Acum vreo 30 de ani pe vremea asta, mama lucra în schimbul doi la fabrica de confecții din oraș (unde lucrează și astăzi, evident). Am plecat la școală cu cheia de gât și l-am lăsat pe tata vorbind la telefon în șoaptă. Încerca să facă rost de niște dulciuri chinezești de la un fost coleg care era combinat cu o doamnă care lucra la Șop (pe atunci nu știam ce e șopul exact, suna așa, ca un fel de Rai în care se produc și se oferă, contra servicii sau dolari, tot felul de bunătăți nemaiîntâlnite, cum ar fi batoanele Snickers, sucul de portocale cu acid, guma de mestecat, cafea pentru mame, țigări pentru tați și alte asemenea).
Eram în clasa a doua. În fiecare dimineață cântam în picioare Trei culori, drepți, cu ochii la tabloul cu tovarășul Ceaușescu, apoi dădeam raportul despre grupa al cărei șef eram:
– Tovarăşe comandant de clasă, tovarăşă învățătoare, permiteți-mi să raportez: toți elevii din grupa a doua (țin minte perfect, grupa a doua era formată din elevii așezați în al doilea rând de bănci de la geam) sunt prezenți, cu temele efectuate.
În ziua cu pricina, după imn și raport a urmat o oră de matematică, apoi pauza mică. Singura pauză mică pe care mi-o amintesc perfect, deși au trecut 30 de ani de-atunci. Colega Irina ne-a ales, cinci fete din clasă, și ne-a chemat cu ea la toaleta fetelor. Ne-am dus, normal. Mama Irinei lucra la Șop, avea deci acces la Raiul dulciurior și minunilor produse pe altă planetă. Ne-am înghesuit toate norocoasele în urma Irinei, convinse că ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap, sigur ne pică și nouă ceva bun de mâncare!
Ne-am înghesuit într-o toaletă de 1 pe 2 metri. Și atunci a scos-o. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Galbenă, mare, mirosea dumnezeiește. Mai văzusem banane în Tom și Jerry, dar habar n-aveam ce gust au și cum miros. Priveam mută obiectul miraculos, în timp ce Irina o decojea cu dexteritate.
Ne-a dat să mușcăm o dată fiecare, ea a mâncat restul. Eu n-am avut puterea s-o mestec. O simțeam pe limbă, parfumată, molcuță, mi-era frică să nu se termine. M-am sprijinit de peretele băii, amețită de valul de senzații noi. Tocmai mă pregăteam să-mi înfig măselele în ea, când mi s-a făcut drag de mama. Brusc. Mama, draga de ea, ea o fi gustat vreodată banană? Am scos din buzunarul șorțului batista albă obligatorie, m-am întors cu spatele la fete și am scuipat în ea mica bucată de banană mușcată, plină de salivă și de dragoste. Dar mai mult de salivă.
Am împăturit batista cu grijă și am ținut-o în buzunarul șorțului de uniformă tot restul zilei, la celelalte trei ore, apoi în drum spre casă. Am ascuns-o în dulapul de haine și am așteptat să se facă 10 și un sfert seara, să vină mama de la muncă. I-am sărit în brațe în hol și i-am zis mamăăăă vino să vezi ce ți-am aduuuus! Mama era, desigur, circumspectă, eu neavând bani de cheltuială, ce puteam să-i aduc decât vreun muc de țigară din parc sau vreo felicitare strâmbă făcută la ora de lucru manual. Dar nu, eheee, habar n-avea ea ce o așteaptă în dulapul meu de haine.
Tremurând toată, i-am întins batista umedă. A despăturit-o cu ceva ce acum cred că era teamă, pe atunci mi se părea foarte bucuroasă. În mijloc trona o chestie neagră și lucioasă, cu miros acrișor. S-a albit la față mama.
– E o BANANĂ, mamă. Ți-am adus să guști!
– Ăăăăă…. o banană??? m-a întrebat neîncrezătoare, apropiind ochii de chestiunea care arăta mai degrabă ca un melc mort dat cu parfum de pară stricată. Vai ce drăguuuț, dar de unde o ai, hai povestește-mi (încerca ea să amâne momentul degustării, dar nu, nici o șansă, eu eram pornită să-i fac marea bucurie de a o iniția în tainele fructelor exotice).
– Mamă, gustă, e așa bună și moale și parfumată, special ți-am adus-o ție, am scuipat-o chiar înainte s-o înghit, n-am apucat s-o mestec aproape deloc, am zis să guști și tu, așa-i de bunăăă…
S-a făcut mama verde. N-o mai văzusem verde niciodată până atunci. O fi de poftă, îmi amintesc că mi-am zis. Nu în fiecare zi primești de la fiica ta o bucată de banană scuipată.
Șiiii… mi-a zis că ea nu poate mânca banană, că n-are voie de la stomac (avea ulcer perforat pe atunci, biata), dar s-o păstrez să i-o dăm bunicii, că ei sigur o să-i placă mult (bunica e și acum topită după banane și portocale). Am fost oarecum dezamăgită, m-am dus cu batistă și melc mort cu tot la mine-n cameră, unde am socotit că până mergem la bunica la țară mai erau trei zile, păi și nu era păcat de banana aia așa bună să aștepte până atunci? Dacă o mănâncă pisica? Așa că m-am sacrificat. Am mâncat-o eu.
A fost oribilă.
Fie a gustat, fie a găsit o scuză să nu guste! Ce amintiri frumoase!
O fi zis, „lasa Ioana, ca o pastram pentru tata, sa guste si el! ” :))
Eu nu mai tin minte prima banana, desi tin minte un episod cind le tineam pe dulap, la copt, in schimb imi amintesc prima data cind am baut pepsi, in 85 sau 86 si gustul ala nu o sa il uit niciodata!
Ahh, bună asta. Hai spune, ce-a fost pe urmă, nu ne lași toată săptămâna, da?
Eu n-am amintiri de-astea, probabil era prea mult, și-o banană… dar mi-aduc aminte de Trei culori, de șorțulețe și guleraș alb. Tot e ceva să ai amintiri, cum or fi ele…
Ce fain!! probabil ca ti-a dat-o tie s-o termini….
A mancat-o si-a declarat-o cel mai bun lucru din lume. Asa fac mamele. A mea a mancat toate cioburile de bomboane pe care i le pastram:)
Eu cred c-a gustat.
Nu ştiu, eu aşa aş fi făcut. Între fericirea copilului de a-mi dărui ceva din tot sufletul lui şi scârba mea… what the heck, n-oi muri din asta :))
ti-a tras una la fund pt ca ai adus mizerii acasa si pt ca ai acceptat mancare de la straini.
eu asa as fi facut.
:))
Ce bine ca mama nu era germofoba ca tine!
Sa speram ca daca Sofia o sa faca ceva similar, o sa-mi aduca mie banana molfaita, nu tie!
Daca iti aduce Sofia ” o banana molfaita” ce vei face? Pentru a afla ce a facut mama ta, banuiesc ca tre’ sa fim cuminti pana mai tarziu …
Voi face orice e necesar sa n-o manince ea… 😀
:)))))))) Robo rulez…”mizerii acasa”…mizerie a fost cand am bagat io multe dude negre in ambele buzunare de la uniforma, in ideea de a le manca mai tarziu acasa…n-o sa uit cum aratam cu juma’ de uniforma neagggggrrrra…Si maica-mea „bravo, inteligenta lu’ mama!”
Daca asta intra in categoria „Mizerii”, nu vreau sa stiu ce bataie as fi mancat pentru halit nisip, frunze, tencuiala, „cercelusi” de vita de vie, pietre, diverse chestii albe care cresteau prin tufisuri, furnici etc….
Stimate tovarase comandat de… Nu exista „domnule” pe vremea aia:)
Eu cred ca am fost singurul copil comunist caruia nu ii placeau bananele, daca faceau rost ai mei si le puneau la copt pe dulap, eu le schimbam cu ciocolata chinezeasca (ascunsa in camara de mama).
Daaa, ai dreptate, tovarase! :))
You weird kid!
„tovarase comandant de detasament”, that is 🙂
Banane oribile pe vremea aia??!?! :)) Putea sa fie si mucegaita ca tot mi s-ar fi parut o delicatesa. Pe atunci…
Din categoria banane in vremuri grele, imi amintesc si eu una 😀 A plecat mama la tara pentru o zi sau doua, nu mai stiu. Eu sa fi avut 6-7 ani deja, dar bananele erau si pe atunci o chestie uaau, numai pentru Craciun si sarbatori gen. Mi-a lasat ea mancare, plus niste bani de paine si lapte. Eu singura acasa, cu bani in mana: sa cumpar lapte si paine sau… am luat de toti banii banane 😀 sa ma satur cum ar veni:)) tot timpul mi-era ciuda ca primesc doar una pe an si tot asa, o mega lingeam juma’ de zi, sa nu se termine. Nu mai tin minte cate banane am reusit sa balotez, cert este ca apoi mi s-a facut foarte rau, le-am vomitat si m-am si vindecat de pofta:)))
ahahaha, si eu am patit! ma vad si acum, la mine in camera, stateam jos, cu spatele sprijint de usa, sa nu intre careva sa imi rapeasca minunatia, bananele verzi ca iarba, si io infulecand pana mi-a venit sa mor. mi se sterpezisera dintii, mi s-a facut greata, dar stiu ca atuci mi-am facut plinul!
Foarte haiosa povestea primei tale banane, se vede ca iti iubeai mult mama, si la noi e la fel cu fetele noastre, ar sacrifica ceva pentru mama dar cu mai putina inima pentru surori
:-)). Eu i-am adus 2 masline intr-un servetel de la ziua unui coleg. Mama a fost impresionata ca m-am gandit la ea (asa e mama, se bucura pentru orice prostioara pe care i-o aduceam, tin minte ca a purtat ani de zile o brosa oribila de plastic in forma de soparla pe care i-am luat-o in clasa a 5-a, si a fost extaziata cand i-am adus dintr-o tabara o cana ordinara de plastic 🙂 ). Tata si sora mea in schimb au facut misto de mine ani de zile ca am plecat cu maslinele in servetel :-).
”Nu mai văzusem niciodată așa ceva”. Mi se pare o usoara exagerare livresca, bananele nu se gaseau lesne, dar nici chiar minunea-minunilor nu erau, se aduceau in fiecare iarna, de sarbatori, cu exceptia anilor 88-89, cind nu prea s-au mai adus, plus ca la shop nu se comercializau fructe…Daca era vorba de kiwi sau altceva de genul asta as mai fi crezut, astea au aparut abia dupa revolutie
Intimplarea asta e din 88, sint sigura ca inainte de asta noi nu avusesem niciodata banane, la Piatra Neamt nu prea se aduceau, nu inainte de 89 cel putin. Nu stiu de unde o fi facut rost Irina de ea, n-am intrebat-o, ii pot scrie acum un mesaj, daca e foarte important. 🙂
acum 28 de ani eram in 1985. in 1988, si daca era piatra neamt, atunci e plauzibil…
Multumesc.
Ps: am corectat inceputul, sa fim cit se poate de rigurosi, multumesc pentru atentionare.
eu pana dupa revolutie nu am vazut si nu am mancat banane! pot zice ca pentru mine erau „minuni”. poate de aceea le iubesc cel mai mult! 🙂
Eu sunt nascuta in 85 si pana in 90 cand a fost sor mea plecata cu scoala in Franta si mi-a adus banane de acolo eu nu vazusem asa ceva. Aveam aproape 6 ani. Nu am vrut sa mananc caci nu stiam ce sunt. Degeaba a incercat sor-mea atunci sa imi explice ce si cum caci nu am vrut. Dupa au inceput sa se gaseasca si la noi dar nu la discretie si m gustat dupa.
Nici eu nu am vazut banane înainte de 89. Si dupa la multa vreme. Într-un orășel de munte nu era absolut nimic de cumpărat. Si exact in decembrie 89 trebuia să merg într-o tabără de instrucție, urma sa fiu incoronata comandant de detașament. Nici azi nu stiu de ce eu pentru că nu eram cea mai bună in toata școală și nici nu avusesem pina atunci alte functii. Pur si simplu m-au anuntat ca urmeaza sa plec in tabără. Practic, revoluția mi-a distrus cariera politică. ?
Alina, si eu am patit la fel. Tot comandant de detasament (nu trebuia sa fii cel mai bun din scoala – ala era de unitate si nu te punea direct din clasa a 2-a) – ci un fel de sef de clasa comunist. Eu spun mereu ca m-au dat jos la revolutie.
Dar ca orice veritabil comunist, am renascut dupa revolutie, sub forma de sef de clasa, unde am ramas pana in clasa a 8-a.
In clasa a 9-a s-au prins ca sunt o impostoare.
Ce vremuri… hahaha
eu am o amintire asemanatoare cu o arahida in glazura d-aia alba. cred ca la mama a a ajuns vreun sfert de arahida, fara glazura. pe care a aruncat-o „ce naiba e asta”. si mie mi-a parut rau. puteam s-o mananc eu daca ea n-o voia. 🙂
nici la mine in oras nu se gaseau banane. inainte de ’89 am mancat o singura data, coapte in ziar, pe sifonier, trimise de o matusa din bucuresti.
Frumos gestul tău, dar gustul şi aroma s-au pierdut în batistă. Trebuie neapărat să-nveţi să foloseşti batista precum un magician…să scoţi o banană întreagă şi proaspătă dintr-o frimitură înegrită şi molfăită.
Triste amintirile astea. Mie mi-e asa o ciuda pe comunism, cand ma uit la cei care i-au supravietuit si mai ales la mame! Ma gandesc mereu cu tristete ca si noi, niste copii, eram atinsi de febra lipsurilor, sora-mea avea o colega ai carei parinti erau diplomati in Japonia (!!!), venea la scoala cu tot felul de minunatii (pe atunci, ascutitori, sau abtibilduri, clame de par etc.), iar o alta colega, practica, in loc sa ceara chestii copilaresti, i-a cerut intr-o zi sa-i aduca si ei o pereche de ciorapi pt mama-sa…
Sora-mea si cu mine veneam acasa cu bomboanele de le primeam la scoala, sa se bucure si cealalta de o amarata de bomboana. In general, la aniversari, sarbatoritul oferea o singura bomboana fiecarui coleg si pastram bomboana, o injumatateam si ne bucuram amandoua. Rarissim s-a intamplat sa fie vreunul (presupun ca acea colega cu Japonia) sa ofere doua bomboane si sa mancam fiecare cate una inttreaga. Dar in cazul nostru nu se punea problema ca faceam asta pentru ca nu aveam, neaparat. Pt vremurile alea, ai mei faceau eforturi uriase si nu-mi amintesc sa fi poftit la ceva si sa nu fi mancat. O faceam pt ca tineam fff mult una la cealalta. Si o mai facem si acum, eu ii pastrez ei gem de caise cu samburi, ea mi-a adus serbet de portocale din Grecia :-). Mi-as dori ca si copiii mei sa aiba o relatie minunata, asa cum am eu cu Livia.
Mi-aduc aminte cand intr-o zi la gradinita la desert am primit banane. Se-ntelege ca o bucata mica de copil, cam 1/4. Copiii-si dadeau coate, se minunau si exclamau fericiti: ” banane!”. Eu am privit fructul acela cunoscut doar din povestile mamei (se pare ca mancasem o banana-ntreaga cand eram mai mica) si stiind cat de mult ii plac fratelui meu, am pus bucata in buzunarul sortului. Am pazit buzunarul si in somn, sa nu-mi ia careva pretioasa comoara. Pe drumul catre casa, vazandu-ma cum protejez buzunarul ma-ntreaba tata ce am acolo. Ii arat buzunarul cu terciul de banana. Evident nu s-a putut manca, mama a trebuit sa spele sortul, dar pentru buna intentie am fost laudata.
Nici la noi nu se gaseau, poate de-alea verzi care se coceau direct stricate dar cumva nu apucam niciodata. Le aduceau la aprozar si se vindeau in secunda 2. Nu am inteles niciodata de unde stiau cei care cumparau ca s-au adus. La fel si cu capsunile, dupa 89 am mancat prima oara dupa 10 ani. Nelocuind la tara nu aveam acces, mi se pareau o trufanda.
In schimb mama avea grija sa vorbeasca de funie in casa spanzuratului cand ii spuneam ca asa as manca o bananana imi spunea: „Vai mama, si cand erai mica numai asta iti dadeam si afceai la nazuri…” 😀 Si eu aveam un sentiment de „Cum puteam sa fiu atat de fraiera?” de parca as fi putut la 1 an sa prevad ce va urma!
Nici eu nu-mi amintesc de banane inainte de ’89, e posibil sa fi mancat, nu zic nu (dar vin dintr-un oras mic si acolo nu prea se gaseau de niciunele). Tin minte in schimb portocale, ananas in compot si ciocolata chinezeasca.
Am ras cu lacrimi. Foarte misto 🙂
Avem fiecare povesti cu prima portocala sau nuca de cocos din copilarie, dar niciodata n-am auzit (citit in cazul acesta) o poveste mai frumoasa ca a ei. Cu nostalgie, cu umor, duios scrisa. Pentru generatia `80, pentru parintii nostri si pentru copiii nostri, cand vor putea sa faca o comparatie.
Un vot, oameni frumosi, daruiti-l. Aici:
http://ffff.ro/propune-superscriere-2014/#.U4xQxHaDrUl
Multumesc mult, Eva Elena, pentru ca m-ai propus!
Cu placere, Printesa.
Te-am citit cu placere si te-am promovat ca rasplata.
Ma bucura rezultatul. Indraznesc sa sper la unul si mai bun saptamana viitoare, pentru ca meriti.
Ne vedem acolo?
Ah, nu cred ca am vreo sansa, sint texte mult mai bune acolo, dar oricum iti multumesc si vreau sa ma revansez! 🙂
M-a facut sa rad cu asa pofta povestea ta 🙂 Prima mea amintire despre banane este sub forma de felii tapetate pe torturile cu frisca fake si fulgi de ciocolata tot fake pe deasupra. Inca mai gasesc genul asta de prajitura la o cofetarie de langa blocul meu.
eu tin minte ca,la portocale mancam si coaja…
„Stimate domnule comandant de clasă, doamnă învățătoare…..” …tovrarășe comandant de detașament….tovarășă învățătoare….toți eram tovarăși…. 🙁
daaaa, cum am putut uita asa ceva! pffff…
Eu bananele nu mai tin minte (desi stiu multe povesti cu banane, pe sotul meu parintii l-au alergat cu banane incercand sa-l convinga sa guste, ii era frica de ele, la propriu – si, fireste, habar nu avea ce sunt.
Dar am o amintire, imediat dupa 90, cu primele plicutele de ceaiuri PICKWICK primite de la o colega care avea o sora in Budapesta. Un pliculet era cu aroma de banane si celalalt cu aroma de capsuni. Si l-am reciclat…de nenumarate ori. Cred ca cel putin 10 ceaiuri am facut cu fiecare.
Nedumerirea mea cea mai mare este cum naibii am supravietuit dupa cat tec am ingerat la inceputul anilor 90?! (nu mai zic de restul, ca mancam si beam toate prostiile cu o pofta infinita). Dar atata tec sa bei?!
[…] Când eram mică, nu exista așa ceva în lumea mea. La opt ani, când am mușcat prima oară dintr-o banană, am scuipat și păstrat pentru mama într-o batistă cinci ore jumătate din îmbucătura aia, atât de miraculos mi s-a părut gustul (am scuipat-o în batistă, ca să guste și ea). Am scris despre asta mai demult. […]
[…] care m-a lăsat să mușc dintr-o banană coaptă e una dintre cele mai vii din amintirile mele (am scris despre asta aici). Cât de mult îmi doream să în pachețel am ceva ce ea ar fi putut dori, să fac și eu schimb […]