si facea ca toate animalele, ma invata poezii si cantece, imi umfla baloane, ma imbraca in rochite albe si ma lasa sa le murdaresc si multe altele. Restul sunt asa… ne-a crescut asa cum a stiut ea cu mintea de fata de 21-23 de ani si a fost bine, sunt bine. Ma intreb daca incrancenarea asta nu porneste din faptul ca inca nu ne-am iertat noi pe deplin mamele? …
Intoarcerea la bunul simt, asa ar trebui sa se intituleze articloul tau 🙂
Ma bucur ca ai amintit experienta mamelor noastre, inclin sa cred ca a fost grea dar s-au achitat cu brio de toate datoriile, daca ma uit la tine si la alte citeva tinere mamici 🙂
Foarte frumos si bine scris, ma bucur sa te revad in cea mai buna forma 🙂
Nu poti cere relaxare intr-o lume din ce in ce mai nebuna si nesigura, face fiecare ce poate, dar isteria legata de metode cred ca e intretinuta si de nenumaratii producatori de bio-eco-baby-friendly-totfelul.
Pina la urma, legatura intre o mama si copilul ei nu are nevoie de nicio mediere – cele 9 luni de trai in comun este experienta unica pe care nu o pot impartasi cu nimeni, de aici ar trebui sa vina si relatia lor absolut unica, pe viata, tot de neimpartasit 🙂
Foarte frumos este articolul!
Tatal meu s-a jucat cu mine si cu alti copii din blocul in care am locuit fara sa mai faca curs de ‘Playful parenting’. Oare nu mai avem insticte, unde s-au dus?
[…] Raspuns: Iepurasi de Aprilie 2013 googletag.cmd.push(function() { googletag.display('div-gpt-ad-1364569702318-3'); }); Tocmai ce am realizat ca nu sunt 100% echilibrata, dar lucrez la asta. oricum nu judec pe nimeni, sincer Mama, versiunea 2013: Se poartă alb-negru […]
Cred ca o solutie e sa incepem sa avem incredere in deciziile noastre. Suntem femei si avem intuitie, sa invatam sa o folosim si sa nu mai credem ca exista un singur drum, o singura solutie pentru orice. De la alimentatie, la decizia de a alapta sau nu, la felul de a ne creste copiii, fiecare isi poate contrui propria reteta, atat timp cat avem incredere in ce simtim si reusim sa ne detasam de nevoia de a crea copii perfecti. Si eu cred ca parintii nostri ne-au lasat destule urme, la unii chiar kilograme de neincredere (au facut ce au crezut ei ca e mai bine pentru noi). Noi avem informatia de partea noastra, avem multe posibilitati si diversitatea alegerilor. Daca decidem sa iesim din razboaiele purtate importiva a orice, de la a fi altfel decat parintii nostri, de a face totul perfect sunt sigura ca vom putea creste copii sanatosi si cu incredere in ei. Poate nu olimpici, poate nu perfecti, dar fericiti. Eu una asta imi doresc 🙂
Frumos scris și frumos formulat. Cine are urechi să audă, sau, mai bine zis, cine are ochi să citească.
M-a liniștit teribil ce ai scris, fiind o mămică cu pui mititel care încearcă să aleagă ce-i mai bine pentru el. Și da, instinctul nu dă greș niciodată. Așa că, să ne temperăm pornirile ,să simțim și să ne bucurăm de fiecare clipă cu ei, micii oameni.
Foarte bine spus! 🙂
Waw! 🙂
Moderatia si echilibrul eu cred ca mai vin si in timp si odata cu experienta de mama acumulata in ani, asa cel putin am observat la mine: la primul copil eram mult mai panicoasa , la al doilea, acum, sunt mult mai relaxata in ceea ce priveste alimentatia si nu numai fara sa fiu neaparat neglijenta, doar echilibrata. La capitolul alaptare am avut parte de doua esecuri cu reactii diferite: prima s-a lasat cu sentimente grele de vinovatie si cu un baby blue mai accentuat , in schimb la al doilea copil am luat lucrurile ca atare, am incheiat capitolul si am mers mai departe .
nu am inteles totusi de ce au simtit nevoia cei de la One sa iti modifice un articol atat de simplu si frumos scris.Daca mamicile nu sunt in targetul lor atunci de ce te-au invitat sa scrii pt ei? intreb si eu….
Revista are in iulie o sectiune pentru mame&copii, dar majoritatea publicului e format din femei care nu au copii, si un astfel de text ar fi fost plictisitor. Cel pe care l-au publicat a fost mai light si mai pentru toata lumea, o sa il public si pe acela pt comparatie. 🙂
Eu nu am copii si nu mi se pare deloc plictisitor. Unul dintre motivele pentru care cred ca voi incerca (poate nu voi reusi, sa nu ma laud dinainte) sa fiu chill si sa nu sar calul e si pentru ca citesc fiecare articol pe care l-ai scris, desi nu ma vizeaza acum. Dar simt ca ma ajuta sa vad parerile impartite si sa ma gandesc de pe acum la calea de mijloc, sa stiu la ce sa ma astept. Nu stiu cum ma voi descurca, dar cred ca nu voi incerca sa fiu perfecta cu orice chip si imi este foarte util sa ma informez treptat inainte de a avea copii. Sunt lucruri pe care efectiv nu le observasem inainte. Acum, merg in parc uneori si vad parinti poruncind copiilor: „gata, te-ai dat destul in leagan, acum hai la nisip! Nu, nu cu grebla, ia lopatica!” – a fost un moment de „hm, ia uite cum controlam si jocul copiilor, din scurt”. Si da, am judecat, pentru ca e imposibil sa nu ai nicio parere vis a vis de ceva ce se intampla sub nasul tau, insa nu m-as baga sa tin predici. Mie asta mi se pare culmea ironiei, ca multe persoane zic: vaaaai, dar eu nu judec! Eh, o facem cu totii, depinde insa si ce facem cu judecatile acestea.
Am citit articolul de 3 ori ca sa ma hotarasc: sunt de acord sau nu sunt de acord? Mai ales ca ai atacat multe din temele de discutie dragi (sau mai putin dragi, dar necesare) mie, mamica a unui pui de 16 luni. Si m-am hotarat: nu sunt de acord.
Nu sunt de acord cu faptul ca, intr-un mod aproape subconstient, te-ai situat, cam pe fiecare topic, pe una din pozitii: alb sau negru – adica exact ce voiai sa eviti.
Din start, nu cred ca mamicile se angajeaza in „mommy wars” in detrimentul iubirii copiilor, ci tocmai pentru ca, in aceasta lume nebuna, instabila, cu mediu poluat in toate formele lui (natura, mancare, informatie etc), au nevoie de certitudini in cea mai importanta sarcina a vietii lor: cresterea copilului!
Nu sunt de acord nici cu idealizarea vietii parintilor nostri (si implicit a copilariei noastre). Parintii nostri nu aveau acces la informatie, nici resursele disponibile acum – cand mama, proaspata bunica acum 16 luni, a descoperit pampers-ul si minunile lui, I-a multumit lui Dumnezeu (ca nu stia cine a inventatorul de drept ca sa il pomeneasca!)
Cu atat mai putin sunt de acord cu fraza ta „iar la trei luni ne dădeau la bunici sau la creșă și se întorceau la serviciu, unde nu era timp de văicăreli și schimb de opinii despre diversificare”.
Consider angrenarea femeii in campul muncii una din cele mai mari probleme ale societatii actuale, cauza principala de reactii in lant (obezitate, destramarea familiilor, emascularea barbatilor etc etc etc)
Referitor la alaptare si restul temelor abordate, desi am sesizat incercarea ta de a ramane neutra (sau gri, sa zicem), ti-a scapat de sub condei mai mult alb decat ti-ai fi dorit – si ma bucur, pentru ca sunt total de acord cu tine.
Ca sa sumarizez, pot sa iti spun ca, dpdv emotional, m-am simtit bine citind articolul, intrucat am identificat o mare de frustari cu care si eu m-am confruntat in ultimele luni. Primeam (si inca primesc), o droaie de sfaturi (cerute si mai ales necerute) de la rude, prieteni/e, cunoscuti si chiar necunoscuti.
Am invatat sa nu ma mai enervez, sa le zambesc politicos, iar daca insista, sa le spun ca modul in care imi cresc copilul este strict alegerea mea, a COPILULUI (si aici sunt 100% de acord cu tine si cometatoarele de mai sus) si a lui taica-sau.
PS Vazand comentariile elogioase de mai sus, ma simt o paria 🙂
🙂 Nu prea inteleg cu ce nu esti de acord de fapt, dar e ok, ca nu tre sa inteleg. Multumesc pt comentariu, sint sigura ca multa lume e de acord cu ce-ai scris, dar nu au timp sau dispozitie sa argumenteze.
Nu cred ca vorba de idealizare ci de a cunoaste realitatea, asa cum era ea atunci: da, lumea a trait si fara pampersi, masini de spalat, instrumente de sterilizare si carti de dezvoltare personala si uite ca omenirea a supravietuit tocmai pana in mileniul trei. Sigur ca ma bucur ca nu mai traim la fel ca acum 50 de ani dar vrea sa subliniez faptul ca fiecare timp are moda lui si peste 30 de ani, mamele vor spune „Ia uite si la bunicile noastre, si-au crescut copiii in pampersi, carucioare si cu vaccinuri”.
Nu putem pretinde ca detinem adevarul pur si absolut. Ce consideram noi ok e doar un particica din realitate.
Si eu sunt zilnic surprinsa de mamele de pe internet care sunt atat de inversunate cu toate teoriile astea de crestere a copilului…
Ma doare sufletul si ma doare mintea cand aud, mai ales de la o femeie, „consider angrenarea femeii in campul muncii una din cele mai mari probleme ale societatii actuale”. Eu ma bucur si ma consider norocoasa ca m-am nascut intr-un timp in care am dreptul si posibilitatea sa lucrez si astfel sa imi asigur libertatea de alegere asupra vietii si actiunilor mele. Si sincer, ma oboseste cumplit sa aud eternul cliseu „cea mai importanta sarcina a vietii lor: cresterea copilului”. O fi cea mai importanta sarcina a vietii tale, Roxana, si minunat sa fie asa, dar nu decreta pentru toate femeile. Pentru multe alte femei, cea mai importanta sarcina a vietii lor este sa se creasca si desavarseasca pe ele insele, ca fiinte umane (iar cresterea unui copil e parte, o parte importanta, din aceasta devenire).
foarte bine zis, cristina! nu am inteles niciodata de ce unii oameni simt nevoia sa extrapoleze pentru altii. nu toata lumea trebuie sa fie la fel. e minunat ca pentru unele dintre noi maternitatea e obiectivul suprem in viata. dar nu e obligatoriu sa fie asa pentru toate. si da, si eu ma bucur ca m-am nascut intr-o lume in care este normal sa am un serviciu care sa-mi garanteze independenta financiara. si daca un barbat se simte emasculat din cauza acestui fapt … ei bine … cine este in acest caz sexul slab? :)))
Buna Ioana,
Mi-a placut articolul tau, in versiunea scrisa aici .
Ai dreptate, sunt din ce in ce mai multe situatii in care mamele sunt tentate sa urmeze trendurile si opiniile majoritatii, uitand sa-si foloseasca instinctul si bunul simt, sa inteleaga nevoile copilului, diferite uneori de ceea ce se considera a fi media. Sunt insa si cateva exceptii unde atat instinctul mamei cat si alegererile facute in functie de trenduri sau dezbateri in contradictoriu pot da gres, de exemplu atunci cand vine vorba despre decizii medicale. Noi am preferat sa ne sfatuim cu medicul pediatru in ceea ce priveste stabilirea limitei de precautie – ca tot ai vorbit depsre vaccinuri, incercand de fiecare data sa clarificam daca exista riscuri si cat de probabile sunt, argumentate stiintific sau doar presupuse, daca exista alternativa sau nu, samd.
Cat priveste sugestia ca „a venit vremea sa facem ca mamele noastre”, consider ca acest lucru nu ar trebui sa insemne ca ignoram in totalitate informatiile la care suntem expuse sau ca nu incercam sa schimbam ceea ce se facea intr-un anume fel pt ca nu exista o alternativa si / sau o sursa avizata care sa traga un semnal de alarma referitor la riscurile asociate (eg. dus copilul la trei luni la cresa, lasat copilul de 5 ani singur acasa, diversificarea alimentatie din primele luni de viata, etc). Am simtit nevoia sa spun chestia asta pt ca am intalnit destul de frecvent oameni sustinand ideea ca nu-i musai sa schimbam ceva, atat timp cat noi „supravietuit” acelor vremuri, aparent fara traume majore, fizice sau emotionale.
Am apreciat intotdeauna mamele care sunt capabile sa-si dea seama de situatiile in care ar fi putut proceda diferit, exemplele de acest fel pot ajuta mai mult decat bravada perfectiunii celor care cred ca detin adevarul absolut (eg. dezbaterea alaptat vs. alternativa). Predispozitia pt anumite boli se datoreaza unor particularitati anatomice sau functionale, mai degraba decat unor factori ce tin de alimentatie / stil de viata. Probabil ca este nevoie sa te confrunti cu o astfel de situatie pt a intelege, cred insa ca asta nu justifica pe deplin lipsa tolerantei pe care o vad tot mai des in discutiile intre mame.
Frumos si din suflet spus. Varianta care a aparut in revista nu o putem citi undeva online?
Acum l-am gasit online, l-am adaugat si in post: http://www.one.ro/lifestyle/timp-liber/modele-pentru-mame-10900105
Ti-am spus vreodata ca te iubesc? Chiar daca nu te cunosc, chiar daca nu esti aproape, chiar daca.
Poate si din cauza faptului ca am un pui de om, mi se pare ca acesta e cel mai bun articol citit la tine pe blog. Iti impartasesc parerile… nu am alaptat decat 3 luni pentru ca nu s-a putut mai mult, de-abia astept diversificarea pentru a-i introduce copilului meu alimente care mie imi fac placere sa le consum (si sper ca si ei) si apropo de playfulness, cel mai delicios moment este cand Eva se trezeste si eu si tatal ei ne prostim la capatul patului ei si ii starnim accese de ras. Cred ca din momentul asta voi trai pentru a o vedea razand, crescand si iubindu-ne.
Nu sunt in totalitate deacord cu ceea ce scrii aici. De exemplu, este normal ca mama sa ii dea tot ce este mai sanatos unui copil avand in vedere ca traim intr-o lume poluata din toate punctele de vedere. Ce sa facem?sa le dam mancare cum dau parintii concetrate la pui ca sa creasca mai repede? nu , cu siguranta ca multe mame opteaza pentru o hrana sanatoasa, nu zic sa il faci vegan pe copil dar nici sa manance toate tampeniile din lumea asta. Imi aduc aminte ca eu mancam sanatos cand eram micuta pentru ca si alimentele erau mai sanatoasa pe vremea aceea, mancam si de pe jos. Noi devenim protectori pentru ca copii nostri sa nu sufere de cancer atat de devreme cum vedem atatea cazuri in viata de zi cu zi. Inaintea parintii nostri nu studiau carti ca sa isi educe copilul, si totusi au trait sanatosi, mai sanatosi decat noi din toate punctele de vedere(si mintal ma refer).Vad atatea articole despre mamici, despre nastere, despre cum sa slabesti imediat dupa nastere, etc etc de m-am scarbit. Fiecare om isi educa copilul asa cum doreste, ii da sa manance ceea ce doreste, nu tre sa ne invete mii si mii de articole ceea ce tre sa facem pt copilul nostru. Dumnezeu ne-a dat instinctul acesta de mama protectoare asa ca stim si fara sa citim. Din experienta invatam ce tre sa facem pe mai departe, de multe ori si cu atatea sfaturi o dam in bara, mult mai mult decat mamele si bunicele noastre care nu aveau de pe ce sa citeasca.
Nu, Ema, ideea e sa nu ne mai suim precum gaina in motul gramezii si sa proclamam de acolo absolutul opiniilor noastre!
Eu am un baietel de 4 ani si, de cand a inceput sa manance carne, cu foarte-foarte rare, rarissime exceptii, a mancat carne de la pasari de curte crescute de bunica mea, in batatura ei. Pe cat posibil, lapte a baut tot de la tara si mananca putine prostii, dar mananca si din alea, ca e copil si nu se lasa robotizat cu totul.
E ok, noi suntem norocosi, ca avem de unde si avem si cu ce. Dar m-am pomenit povestind cu prietenele ce bine e sa si sa si sa. Si… e cam aiurea, cand stai de vorba cu niste oameni cu venituri normale, cu rate mari si cu rudele inghesuite la bloc, in Obor…
Ideea e sa-ti vezi lungul nasului, sa spui si altora ca ai alaptat si ti-ai facut copilul fericit, dar sa nu le condamni pe acele mame care nu alapteaza.
Si, poate, in vartejul asta al principiilor, al teoriilor conspiratiei, al deciziilor supra-informate, sau manipulate, pierdem esentialul: acela ca facem drumul impreuna, asa cum cautam sa ii modelam pe ei, trebuie sa ne modelam noi insine, sa ne bucuram de calatoria asta impreuna si sa crestem.
Samd.
[…] 2013 googletag.cmd.push(function() { googletag.display('div-gpt-ad-1364569702318-3'); }); Mama, versiunea 2013: Se poartă alb-negru […]
Dacă scoti din text faza cu „sumarizatul”, text f bun. Lupt de ani mulți sa schimb mentalitati. Ma bucur ca mai sunt oameni care încearcă același lucru. Felicitări…gânduri bune
foarte pertinent articolul
am trait situatii in care un copil zicea vazandu-ma cum discut cu copilul meu ca sunt mama rea doar pentru ca nu aplicam metodele intalnite de ea acasa, mami a venit in spate si i-a spus ca fiecare isi creste copilul diferit… totusi de la ce varsta trebuie inceputa educarea spre toleranta?
Am citit cu mare placere si interes articolul si comentariile. Felicitari !
Pe cat de mult imi place postarea de azi, si ma refer aici la felul in care este scrisa, pe atat de diferit este articolul din revista. Si cand spun diferit cred ca intelegi la ce ma refer. Imi pare rau ca l-am citit, este atat de departe de felul in care ne-ai obisnuit sa scrii. Imi dau seama ca ai motivele tale pentru care l-ai scris, dar e pacat.
Felicitari! In sfirsit un articol despre moderatie. Zilnic citesc cu groaza pe bloguri si forumuri idei de crestere a copiilor duse la isterie, nu-mi vine sa cred unde s-a ajuns si cum se judeca restul mamelor care nu fac la fel. Sint mama de copii mari si chiar imi vine sa rid la ce extreme se ajunge mai ales in alegerea alimentelor la copilul mic. Am o groaza de exemple in jurul meu de copii supraponderati pentru ca au „scapat” de sub control o data ce au ajuns la fructul interzis – si e inevitabil sa ajunga acolo (gradinita, cresa, scoala). Moderatia e cuvintul cheie!
Minunat articol.
Sunt o mother to be si zilnic ma loveste de prejudecati, mi se numara fiecare dumicat de mancare la birou, sunt intrebata de fiecara data cand duc o felie de pizza la gura daca am voie sa mananc (de parca coca coapta cu bulion si cascaval imi face copilul mai putin inteligent), mi se spune ca sunt mama rea si inconstienta ca voi duce copilul la cresa de la 1,5 ani, ca ma dau cu oja o data pe luna, ca merg si inot (doamne feri, gravida trebuie sa stea mot in capul patului) si multe si mai multe.
Mamica cea buna e cea care pune dragoste multa, sincera si isi creste copilul asa cum crede ea si mai ales cum simte.
Eu nici nu sunt insarcinata si primesc sfaturi despre varsta la care ar trebui sa fiu (time is running etc), ce sa citesc, dar vezi sa nu te iei dupa x, dar vezi sa nu faci ca y .. in fine, oameni care nu doar stiu ei mai bine, dar au si impresia ca eu nu stiu sa gandesc pentru mine 🙂 Eu am cateva prietene ce au copii mai mici sau mai mari: una nu a alaptat mai mult de trei zile, alta vreo cinci luni, iar alta 5 ani. Mi-s toate dragi si mi s-ar parea deplasat sa-i zic uneia sau alteia cum ar trebui sau ar fi trebuit sa faca. Nu pentru ca nu am copii, ci pentru ca nu e treaba mea. E ceva mult prea personal sa imi dau cu parerea. Daca ele-s fericite si pruncii la fel, toate bune si frumoase. Normal ca am ideile mele despre cat mi-as alapta copiii si experientele lor ma ajuta sa imi definesc mai clar anumite pareri (desi multe lucruri le voi adapta pe moment in functie de cum decurg lucrurile), dar nu ma vad comentandu-i cuiva ca eu nu sun de acord cu ce face, de parca i-as creste eu copilul. Problema e ca gandim alb negru nu doar in ce priveste cresterea copiilor, ci asa vedem viata in general, toate deciziile… e cam trist. Eu la faze de astea incerc cat pot sa ignor, sa merg mai departe si sa fac tot ce vreau eu 🙂
Iegzact,e cum zici.Doar ca nu ma asteptam din partea ta,ca sa zic asa…(Adica reciteste si tu postarile din ultimul an).
p.s. mi se pare mie sau numai in Romania vezi asa multe mame disperate sa fie perfecte?nu dati cu rosii,am trecut si eu prin asta.
Cel putin prin zona franceza si romanda,pare ca lucrurile nu au scapat de sub control.
In Bucuresti am intalnit mame care refuza sa permita pruncilor de 4-5 ani sa ingereze orice leguma care contine multa fibra-gen mazare,fasole,linte ,varza,ca cica se baloneaza(si asta e fatal,reiesea).
Sa stii ca si eu ma gandeam la asta, la isteria cu mamicile din Romania. Eu m-am tot mutat prin diferite tari, in ultimii 5 ani, mi-am crescut copiii singura, impreuna cu sotul, dar vreau sa zic ca fara sfaturi de la prieteni, familie, binevoitori… Si, pe de o parte, ma bucur ca a fost asa, chiar daca a fost greu, fara un ajutor, dar cel putin nu am fost constransa de toate care se intampla prin Romania. Am citit post-ul ieri si m-am tot gandit la el, ce bine ca nu am locuit in Romania! Eu am citit doua carti de parenting cand eram insarcinata prima data, am vazut o emisiune, prin 2007, „Micii teroristi” ii zicea in romana, despre copii cu diferite probleme de comportament, de nutritie, de somn si cam asta a fost.
Neavand copii, singura chestie pe care am extras-o din articolul asta e ca nu mi-ar placea sa am 10-12-15 ani si prietenii mei sa citeasca pe blogul maica-mii cum m-a alaptat ea pana la 5 ani :))))
Inseamna ca am noroc ca (90% din) prietenii fiica-mii au fost alaptati destul si ei si considera asta absolut firesc, asa cum si e, de altfel 😉
Mie mi se pare genial!
eu abia astept sa vad diferentele 🙂 , voi fi bunicuta peste 3 luni jumate…
wow, distractie frumoasa cu bebelusul! 🙂
frumos scris, am rezonat cu majoritatea celor scrise de tine! eu raman la ideea mea: dragostea fata de puiul tau si un obraz gros cand vine vorba de agresivitatea celor din jur…
Foarte bine descrisa situatia actuala in acest domeniu. Problema mi se pare chiar accesul la (prea multa) informatie. Suntem atat de bombardati din toate partile de pareri atat de diferite, exprimate cu atata convinegere incat nu mai stii daca e bine cum faci sau daca nu faci cea mai mare greseala. Toti ne dorim ce e mai bine pt puiul nostru. Si atunci plecam urechea la toate tampeniile care se bat cap in cap s ne invinuin si ne consumam.
Nu am inca un copil dar in curand probabil ca va veni si acesta. Si va spun sincer ca habar nu am ce voi face cand il voi avea si cum ma voi hotari sa procedez pt ca cei care par ca se pricep si vorbesc cu siguranta absoluta se contrazic intre ei si mereu ti se spune la final. Citeam un articol despre un copil care a fost vaccinat si nu s-a mai dezvoltat intelectual. M-a distrus efectiv, vorbeam si cu sotul meu, noi ce naiba vom face? Cum vom hotari ce e bine pt copilul nostru? Si cu cat studiez mai mult ma simt tot mai in ceata.
Ai punctat perfect toate dilemele cu care ne confruntam ca tinere (viitoare) mamici. Ramane sa vedem ce avem de facut pt a ne asigura ca vom avea copii fericiti
Ioana dar chiar tu acum ceva timp în urmă le „comentai” pe mamele din parc care îşi hraneau copii cu pufuleti etc.Acum eşti deodată 100 % zen -:)
nu comentam decit ca incercau sa hraneasca si copilul MEU cu pufuleti si ca incercau sa ma convinga ca bebelusul lor e vinovat de alegerile alimentare dubioase. ntz ntz n-ai fost atenta la text.
si nici la asta n-ai fost atenta, n-am scris nicaieri ca sint zen, ci doar ca ar trebui, noi mamele, sa fim mai relaxate.
ti-am mai spus ca am senzatia de multe ori ca esti in mintea mea? da’ tu reusesti sa prinzi gandurile si sa le transformi in cuvant scris MUUUULT mai frumos ca mine.si azi cumpar si revista ( sa citesc si varianta cealalta 😉
Total de acord, am devenit mult prea tematori si restrictivi cu copiii nostri, insa nici nu putem, cel putin eu nu o fac, sa condamnam parintii care incearca sa se informeze cat mai corect asupra alimentatiei copiilor, pentru ca si timpurile s-au schimbat si ceea ce consumam nu mai este acelasi lucru ca in trecut…si eu incerc sa-i dau copilului meu ceva cat mai sanatos si natural posibil si atunci aleg o cale de mijloc, pe principiul ca moderatia/echilibru e cea mai buna solutie: nu interzic ciocolata sau dulciurile, nu exclud zaharul in totalitate, carne, lactate, legume, fructe, toate astea consumate echilibrat…Lucrand in domeniul sanatatii si cresterii animalelor, privesc „trist amuzata”(ghilimele sunt foarte importante) cum multi parinti priveaza copiiI de proteinele animalele, de produsele provenite de la animalele din fermele industrializate, pe motiv ca sunt indopate cu antibiotice, avand impresia ca un animal sau pasare de tara ar fi mai ferit de asa ceva…gresit, mai ales daca nu aveti o sursa sigura, sunt cazuri in care am vazut in curtea omului de la tara pliculetul cu oxitetraciclina. Cand l-am intrebat ce face cu ea si cum o administreaza, a spus ca mai pune din cand in cand la gaini…pur si simplu…fara prospect, fara dozare, si in nici un caz cu respectarea perioadei de retragere a medicamentului din organismul pasarii, nici nu stia ce e aia, asa cum nici multi parinti nu stiu ce e aia. Acelasi lucru se intampla si in cazul vacilor de lapte, din cand in cand li se mai da un „lichid din ala alb, ca le creste productia de lapte” conform explicatiei unui alt taran ce vinde lapte de vaca, acest lichid fiind un antibiotic, dat tot dupa ureche…In schimb, toate tratamentele administrate in ferme, se fac dupa programe stricte, cu respectarea indicatiilor prospectului si in nici un caz nu sunt animalele indopate toata viata cu antibiotice, din simplu motiv ca ar costa prea mult si nu e nimeni interesat sa creasca costul productiei din cauza tratamentelor, repet, exista programe bine stabilite pentru asa ceva si controale din partea DSV, pentru ca altfel fermierii nu-si primesc banii pe subventii sau au confiscari la abator sau la colectare…
In ceea ce priveste alaptarea vs formula de lapte…nici eu nu am avut noroc de o perioada prea mare de alaptat, dar atat cat am avut i-am dat copilului, cu completare cu formula, asta este… nu e o nenorocire si nu inteleg de ce unele mame care alapteaza se simt superioare sau „mai mame” decat cele care nu o fac, din diverse motive, sau de ce formulele de lapte sunt considerate ca si „tot felul de prafuri”!?!?, fara sa se gandeasca vreun moment ca aceste prafuri, sunt unica optiune pe care o au unii copii si mame…din motive de sanatate ale mamei sau copilului.
Asa ca eu zic sa-si vada fiecare de ograda sa, fara a judeca pe altii. Dar bineinteles, sustin informarea corecta, care ne fereste de niste privatiuni fara rost si de alegeri prost facute…
[…] de aici trebuie apostilat dar vezi tu cum te descurci Am citit cv interesant, sper sa va placa Mama, versiunea 2013: Se poartă alb-negru Va […]
Undeva in tot articolul acesta (usor sarcastic…pe gustul meu) ai pus punctul pe „i”.
Instict ! Eu habar n-aveam de unde sa incep cu fetita mea…si mi-am propus sa stau departe de armata de mamici care mai de care mai experimentate si mai documentate. Internetul parea o sursa de dezinformare, la contractictiile de idei care se nasteau acolo.
Mi-am incuiat usa, intr-un orgoliu nemasurat mi-am propus sa fac fata singura, fara un sfat macar.
Pana la 6 luni ne-am invatat una pe alta fiecare pas si zambetul si progresele copilului meu sunt confirmarea unor alegeri bune. Asa cum la nastere copilul cauta sanul mamei…asa si mama are in ADN presetat profilul de mama…faci ce este mai bine pentru copilul tau atunci cand il asculti, il simti si ai curajul sa dai curs instinctelor. Bineinteles ca n-am de gand sa devin si medicul ei de familie, exista o limita a competentelor, dar multumesc lui Dumnezeu, fetita mea a invatat singura sa se intoarca pe burtica, sa se rostogoleasca, fara ca mami sa fii cotizat pe la vreun curs de gimnastica pentru bebelusi.
Nu militez pentru de-socializare, dar stiu ca ce este mai bun de oferit este in noi si o atitudine mai relaxata si mai „las-o ma ! ca merge-asa” valoreaza mai mult decat pagini intregi de internet cu sfaturi practice pentru mame.
A fi mama este ceva nativ, in opinia mea.
Multumesc, Printesa, ca am citit acest articol …reflecta foarte bine realitatea de azi. Cel mai bine este sa fii suficient de puternica sa cresti un copil in primul rand cu sufletul, fara inhibitii si prejudecati si fara sa-ti pese de gura lumii!
Cred ca mai bine decat tine nu putea s-o spuna cineva !
Printesico , nu te speria! In Olanda se practica la greu nascutul acasa.Daca ai peste 40 ani si vrei musai sa nasti la spital , ai oarece sanse.In rest esti incurajata sa nasti acasa , in mediul natural ca acum sute de ani. N-am nascut aici (copilul ce il am e nascut in Romania ) dar daca ar fi sa se intample as alege sa fiu la spital cu un medic de nadejde la picioarele mele.