Uneori în parc îmi place să fac mișto de încrîncenarea altor părinți de a-și vedea copiii (încă bebeluși) primii la orice. Eu una am o părere foarte proastă despre competiții (și nu e pentru că n-am obținut suficiente premii la olimpiade cît am fost mică), îmi doresc s-o țin departe pe Sofia de alergătura asta bot la bot cu alțe omiduțe de 14-15 luni care abia învață poziția bipedă, dar care trebuie, TREBUIE să vorbească mai repede, mai clar, mai des, să fie mai înalte, mai frumoase, mai ambidextre mai și tot mai decît tot restul populației bebelușești. Deci nu.
Așa. În parc, pe seară. De noi se apropie o fetiță cam de vîrsta Sofiei, însoțită de tată. Facem niște conversație clasică, vai ce drăguță e, da, și a dvs, cît are, păi 15 luni, haha, la fel și noi (asta cu pluralul mă cutremură adînc, n-am să înțeleg niciodată de ce nici măcar la modul declarativ copilul mic nu poate face, fi sau avea nimic de unul singur, totul e laolaltă cu părinții, care „au” și ei 15 luni, „fac” și ei caca de trei ori pe zi cam moale, „papă” țiți, „sînt înnebuniți după suzi” sau chiar „își sug degețelul”, am închis paranteza). Și dintrodată, cu un ton relaxat, o întreb pe Sofia:
– Sofi, cîte clame cu buburuze are fetița în păr?
– Duă, zice a mea fără să se uite măcar la clamele cu buburuze.
Panică în ochii tatălul.
– Pfaai, știe să numereeeeee???
– Daaa, de la 1 an.
Se uită cu reproș la clamele fetiței proprii.
– A mea nici nu face încă pa… (observați cum, cînd e vorba de un aparent eșec, solidaritatea cu bebelușul dispare brusc, doar ea nu face încă pa, pluralul nu se mai aplică, doar n-o să lăsăm lumea să creadă că nici tatăl nu face pa, deși e ok să-l auzim spunînd că papă terciuleț de banană)
– Glumeam, zic. Nu știe să numere. Știe doar să răspundă cu Duă la orice întrebare de-a mea care începe cu Cît sau Cîte.
Și se relaxează tatăl, care-și privește din nou fetița cu drag. Așa mai merge, credea că a rămas în urmă cu ceva, ceea ce ar fi fost ultra nasol, să ne ferească dumnezeu să nu fim campioni la toate încă dinainte să ne înțărcăm.
Uneori mă arunc la întrebări mai complicate, gen:
– Sofi, cîți stejari bătrîni avem noi în curte? sau
– Sof, mai știi cîte mere ai mîncat de dimineață? sau
– Cît era ceasul cînd ne-am întîlnit cu Raluca ieri?
De fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, ea răspunde Duă, iar părintele din fața mea își privește copilul (care evident nu știe să numere, but then again, nici Sofia nu știe, deși sînt convinsă că există copii care pot număra pînă la doi la 15 luni, dar ce legătură are asta cu noi) cu regret și (ușoară) indignare.
Nu-i păcat?
Și ca să răspund la întrebarea din titlu, duă. E cel mai iubit copil din lume de tată-su și de mine, două competiții pe care le-a cîștigat de mult, singurele două care contează.
PS: Vineri are loc un miting autorizat pentru susținerea familiei al cărei băiețel a fost ucis luni de cîini și pentru a cere ridicarea de pe străzi a cîinilor fără stăpîn. Detalii aici.
Genial!!! Povestea ta imi aminteste de fi-miu pe cand avea 2 ani (acum are 6).
– Matei, cati ani ai tu?
– Doi?
– Da ia intreab-o pe bunica Gabi cati ani are ea..
– Gabiiiii?
– Da!
– Doi?
Ne amuzam si noi tot la fel!!
– Alisuca, ia zi tu cate degete ai la o mana??
– Tzintzi!
ASistenta inlemneste, copilul avea 16 luni la vremea respectiva!
– Si mai spune, unde scrie „o” pe tricoul lui tati?
– Aitzi!!
Explicatia e simpla: programul DuckTV e pe 505, si mamaia, care ii da pe desene cand nu mai razbeste cu cele doua nepoate, ii si spune programul, iar litera O seamana tare cu un ou.
Asta nu inseamna ca nu e fenomenal de desteapta, frumoasa si devreme acasa!!
Dada, CEAMAI! 🙂
:))) Bogdan la 1 an și 4 luni for some reason spunea la toate culorile „MARO” – cu o siguranță de sine absolut incredibilă. Aceleași reacții de la părinți în parc 😀
:)))))
Este haioasa Sopia, raspunzand “Dua” la fiecare intrebare care incepe cu “”Cat / Cate…?”, imi aduce aminte de episoade similare petrecute acum 5 ani… Parca nici nu-mi vine sa cred ca suntem deja in prag de clasa I…
Inteleg ce vrei sa spui, si mie mi se pare ridicola competitia de acest fel. Simt insa nevoia sa largesc putin sfera discutiei. Poate reactia tatalui a fost provocata de ingrijorare, se mai intampla si chestia asta. Stim ca ritmul de dezvoltare difera de la copil la copil, insa de la teorie pana la practica e cale lunga, uneori este greu sa nu ne lasam prada tentatiei de a face comparatii.
Copiii au in general zone unde evolueaza peste nivelul varstei, altele unde schimbarile se produc mai greu, chiar cu mici intarzieri. Citisem la un moment dat ca, in primii ani de viata, creierul nu are capacitatea de a se dezvolta in acelasi timp pe mai multe planuri.
In jurul varstei de 3 ani, cand a copilul a inceput sa ne adreseze intrebari de genul “ce litera e asta”, m-am consultat cu diferiti pedagogi si psihologi privitor la cantitatea de informatii pe care sa i-o oferim, mai ales din ceea ce este peste nivelul varstei. Raspunsul unanim a fost “Cat cere”. In aceeasi masura, am fost sfatuiti sa incercam sa mai amelioram din zonele ramase putin in urma (in cazul nostru – partea de dezvoltare fizica, coordonare motricitate fina), cautand stimuli adecvati varstei, preferintei copilului, etc.
Dupa 2-3 ani, iti poti da seama mai usor de toate aceste aspecte, apar interactiunile verbale, integrarea in colectivitate, etc. La varste mai mici insa, este mai dificil. Mi separe periculoasa, am intalnit destul de des, o abordare de genul: “Nu-I cazul sa stresam copilul cu prea multe, are el timp sa le invete pe toate”. Nu poti sti ce constituie stres pt copil, ce-I face sau nu placere, pana nu incerci, pana nu-I arati: vizual, tactil, auditiv. Prin joaca, in zona lui de confort.
Ce tare!!! :))) Si aici, in Turcia, se poarta vorbitul la plural. Ma enerveaza maxim. La fel si comparatiile astea.
Yaso’s mom, I miss reading your blog! 🙁
Am si vreo 2-3 semne de carte pe care ti le-as trimite, da’ nu stiu unde! :-S
Revenind la postare, nepotu’ din dotare raspundea, tot pe la vreun an si jumatate, la toate intrebarile cu „Pale lau!” (Imi pare rau!).
– Edi, de ce ai lovit-o pe Elena?
– Pale lau!
– Edi, te iubesc!
– Pale lauuu! :))
Sunt deja 7 ani de-atunci, iar eu nu stiu cand au trecut!
Buna, Iuia! Si mie mi-e dor de el 🙁 Hai sa ne imprietenim pe facebook.
Ha ha! Și pe mine mă enervează părinții care vorbesc la plural și mănâncă bine piure de banane, dar când sunt doar eu cu bebe mai mă trezesc că îi spun „hai să mâncăm“, deși mănâncă doar el. Am observat că în momentul în care au copii, părinții nu prea mai au identitate, începând cu poza de profil de pe Facebook. De ziua mea am primit foarte puține urări pentru mine. :))
eu ma oftic ca Matei la 1 an si 3 luni nu vorbeste, nu numara, nu socoteste, nu face cumparaturi, nu castiga bani :))
Dar Matei imi arata avioane, porumbei, becuri aprinse…zice mama ma cand se enerveaza rau; s-ar balaci toata ziua in orice ochi de apa! Cam atat!
e baietelul meu scump, il iubesc de nu mai pot; il iubim toti (si eu si tati si bunicii si strabunica) .
mama este educatoare, cca 35 de ani de experienta. acu’ vreo 2 ani, cand a luat o noua serie si copii erau la grupa mica (deci 3-4 ani) imi povestea nedumerita, indignata, revoltata si alte …ate din zona, ca un tatic i-a cerut: „doamna, vreau sa mi-o scoateti prima”. nu, nu, „doamna, vreau sa fie cea mai buna/sa iasa prima pe munca ei” (desi nici astea nu-s normale; vorbim totusi de un copil de 3 ani, in primul an la gradinita), ci clar si precis „sa mi-o scoateti prima”.
povestea mama, foarte revoltata, ca in peste 30 de ani de munca (la momentul ala) nu i s-a mai adresat asemenea cerinta. si daca mama chiar ar fi facut clasamente, copilul acela nu ar fost primul. povestea ca avea in serie copii mult mai atenti, mai inteligenti, care ei voiau sa invete ceva la gradinita si se manifestau in consecinta, de care parintii se ocupau mai mult acasa in sfera educationala si asta se vedea. dar mama nu face clasamente.
mama e una din educatoarele care chiar munceste, isi da interesul si de asta e cautata de parintii din tot orasul. nu una din acelea despre care auziti ca stau la cafele si suete si nu se ocupa de copii.
Esti criminala, la propriu! Chiar sadica :)))))
Sincer cred ca si eu as fi avut reactia tatalui, desi sustin ideea cu inutilitatea competitiei si dorinta exagerata a parintilor de a-i invata prea multe, prea repede, prea devreme … Dar fix din aceasta cauza cand aud ca alti copii fac mult mai mult decat al meu imi e teama sa nu fiu prea relaxata si el sa ramana in urma. Probabil imi e teama ca nu sunt o mama suficient de buna. Nu stau f bine la cap incredere in sine si cred ca toate mamele sunt mai bune, mai calde, mai rabdatoare, mai vorbarete, mai … mai … mai .
Dar umorul tau …. :)))))