Vineri am trăit un milion de emoții într-o oră la lansarea cărții lui Alfie. Au venit atîția oameni foarte dragi mie că îmi tremura sufletul (și vocea, ohoo, voceaaa) de emoție, ca să nu zic panică. A fost multă lume, a fost plină librăria, multe mame, copii, cîțiva tați, camere… (cîteva poze sînt aici) și noi, cinci părinți cu poveștile noastre de iubire necondiționată. Am vorbit ultima, îmi tremura vocea după prezentarea Ruxandrei, care a citat un paragraf de-aici de pe blog, despre mine și mama. Mi-au dat lacrimile și m-am trezit cu microfonul în mînă. Am început să vorbesc, îmi bubuia emoția în tîmple, s-a făcut liniște și într-o secundă a fost gata. Nu mai știu ce-am zis, vă rog să nu mă întrebați. Am văzut însă atît de mulți ochi prietenoși în public încît îndrăznesc să sper că n-a fost plictisitor sau enervant. Am plecat de-acolo cu ditamai dorul pentru Sofia, am ajuns acasă repede, chiar la timp s-o pun în pat la culcare, a adormit liniștită ținîndu-mă de mînă, habar n-avea că eu tocmai povestisem unui grup mare de oameni despre cum o iubesc. Eram așa epuizată de atîtea emoții c-am adormit și eu la 9 seara. Am dormit 11 ore legate, ca niciodată în ultimii trei ani. Am visat că plîngeam în brațe la mama. M-am trezit limpede, cu un chef de amîndouă, și de mama mea, și de fata mea, ca niciodată.
Sîmbătă am pornit de dimineață către conferința Fii bine cu tine. Am ascultat bine patru discursuri ale tot atîtor profesori doctori în psihologie. Încă nu am apucat să culeg toate notițele, sînt vreo 16 pagini cu totul, am vrut să notez toate detaliile să vă pot povesti aici. În mare însă, totul se reduce la același lucru despre care am vorbit și vineri la lansare: iubirea necondiționată.
Cînd iubirea necondiționată a părinților lipsește sau nu ajunge la copil, apar traumele. În copilărie sau mai tîrziu, la noi sau la copiii noștri. Relația cu mama e primordială, mai ales în primii trei ani de viață. Copilul are nevoie de contact fizic nerestricționat, contact vizual, căldura corpului mamei, înțelegerea ei, acceptarea ei necondiționată, prezența ei cît mai des posibil. Tatăl este cel care învață copilul să socializele cu restul lumii. Dar traumele se transmit pe linie maternă. E foarte posibil ca o suferință anume care ne chinuie și nu ne lasă să dezvoltăm o relație firească cu copilul nostru să provină dintr-o traumă a bunicii, tradusă într-o lipsă de afecțiune a ei cu mama noastră, fiica ei, care la rîndul ei ne-a crescut cu aceeași (sau poate mai mare) lipsă de afecțiune.
În mare, pentru a supraviețui traumei, important e să identificăm că ea există. Să renunțăm la partea din noi care doare, să vorbim despre asta, să citim despre asta, să ne lăsăm vindecați, să ne iertăm, să renunțăm la control doar ca să-l căștigăm înmiit mai tîrziu.
Într-un fel, nimic nou. În alt fel, extrem de important să auzi de la atîția oameni diferiți, în atîtea situații diferite, același lucru pe care oricum îl știai și singur, poate nepus încă în cuvinte. Cît de important e să iubim. Pe noi, pe copiii noștri, pe parteneri. Cît de important e să iertăm. Pe noi, pe părinții noștri, pe copiii noștri. Că uneori, cînd nu te descurci singur, cînd efectiv nu ai resursele să depășești un eveniment neplăcut (pe care poate nici nu-l identifici), e bine să cauți ajutor specializat, pentru că deși ți se pare că te descurci, trauma îți cariază o parte din suflet, iar caria ajunge la copiii tăi, la copiii lor, ca un domino periculos.
Bunicii noștri au fost crescuți în condiții grele, fără afecțiune, nu era timp pe atunci de amor, mulți copii mureau de frig, de foame, familiile aveau și cîte 20 de copii (bunicii mei au, fiecare 11 frați, plus încă 2-3 decedați de mici). Pîrinții noștri, copiii lor, au fost crescuți la fel. A venit rîndul nostru apoi să creștem cum s-a putut, pe la bunici, prin cămine, cu puțin din toate, cu limite și condiționări. Din fericire însă, văd că generația noastră începe să rupă cercul vicios. Oamenii citesc, se informează, încearcă să facă lucrurile altfel. Încep să se vindece pe ei și pornesc cu copiii lor de pe un teren curat. Veștile sînt bune, chiar extraordinare, zic eu!
O să revin zilele astea cu notițele complete și cu o bibliografie utilă pentru cei interesați de subiect. Pînă atunci, dacă aveți timp și chef, uitați-vă bine la voi. Pe dinăuntru. Dacă e ceva care pare să fi rămas în urmă, dacă e vreun capitol dureros sau nelămurit, dacă aveți întrebări sau regrete, poate n-ar fi rău să le rezolvați înainte să vă afecteze relația cu copilul, care merită să aibă parte de toată iubirea unui părinte întreg. Nu, nu toți părinții sînt cei mai buni pentru copiii lor, nu e atît de simplu. Uneori e nevoie să te vindeci întîi pe tine înainte să poți ajuta un copil perfect să devină om. Nu e suficient să-l alăptezi la cerere și să-i schimbi scutecul cînd se umple. Sînt atît de multe lucruri care contează, lucruri mici, infime, care pot fractura sau strîmba un destin, nici nu vă puteți imagina. Iar cînd tu însuți șchiopătezi și te împiedici în dureri vechi, e aproape imposibil să-i poți arăta copilului tău care e calea dreaptă. Vrei să-l echipezi pentru fericire, numai că n-o să poți face asta cîtă vreme tu însăți nu ești fericit cu adevărat.
Mă duc s-o iau în brațe. Cred că și voi pe ai voștri.
multumesc. multumesc.multumesc
Eu am fost vineri la lansarea de carte Parenting neconditionat tocmai pentru ca am vazut invitatia pe blogul tau si trebuie sa recunosc eram tare curioasa sa te vad. Ma bucur tare mult ca am venit pentru ca la un moment dat ai zis ceva care mi-a produs o revelatie; (faza cu clasa a doua cand ti-a fost teama de 8-ul pe care l-ai luat) mi-am dat seama de ce sunt control freak si obosita psihic de acest control; m-ai ajutat sa realizez ca atunci cand eram mica mi-am dorit tot timpul sa fiu mare sa nu mai imi fie teama sa zic ceva, sa nu imi mai fie teama de note, sa pot sa fac ce vreau eu/cum vreau eu si sa ma exprim liber si asta pentru ca parintii mei aveau f multe neajunsuri si erau f stresati, astfel incat de cele mai multe ori ne ziceau doar sa tacem din gura…vineri am simtit cum ma sufoc cand am realizat asta, si dupa ce am inceput sa citesc cartea mi-am dat seama ca am si mai multe traume si am un nod in gat…. mi-am dat seama ca am fost crescuta cu iubire conditionata la maxim, dar nu am realizat, in sinea lor stiu ca ne iubeau neconditionat dar eu am simtit altceva..imi pare atat de rau ca acum nu pot sa le zic parintilor chestiile astea pentru ca inteleg altfel lucrurile si stiu ca i-ar durea rau, ar avea mustrari de constiinta groaznice si probabil ar suferi mai rau decat mine. maica mea la randul ei a avut niste traume din copilarie groaznice, ma intreb cateodata cum a reusit sa fie pana la urma un om normal dupa tot prin ce a trecut…probabil ma voi vindecat cand oi constientiza tot, si mi dau seama ca aceasta carte ma va ajuta foarte mult sa inteleg unele dintre problemele mele…
Madalina, ma bucur mult ca ai venit vineri si ca ne-am cunoscut. Da, este exact asa, cred ca am si spus asta in discurs, ca toata copilaria am vrut sa ma fac mare sa scap de sub control. Si acum, ca sint mare, in loc sa-mi exercit controlul abia cistigat, cu fetita mea, aleg sa renunt la el ca sa n-o aduc pe ea in punctul in care am fost eu. E foarte important ca ai realizat asta, e primul pas, cel mai greu. Poate ar ajuta sa vorbesti cu ei, fara sa ii acuzi. Sau macar sa ii ierti, definitiv, ca sa poti merge mai departe.
Pai, m-am recunoscut in ce ai zis tu, parca vorbeai despre mine; Discutii am avut cu ei de acum doi ani cand am inceput sa merg la terapeut, eu i-am iertat, nici macar nu ii invinuiesc avand in vedere familiile din care au provenit ei s-au descurcat foarte bine. ( ei au avut amandoi niste copilarii tragice, cu batai, alungari de acasa, au fost amandoi copii nedoriti in familiile lor). Atunci cand am discutat am plans toti, ei au zis ca atat au stiut atunci, si li se parea ca e bine, erau stresuri la care erau supusi si inteleg perfect ca presiunea din jur era mare si nu si-au urmat instinctele, cu toata ca mami de multe ori ne consola pe ascuns si incerca sa fie afectuoasa; dar afectiunea si deschiderea a fost tot timpul greoaie, pentru ca ea nu a avut parte niciodata de ea si probabil ii era f greu sa se manifeste; acum cand merg acasa (eu am 29 ani) ma ia in brate ma pupa, dar mie nu imi vine f natural, cu toate ca de fiecare data imi propun sa fiu mai afectuoasa. ei erau si f tineri cand m-au nascut 20-21 ani si imi dau seama ca nu aveau acces la f multa info si ma gandeam ca si eu daca aveam un copil acum 9 ani probabil as fi procedat 70% la fel… sper ca atunci cand voi avea un copil sa fiu mai deschisa si rabdatoare..
O să fii, pot să pun pariu!!
Cumva, totul mi se pare… al naibii de trist. Am asa, un sentiment de… zadarnicie.
Înțeleg de ce spui asta. Și eu simt așa uneori. Poate pentru că e cumplit de greu să fie bine. Pentru că orice nimic contează atît de mult, pentru că sîntem fragili și depindem atît de mult de alții…
Ai scris foarte frumos. Am fost si eu la un moment dat la un curs din care am retinut ca o mama adevarata e o mama care isi pune copilul mai presus de problemele personale, de extenuarea fizica, de job, de tot ceea ce o inconjoara. Sa fi mama nu inseamna sa aduci pe lume un copil (aia poate face orice femeie) ci sa fii acolo si sa ii oferi iubire neconditionata, asa cum ai spus si tu…
Nu e vorba de pus ceva mai presus. Pentru ca uneori nu poti face fizic asta. Cind esti nedormita de 3 luni, epuizata fizic si psihic, nimic nu poate fi mai presus decit limita ta fizica, aia care tocmai e depasita. E greu, e foarte greu, si tocmai pentru ca e atit de greu, important e sa nu avem demoni cu noi. Zic eu.
Exista o carte foarte frumoasa, mai bine spus utila „Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby’s Brain”, Sue Gerhardt. Nu stiu daca e tradusa in Romania. Chiar daca e una dintre cartile de baza pentru cei care se formeaza in psihologia copilului (cel putin in UK), eu zic ca trebuie citita de toata lumea. Pentru a intelege rolul iubirii in formarea noastra. In chimia noastra interioara.
http://www.scribd.com/doc/142012484/SUE-GERHARDT cartea in lb romana
Aaa, multumim, Alina!
Nu vreau sa va necajesc dar in Romania sunt, inca, femei care nu stiu ce este aceea contraceptia (au impresia ca telenovela asta inca nu s-a difuzat), educatia dincolo de „eu te fac, eu te omor” samd. Din pacate, toate astea provin din informare si educatie si putine sunt mamele care o primesc. Si, poate, daca am avea o tara mai mult decat saraca, ceva mai educata, am avea si copii fara drame si sechele…
iubire neconditionata? 24 de ore pe zi? 7 zile pe saptamana? brrr… eu personal ma lupt cu cateva ore pe zi- in care sa fiu calda, disponibila, ciripitoare. si sunt zile in care imi iese si zile in care nu… eu vad lucrurile asa- eu sunt mama care sunt- cu tot bagajul meu emotional- si modelul pe care il setez pentru copilul meu este unul realist -in felul asta peste ani fata mea nu va avea un model imposibil pe care sa-l atinga – mama perfecta – ganditi-va ce presiune puneti pe bietii copii! haideti sa fim pur si simplu cine suntem 🙂
hm… nu cred ca vorbim despre acelasi lucru. incerci sa spui ca atunci cind esti obosita iti iubesti copilul mai putin? Eu vorbesc aici despre disponibilitate emoțională, nu despre limite fizice, pe care le avem cu toții și pe care le cunoaștem mai bine abia după ce avem copii. Sigur că nu e totul perfect tot timpul. Dar asta nu înseamnă că atunci cînd ești obosită îți lovești copilul, nu? Că ai puțină disponibilitate să negociezi să explici, e de înțeles, și va înțelege și copilul asta. Cred că e important ce-ți propui și care e mindsetul general, nu vorbește nimeni despre a fi o mamă perfectă. Nimeni n-a văzut așa ceva, deci probabil că nici nu există. 🙂
Cred ca da Printesa- cand sunt obosita nu vrea sa-l am in preajma neaparat- nu stiu daca inseamna ca ca il iubesc mai putin dar sunt multe momente in timpul saptamanii cand nu am disponibilitatea sa alerg dupa el, sa ma joc cu el, etc. Se poate sa vorbim despre lucruri diferite dar pentru mine iubirea neconditionata – cel putin dupa nume- pare o piatra grea atarnata de grumaz- ori iubirea mea este conditionata de ora la care ma scol, de ce zi urmeaza sa am sau am avut, de cat de obosita sunt…
okay, atunci nu vorbim despre acelasi lucru. 🙂
de acord cu tine dar partial: in sensul ca este ok sa fim naturali si sa ne ascultam vocea interioara in „meseria ” de a fi mama dar nu e rau sa mai ascultam si de specialistii in psihologia copilului si sa mai mergem pe la cate o intalnire de genul celei despre care ne-a scris printesa.Si eu mi-as dori sa ajung la astfel de evenimente de la care chiar daca nu absorbi totul , ceva ceva tot se „prinde” si iti va prinde bine…pe de alta parte, am cunoscut mame disperate si obsedate de seminarii de parenting, sa recunoastem ca a devenit, din pacate, o afacere.De ce exista atat de putine intalniri de parenting gratuite, pur si simplu in beneficiul parintilor care nu dispun de un buget suficient cat sa plateasca asa ceva?
na, bine ca macar exista bloguri gratuite. 🙂
Draga cititoare, daca vrei ca si fetita ta sa fie fericita trebuie, sau mai bine spus esti obligata sa-i arati dragostea ta neconditionata 24 de ore pe zi:) Probabil ca ti se pare greu, dar nu este deloc! Un copil nu doreste sa vada lumea cu ochii unui adult, nu stie ce inseamna realism, realismul tau de acum poate devenii trauma lui peste ani de zile. Un copil doreste sa se bucure de o copilarie fericita si de lucruri minore, la fel ca in povestea lui Peter Pan.
Tu ca o mamica cititoare ce esti trebuie sa-ti faci copilul fericit atat timp cat este copil si sa-i creezi o lume de poveste asa cum o merita, asa cum tu nu ai avuto, iar realismul cu care vrei sa-l cresti trebuie sa-l lasi doeoparte ca il va descoperii pe masura ce va devenii adolescent:)
Daca un copil a facut o greseala nu trebuie pedepsit, trebuie doar sa i se explice cum este corect, sa-i dai o imbratisare,un pupic – asta este un mic exemplu de iubire neconditionata:)
Daca un copil a venit cu nota 6 acasa, care-i problema , doar nu crezi ca toti copiii sunt si geniali in matematica. Fiecare copil are abilitatile lui, iar datoria noastra de parinti este sa ne acceptam copiii asa cum sunt de nota 4, 5 sau 10.
Daca copilului tau ii place sa alerge in stanga si in dreapta asta inseamna ca este un copil santos si ca se dezvolta normal, iar tu ca mama trebuie sa alergi dupa el…ca sa-ti mentii conditia fizica si mentala intr-o forma buna. Ce inseamna oboseala? Nu exista asa ceva.
Sunt multe de impartasit despre cum se creste un copil fericit:) Iti doresc mult succes in educatia copilului tau tale.
Eu sunt mama fericita a unui copil superfericit de 5 ani:) Iar eu am decis sa fiu mama 24 de ore din 24 si nu doar part time. Si chiar daca ma trezesc la ora 7 si intru in pat dupa ora 12 noaptea, nu ma plang niciodata de oboseala 🙂
Succes!
Emotionant si dureros in acelasi timp… stiu ca uneori e foarte greu sa ierti pentru traumele provocate de parinti sau chiar bunici, parteneri… trebuie sa intelegem ca atat au putut ei la momentul respectiv, ala era nivelul lor de constienta. Cand realizezi asta incepi sa ii privesti cu putina empatie si in final ii ierti, ii eliberezi. Chiar daca iti vei trai toata viata cu un regret, el se stompeaza mult dupa ce reusesti sa ierti.
Eu am citit cartile lui Paul Ferrini si m au ajutat enorm: legile iubirii, iubire neconditionata. Se gasesc pe la tarabele cu carti de la Romana.
Succes si rabdare tuturor in vindecare!
Astept si urmatoarele notite si bibliografie, tot incerc sa citesc din timp tot felul de carti, incerc sa ma pregatesc cat de cat , dar sunt sigura ca atunci cand vom fi fata in fata doar noi doi, nimic nu va mai conta, si totusi sper sa imi amintesc tot ce am citit.
Mi-am promis ca nu voi repeta greselile parintilor mei in relatia cu copilul, dar oarecum ii inteleg de ce nu au facut altfel.
conteaza tot ce stii si afli dinainte. n-o sa mai tii minte detalii, dar moodul general va fi acolo. sa citesti alfie kohn, e revelatoare din punctul asta de vedere.
[…] Tot ce contează este… […]
Da, ai mare dreptate. Iubire neconditionata–asa ar fi „normal” sa vina dinspre mama. Eu am avut acest mare noroc. Iubire neconditionata, tandrete in stare pura, imbratisari, tot tacamul. Am fost norocoasa si..poate si de aceea cand Mama a plecat (prea devreme, la doar 65 de ani) golul ramas a fost mare de tot. Intamplator -la un an de zile dupa plecarea definitiva a ei, am ramas insarcinata. Intamplator oare??!!??? Azi am acest minunat baietel pe care exact asa il iubesc..neconditionat. Si nu o data mi-am dat seama ca iubirea pe care o simt venind dinspre el este exact ca aceea ce venea dinspre mama: neconditionata. Se pare ca primesc exact ceea ce dau..si, da, asta ma topeste!
Si..incerc prin tot ceea ce fac sa fiu o mama care sa-l ajute sa creasca frumos. Sa fie, intr-o zi, un adult frumos si intreg pe dinauntru!
Si sper..din tot sufletul sper!!…sa reusesc. Ceea ce doresc oricarei mame! 🙂
Cred ca inainte de toate trebuie sa te iubesti pe tine neconditionat. Sa te ierti de toate ale tale si ale celor care ti-au dat din bagajul lor emotional. Sa iti placa de tine sincer, sa nu te critici, sa renunti la control, sau iluzia controlului, sa crezi cu putere in potentialul tau de blandete si bunatate. Probabil suna cam ezoteric, dar asta am invatat in ultimii ani, din sandviciul copii-parinti, in care fiecare dintre ei are nevoie de dragostea si sustinerea ta, adesea simultan si nelimitat.
Si eu zic cum zici tu!
Subscriu!
N-a fost nicidecum plictisitor sau enervant! Eu am venit special sa te vad (nu am copii, nici macar casatorita nu sunt, dar mi-ai trezit cumva interesul cu invitatia facuta), si mi-a placut ce am vazut/auzit. Ai fost foarte draguta si feminina, aproape ca ti se citea dorul de Sofia in priviri!
Multumesc mult, Iuly! M-ar fi bucurat sa vii sa ne si cunoastem! 🙂
Cat mi-ar fi placut sa te aud/vad, Ioana.. mai ales ntr-o imprejurare ca asta… 🙂 dar ceva inregistrari video nu gasim pe la vreun participant cu suflet? anyone? pls share
Astept materialul totul despre mame, inca nu stiu daca si cum se va intimpla, va anunt!