Noi nu ne prea spetim cu sărbătorirea tuturor zilelor festive pe care cu drag observ că le marchează majoritatea românilor. Nu ne cadorisim de Ziua lui Valentin, nu ne înțepăm cu mărțișoare în martie, nu ronțăim acadele de Ziua Copilului, nici măcar n-am idee când e Halloween sau Thanksgiving Day, tot ce respectăm cu sfințenie e Crăciunul, prilej cu care umplem sufrageria de cadouri. Nu știu dacă pentru Sofia lipsa noastră de entuziasm în ceea ce privește zilele festive e un lucru bun sau nu, oricum ei îi cumpărăm cadouri mai des decât cumpărăm pâine (asta și pentru că mâncăm puțină pâine).
Anul ăsta însă mă uitam la ea cum se piaptănă în oglindă cu furculița de plastic și mi-am zis: eeei, dacă nici ea nu merită sărbătorită de Ziua Femeii!! Gata, anul ăsta ne facem alb-roșii! Omului meu i s-a ridicat tot părul pe spinare, adică ce, nu mai scap doar cu tradiționalul buchet de ghiocei leșinați? Omule, nu! De data asta trebuie să te prezinți cu cel puțin două buchete, plus două mărțișoare adevărate, de-alea de prins în piept (cu clips, nu cu ac, doamne fere), plus ceva cadouaș simpatic pentru fiecare dintre domnițele tale de-acasă (și să zici mersi că n-am numărat și pisica, și ea e, cel puțin teoretic, tot femelă).
Pentru că e păcat. Noi nu sărbătorim toate cele pentru că nu prea ne dăm în vânt după lucruri. Nu prea ne entuziasmează cine știe ce să primim chestii, pentru că avem cam tot ce ne trebuie. În plus, nici timp liber nu prea e, așa că decât să renunțăm la somn ca să mai alergăm prin niște malluri doar ca să ne oferim unul altuia niște obiecte de care nici unul dintre noi n-are nevoie, mai bine ne vedem de toate cele bune ale noastre fără nevoia de a ne cadorisi o dată pe lună cu prilejuri inventate de italieni, greci și americani.
Dar Sofia ce vină are? Poate ei îi place să primească lucruri, chiar dacă n-are nevoie de ele. Și dacă e să aleg o sărbătoare, una singură, din toate cele pe care noi le ignorăm, și s-o declar zi importantă la noi în casă, ASTA trebuie să fie: Ziua Femeii. Evident că n-are legătură cu faptul că activitatea ei preferată e plimbatul cârpelor pe mobilă sau cu faptul că vorbește încontinuu încă dinainte să facă ochi și mult după ce adoarme seara.
Are însă legătură cu felul în care simte emoțiile, ale ei și ale celorlalți. Cu rabdarea ei față de ceilalți copii. Cu înțelepciunea de a aștepta atunci când înțelege că acum nu se poate. Cu cochetăriile și datul din gene, cu pasiunea subită pentru roz (de care sincer speram să scăpăm, dar nu), cu mersul pe vârfuri și atașamentul pentru mărgele (pe care habar n-am de unde l-a moștenit).
La mulți ani, iubita mea, mică femeie!
*Text publicat în ediția de martie a revistei Mami. Poza e făcută de Mircea Popa.
Printeso, sunteti doua scumpe si jumatate, si corecteaza-ma daca gresesc, dar Sosia e bucatica rupta din tine din ce vad in poza de mai sus.
Felicitari pentru modul in care iti cresti puiul, desi eu nu am copii inca, iti citesc blogul mereu si visez cu ochii deschisi la ziua in care o sa fiu si eu ca tine.
O primavara minunata va doresc, dragelor!
Hm, seamana si cu ta-su putin, in anumite momente. 😀
Mie-mi megaaaa place martisorul si mă dau în vânt după toate kitchoșeniile, mi-i doooor di mărțișor și roșu cu alb, ghiocei peste tot, e colorat și vesel și al nostru! Se vede că trebuie să vin până acasă :))) pup pentru Sof, sper ca e mai bine.
haide, am un martisor pentru tine!
Mie-mi plac sarbatorile ca-s prilej de bucurie, dar nu pun presiune pe mintile noastre, facem asa cum simtim. Uneori avem chef de sarbatorit, alteori nu. In plus, e un fel de sarbatoare permanenta prin mici gesturi care schimba tonusul unei zile: ii fac ceva bun de mancare sau vreun comision de care el n-are timp, imi aduce vreo floare, imi lasa vreun biletel, mesaj pe telefon sau pur si simplu ma priveste lung si-mi zambeste frumos cu subinteles.
Dar da, trebuie trasi de maneca din cand in cand.
Deunazi un domn in varsta si culoare ii striga unei doamne asemenea lui ca daca ar fi sotia lui, el ar fi imparatului Romei. :)) Simpatic cartierul in care locuiesc.
Sa nu uit, o luna port snuruletul de martisor la mana si apoi domnul il rupe cu mana lui si-l atarna intr-un copac inflorit ca asa-i traditia si asa-i place. Sa tot vina primavara!
Vai, ce romantic e la tine acolo! Imi place ca respectati traditia, uite noi nu sintem in stare…
Daca ar fi dupa mine nici eu nu as sarbatorii martisorul….dar cum celor din jurul meu se pare ca le face placere sa imi ofere martisoare si flori, consider si eu ca imi face placere sa le primesc :).
Pentru mine primavara vine odata cu primele zile insorite si calde, cand la colt de strada sau in piata vezi cate o tanti care vinde lalele, frezie sau lacramioare culese din gradina.
Dar ce imi place insa in legatura cu sarbatorile astea este momentul acela in care iubitul meu impreuna cu piticul lui merg „ca barbatii” la cumparat de martisoare si mici cadouri. Mi se pare ca asta ii apropie mai mult.
Awww ce frumos! La noi omul e in minoritate!
In primul rand, vreau sa iti spun ca citesc cu mare placere articolele tale 🙂
M-ai facut sa zambesc cand am citit de „pasiunea” pentru roz, deoarece si fiica mea, momentan are aceasta pasiune, totul trebuie sa fie roz: fustita, bluzita… totul trebuie sa aiba putin roz 😉
Aud ca trece. Sperrrrr.
Da, asa am auzit si eu 😉
„Cu rabdarea ei față de ceilalți copii. Cu înțelepciunea de a aștepta atunci când înțelege că acum nu se poate. Cu cochetăriile și datul din gene..”
Na, iar lacrimez si imi tremura barbia iar Ana ma mangaie compatimitor pe umeri.
Iti sugerez pe blog o cutie cu servetele virtuale pentru vizitatoarele tale sensibiloase peste masura…
ooof, hormonii astia. uneori mi se pare ca n-o sa mai scapam niciodata de ieri. 🙂 tot timpul mi se pare.
La chiloti sigur nu m-as fi uitat nici la a nu stiu cata privire. E asa faina poza si asa de graitoare ca n-am avut ochi pentru chiloti. Doar tenisii rosii i-am vazut cu coada ochiului ca din astia tare imi doresc de cand mi s-a rupt ultima pereche acum vreo doi ani.
Si sa zic si de sarbatori: cam de cand are copilul al mare 1 an sarbatoresc tot ce se poate cu cea mai mare placere. Mai putin Halloween-ul pe care il urasc. Dar in rest, toate au ceva ce prinde la astia mici si pentru ei ma sacrific sa primesc si sa port pana si martisoare 😀
Nu o sa uit niciodata 8 martie de anul trecut: mititelul avea 5 luni, eu il tineam in brate si vine ta-su cu un buchet de trandafiri si cu discursu’ :” cu ocazia sarbatorii care este, bla, bla”…si trage piticot cel mai zgomotos cacau din lume …Romantic, nu?:))
Nu-i asa ca te prabusesti cand iti tine obrajii in manutele alea catifelate?!
Primavara cu miros de zambile sa avem!!!!!!
Printesa,dar daca anul asta i-ati oferi voi d-lui Print un martisor, asa cum e traditia in Suceava? (la noi pe 1 martie fetele ofera baietilor martisoare, iar pe 8 doamnele si domnisoarele sunt cele rasfatate..)
prima oara-n viata m-am simtit femeie cand tata mi-a oferit un buchet de flori de 8 martie. aveam 12 sau 13 ani. pana atunci flori primea doar mama. mi-aducea martisoare, dar flori de 8 martie…… priceless, vorba reclamei.
iar cumnata povesteste cum a cautat-o odata la job (dl tata era prin bucuresti cu oaresce daraveli) ca sa-i ofere un martisor. cica era inspumata rau dupa o sedinta si cand l-a vazut cu moaca lui calma si cu martisorul in mana i-au trecut toate supararile.
poate nu-s ok chiar toaaate sarbatorile de import, dar martisorul e de-al nostru si e frumos.
Martisorul e my fave of all times. Poate si pentru ca ador primavara – poate si pentru ca primavara e ziua mea :))
Ok, fave dupa Rusalii, intotdeauna am fost fan sarbatori mai pagane, asa 😉 Daca-i cu legende sau daca a scris Eliade despre ele si mai bine 😛