Era 1 fără 25, spectacolul urma să înceapă la 1. Mă uitam cu drag la marea de oameni care se grăbeau spre intrare. Oameni îmbrăcați frumos, cu perle la gît și cravate noi, parfumați, pieptănați, mergeau la Alegria care la un eveniment al vieții lor. Mă gîndeam: hai că de data asta o să fie publicul cum trebuie, ce bine (acum 2 ani la Saltimbanco au întîrziat mulți, au făcut poze cu bliț, au sunat telefoanele în sală ca la balamuc)!
Am intrat rapid, voluntarii ne-au arătat imediat locurile, vizibilitate excelentă (am stat la etajul 1). La 1 fără cinci un sfert dintre scaune erau goale. La 1 fix jumătate din sală era în picioare, nu să aplaude începutul spectacolului, ci să facă loc întîrziaților să ajungă la scaunele lor (e înghesuială mare în tribune, realmente nu se poate strecura nici un anorexic printre genunchii celor așezați și spătarele rîndului din față), și pentru că Dumnezeu e prieten bun cu Murphy, întîrziații aveau toți loc la capătul îndepărtat al rîndului. Vestea bună e că, probabil pentru prima oară în cariera lor, au întîrziat și cei de la Cirque du Soleil startul, așa că numai bine pînă la 1 și cinci, cînd a nceput Alegria, mai toată lumea era așezată pe scaune. Au urmat anunțurile (să închidem telefoanele și să nu facem poze cu bliț, surprinzător, în cele 2 ore de spectacol n-a sunat nici un telefon și n-am văzut nici un bliț, deci se poate). Aleluia și să înceapă Alegria!
Foarte faine costumele, numerele clovnilor foarte haioase (deși interacțiunea cu publicul a fost parcă mai scăzută ca cea din Saltimbanco), acrobații au fost nemaipomeniți (o singură ratare cu aterizare în plasă), foarte spectaculos numărul cu tipul care se învîrtea în cercul de oțel, la fel și arabul cu acrobații atîrnat de elastic, muzica a fost demențială, am rămas cu câteva dintre melodii în cap și de luni le tot ascult pe youtube. Incredibil de caldă vocea cîntăreței albe, foarte melodioase versurile, unele în franceză, altele în spaniolă sau italiană, cele mai multe într-o limbă inventată de Cirque du Soleil, pe care o numesc „circheză/cirquish”.
Puteți urmări cîteva secvențe în clipul de mai jos:
Îmi place Cirque du Soleil pentru că te trezește cumva la viață. Am stat minute bune cu mîna la gură și sufletul strîns la fiecare săritură la trapez, am dansat pe scaun, am aplaudat de sute de ori, după absolut fiecare număr. La final mi-au dat lacrimile (ok, o fi fost și pentru că eram nedormită, deci ușor influențabilă) de drag de viață și de spectacol, de artiști, de oamenii talentați care fac lucruri pe care eu nici nu visez să le încerc.
În stînga și în dreapta mea, două cupluri de vîrsta a treia. Nu au aplaudat nici măcar o dată în timpul spectacolului, iar la final, cînd m-am ridicat în picioare să aplaud, au început să mă împingă să ies. Nu m-am putut abține și i-am întrebat:
– Nu vă supărați, v-a plăcut spectacolul?
– Da, n-a fost rău, zice domnul.
– Și de ce n-ați aplaudat nici măcar o dată?
– Lasă c-au aplaudat alții, zice doamna
– Dac-ar gândi toți ca dvs, nu ar mai aplauda nimeni. Pentru artiști, e important să audă aplauze, cît mai multe.
– Da, lasă că ăștia au salarii mari, mi-a trîntit-o ea ciudoasă, în timp ce se îndesa spre ieșire.
Poa poa poa poaaaaaaaaaaa….
Ați înțeles mentalitatea, da? Am văzut un spectacol okeiuț, am petrecut niște ore agreabile și altfel decît la televizor, dar de ce extraveralul meu să aplaud, dăăă-i naibii, ăștia lucrează pe bani mulți, nu-i cazul să-i și respect, e suficient că am plătit bilet (dacă l-or fi plătit, șanse mari să-l fi primit cadou). Sînt curioasă ce-ar gîndi doamna dacă fiul sau fiica ei, în loc s-o sune în fiecare zi s-o întrebe de sănătate, i-ar pune în cont cîte 50 de bani, că doar asta e tot ce contează.
Trecînd peste dezamăgirea asta legată de conaționalii mei (dezamăgire care vine să umple un pahar cu frustrări, simt că nu mai pot să trăiesc în țara asta plină de leneși și țepari, dar asta e altă poveste, pe care v-o spun în altă zi), a fost un show extraordinar, mulțumesc Events pentru acreditare, unul dintre cele mai frumoase spectacole din viața mea!
Am citit si la Simona Tache exact despre problemele mentionate si oamenii care nu au aplaudat.
E vb de educatia si batranii nu au chef nici timp sa se inghesuie la iesire cred ca deaia aleg sa fuga cat mai repede din sala. Nici nu putem avea pretentia ca toti sa fim la fel. Dar macar cateva chestii de bun gust te-ai astepta de la oameni care isi permit sa dea atatia bani pe spectacol ca bag seama nu e accesibil chiar oricui …
Am remarcat si eu asta cu neaplaudatul. In dreapta mea, un nene era foarte preocupat de cum sa ascunda telefonul ca sa poata face poze, dar nu a aplaudat nici macar o data. Si am mai tras cu ochiul si la Gabriel Cotabita care statea la 2 scaune de mine – nu l-am vazut niciodata aplaudand, el mai mult decat altii ar trebui sa stie cat de importante sunt aplauzele pentru artisti. Trist, foarte trist!
ce urit din partea domnului cantacios…
Cand ma gandesc cand de rau imi pare ca eu nu am reusit sa ajung!!! 🙂 Siguuur as fi aplaudat taaare!
Supeeeerb, absolut superb spectacolul. Si mie mi-au dat lacrimile de emotie la gandul ca vad ceva ce poate numai o data in viata se poate vedea. Un show perfect, fara rateuri, fara intarzieri (noi am fost sambata, cand erau probabil mai odihniti). In fata noastra, insa, am avut un grup de indivizi care erau mai preocupati sa-si trimita de la unul la altul floricelele si sucul iar in fata mea, un tip din acelasi grup a stat pe net jumatate din spectacol. Si eram intr-o zona in care biletul costa 350 de lei. Oare n-or fi avut ceva mai bun de facut cu banii? Fara comentarii.
Să ştii că eu am văzut Alegria la Londra, iar dezamăgirea a fost cam la fel de mare, fiindcă oamenii aveau mâinile prea ocupate cu chipsuri şi cola în loc să aplaude. Tipa din stânga mea, după câte c-a întârziat vreo 10 minute şi ocupa 2 locuri, dintre care jumătate era a mea, şi-a îndesat chipsuri pe gât cu turbojet în mânuţe. Ea şedea pentru amândouă, eu aplaudam pentru amândouă.
Ce să-i faci, peste tot există echilibru.
Am vazut Ovo in NY. Ce sa vezi? Oamenii au ajuns dupa inceperea spectacolului, au fosnit mai tot timpul tot felul de ambalaje, au vorbit de ale lor din plin, au aplaudat sau nu. Eu, una, m-am simtit minunat si acolo, si la Saltimbanco la Bucuresti. Si imi pare rau ca eram in Grecia si nu am vazut Alegria. E despre oamenii aia de pe scena, care sunt mininati, nu despre vecinii de scaun care pot sa fie la fel de necioploti si in America, si in Romania!
Sigur ca da, dar uite, eu n-am putut sa ma simt jenata de atitudinea vecinilor de scauna. Pe romaneste, mi-a fost rusine… 🙁