Grădina de vară, toamna

Zilele trecute am petrecut o oră în grădina unde-am făcut nunta acum mai bine de patru ani. Era frumoasă ca atunci, dar pustie. În ziua noastră de iulie, grădina era vie ca o inimă de om îndrăgostit. Flori, șampanie, muzică punk, rochii de mătase, buze roșii, pantofi cu toc, palme transpirate. Acum bătea vîntul, cer de toamnă, frunze uscate printre foișoare, nimeni în afară de noi.

M-au trecut multe gînduri, doruri, amintiri. E bine că trece timpul. Creștem, învățăm, ne vindecăm.

Facem copii.

Care cresc, învață, ne vindecă.

Zilele trecute, Sofia a alergat în jurul fîntînii în jurul căreia am alergat și noi, mire-mireasă, acum niște ani. Ea a stat cu capul în jos să vorbească dumnezeu-știe-ce cu broaștele țestoase din fîntînă. Noi nu le-am observat atunci, în ziua noastră de iulie. Eram prea atenți unul la altul. Acum sîntem amîndoi prea atenți la ea.

Nu învățăm măsura lucrurilor decît cînd lucrurile nu mai contează.

Scuzați-mi patetismul, pur și simplu nu încetez să mă minunez de cum se schimbă lucrurile, de cum din doi oameni se fac trei și iubirea se înmiește, de cum ne cresc sufletele ca plăcintele lăsate la dospit pe raftul de sus. Dincolo de politică, de vești proaste, de rate și dezamăgiri cu oameni.