Dac-o să mă auziți vreodată încercînd să conving pe cineva să procreeze, vă rog să-mi trimiteți un plic cu antrax la poșta redacției. E drept că tot zic, de-aici de la pupitrul regal, cît de fericită-s eu de cînd o am pe Sofia și cum puține alte lucruri îmi mai captează atenția și inima, dar îmi dau seama că nu toată lumea are aceleași bucurii pe lume. Cunosc adulți cu vîrste deloc fragede care n-au copii și probabil nici n-o să-i aibă care sînt perfect fericiți și-așa, la fel cum cunosc părinți pentru care copiii sînt încă niște persoane în casă, nicidecum centrul existenței. E ok așa cum e pentru fiecare, ce bine că sîntem diferiți și putem învăța unii de la alții cîte ceva.
Ce voiam de fapt să zic e că admir și mă bucur tare de oamenii care fac copii de tineri. Și nu din greșeală, că n-au știu ce se întîmplă cînd faci sex neprotejat și nici pentru că așa se face, cum era pe vremea alor mei (cînd terminai facultatea, te însurai, făceai copil, primeai casă și serviciu și dăeai drumul la viață), ci pentru că ei aleg să facă asta într-un timp în care vîrsta la care mamele fac primul copil e cam cu un deceniu mai mare ca acum o generație. Deși majoritatea dintre noi așteaptă (o carieră, o casă, un partener poate mai bun, vremuri politice mai luminoase sau mai știu eu ce), există încă oameni care fac copii la 22 de ani. Nu din greșeală, ci pentru că se iubesc și pentru că știu că a venit momentul. Și mi se pare excelent, îmi dă speranță!
Eu n-am avut curaj să fac pasul ăsta mai devreme de 31 de ani, cînd l-am făcut. Nici n-am avut cu cine. Dacă stau acum să mă gîndesc ce făceam eu la 23 de ani, geez, mulțumesc lui Dumnezeu (sau cui mi-o fi pus prezervativele în fața ochilor) că n-am decis să fac atunci un copil.
Cred că-i frumos tare să ai copii cît ești foarte tînăr. Poate că-i și mai greu, că poate n-ai atîta răbdare și poate uneori simți că n-ai făcut destule din cele cîte se puteau face, dar pe de altă parte, cînd ajungi la maturitatea aia la care eu abia am născut, copiii tăi vor fi deja mari și vei putea să faci cot la cot cu ei ce n-ai apucat să faci înainte (nu, nu droguri, ci călătorii, sporturi, aventuri, vacanțe). Și cum mie mi se pare că totu-i mai frumos cu copii de mînă, nu pot să nu mă bucur foarte cînd mai văd cîte-o poză pe FB cu o amică mai tînără cu 10 ani, cu burtă mai mare ca a mea, cînd aflu că încă o colegă de generală are copii la liceu sau ca încă un cuplu de 20 de ani a hotărît să meargă la starea civilă.
Așa că vouă, care faceți copii doriți de tineri, bravo, măi curajoșilor, să vă distrați bine cu piticii și să-mi trimiteți poze!
Buna,
Sustin aceasta idee, chiar cu mare drag! Mai ales ca sunt unul dintre cazurile despre care vorbesti! Am 23 de ani, iar baiatul meu are 1 an si 2 luni! E greu (master, job, fara bunici prin zona), dar totul dispare cand te trezesti dimineata, iar „cei 80 de cm” iti lumineaza ziua cu zambetul sau!
Aici sunt, 25 de ani, 2 baieti, doriti si iubiti, mor de dragul lor.
Eu zic ca ai mai multa rabdare! Eu cel putin am! Sigur ca nu e usor, dar e frumos si merita!
Intr-adevar e frumos sa faci copii tanar, ( In sensul ca la 30 si un pic sunt deja mari si faci multe lucruri impreuna) eu tot timpul ma bucuram ca la scoala mama mea era cea mai tanara dintre toate mamele copiilor din clasa, dar imi dau seama ca acum gandesc altfel si pot sa ii ofer copilului mai multe sfaturi, sa il ajut din mai multe puncte de vedere, plus ca va avea o alta educatie si va beneficia de mai multa experienta din partea noastra. Mie doar imi pare rau ca nu o sa ma numar printre mamele tinere din clasa :)), dar cred ca pot sa ma obisnuiesc cu asta 😀
Stii care-i partea proasta cu copiii la tinerete? 😀 Esti in contratimp cu toti prietenii/prietenele tale! Cand al meu era bebe, toate prietenele mele luau discotecile, cluburile si barurile la rand si lesinau de ras cand introduceam eu cate o fraza referitor la scutece/alaptat.piure de morcov/primii pasi in discutie 😀
Acum, ca fiu-meu e in liceu si as avea si eu chef sa ies cu fetele mele la o cafea, la un vin, la un cocktail, la un film, la alte alea, ce sa vezi, toate sunt fie gravide, fie alapteaza, fie se chinuie sa ramana gravide si numa’ de hormoni povestesc. In plus, sunt si consultantul oficial pe orice problema de copii ivita, ca eu am cea mai multa experienta! Cate ore de calmare si consiliere a proaspetelor mame am petrecut eu pe telefon si live, puteam sa-mid eschid firma de consultanta 😀
Dap, asta asa e. Desi… eu i-am facut tirziu si tot sint in contratimp. Parte din prietene nu au facut inca, altele au deja copii mari, uite chiar n-am nici o prietena buna cu copil de virsta apropiata a Sofiei. 🙂
Deplin de acord. Nu cred ca ai mai multa rabdare cu varsta (eu n-am), dar cred ca ai mai putina energie si faptul ca supranalizezi totul nu te ajuta deloc.
Ah, eu am. Acum 10 ani strigam a lift să vină mai repede. Acum mă bucur că aștept liftul, că stau în liniște încă 10 secunde. 😀
Eu am 26 ani…m-am maritat la 24.Mi-am dorit copil mult mai devreme,dar asa a fost sa fie.Sarcina pierduta,analize,trombofilie,tratamente…si uite-ma o gravida fericita.Fericita si foarte speriata.Ca poate nu stiu ce sa fac cand plange,poate nu o sa stiu sa-i rasp ce trebuie la toate intrebarile copilariei,poate nu stiu sa-l educ frumos tocmai ptr ca nu sunt inca un om matur.Sunt speriata si feriicta in acelasi timp.
26 de ani aveam si eu cand am ramas insarcinata si uite ca a aparut cpilul si m-a invatat el tot ce ii trebuie sa ii fiu mama. Copiii astia sunt minunat creati, trebuie doar sa ii asculti, pentru ca inca din prima clipa iti dau toate semnalele referitoare la ceea ce au nevoie.
Nu sunt o mama foarte tanara (pentru mine mama tanara e pana in 23, eu la aproape 28 ani sunt in grafic doar) dar si eu apreciez femeile care aleg sa isi faca mai intai o familie si apoi sa se concentreze pe cariera, pentru ca atat de tare se schimba prioritatile cand apare copilul in peisaj, de nu stii cum sa le jonglezi pe toate sa fie bine.
Dar nu regret nimic, copilul e absolut minunat, nu simt ca mi-a ingradit in vreun fel libertatea, merge cu noi peste tot inca de la inceput, e purtat, ne face sa zambim si sa radem cu gura pana la urechi la fiecare pas, ne bucuram ca ne-a ales sa ii fim parinti si ca ne face niste oameni mai buni.
Felicitari! O sa fii o mama grozava pentru ca o sa ti se dezvolte multe instincte dupa nastere.
Nu e cazul sa te panichezi ca o sa vina toate la timpul lor. O sa vezi, ca desi esti tanara o sa stii cel mai bine ce e ok pentru copilul tau, chiar si decat alea care au 3 copii si 40-50 ani, pentru ca legatura pe care o ai tu cu copilul tau nu o are nimeni 🙂
PS Eu am 26 ani si baietelul meu are aproape un an. E foarte fain! Nu degeaba fetele se joaca cu papusile 🙂 invata sa devina mame de mici (eu imi si alaptam papusile, dar pe ascuns, sa nu ma vada nimeni :p)
Treaba e că majoritatea celor care fac copii de tineri se și despart când are copilul vreo 3-4 ani. Uitându-mă în jur, pot să număr pe degete cuplurile care încă rezistă și nu bag mâna-n foc că sunt și fericite. 😀
Si eu sunt de acord cu tine, Mara.
Chiar daca am fost un copil facut la batranete si am suferit un pic din cauza asta, uitandu-ma in jur, sunt extrem de fericita ca am 23 de ani si niciun plan de maritis si facut copii inca. (si nu, nu din egoism, fuga de responsabilitate, etc.)
Hm, si eu vad multi oameni care se despart, dar nu am observat ca cei care s-au luat si au facut copii de tineri se despart mai abitir. Se despart la fel de multi si din cei care au facut copii dupa 30.
Ideea Marei cred ca era faptul ca, pentru a face copii mai devreme, iti treba si un partener devreme si, daca e prea devreme, in intervalul 20-28, oamenii se schimba cam mult si e posibil sa se cam hatane caruta cu dragoste si sa ramaie copilul cu o mana-n aer. Se despart mai abitir aia maritati prea devreme, cum spui si tu in articol – nici nu vreau sa ma gadesc ce faceam cu copilul facut la 23 acum.
Eu n-am nici regrete, nici auto-aprecieri ca i-am facut cand au venit. In fond, nu vad de ce nu m-as putea distra cu ei la 40 de ani (cand Tudor va avea 13, iar Ioana 9), mi-e tare drag sa vad parinti cool cu copii si mai cool :-). I’m on my way there.
N-are nicio legatura una cu alta..
http://hippiebb.blogspot.ro/ am profitat de primele 2 luni cu minunea mica dar saptamana asta scriu cu siguranta!!!
Acusica am 27 de ani. Suntem impreuna de vreo 6 ani, dar bebica are abia 10 luni junatate. Am fi vrut noi si mai devreme, dar nu a fost sa fie. Acum, toti trei parca suntem niste copii: nebucuram intens de fiecare lucru facut de bebica noastra si radem la orice. Pana si ea sta si se uita la noi cu o privire de nedumerire („Si se presupune ca ei sunt adultii”). Nu intotdeauna stiu ce fac, daca vreau un sfat sau 2, am de unde alege, dar prefer sa-mi cresc copilul asa cum consider, atat timp cat nu deranjez pe nimeni. Cu rabdarea necesara : o autoeduc, pe parcurs. Dar asa sunt eu fericita, impreuna cu sotul si fetita noastra.
Daca acum mii de ani, era moda ca pana la maxim 25 ani sa ai copil, casa, servici, sot, familie si toate cele. Acum… cand deschid gura si zic ca asta imi doresc, copil, casa si familie… se sperie lumea, si repede imi arunca un „ai toata viata inainte”…
Tot timpul o sa fie unii care o sa se comenteze indiferent ce faci. Am o prietena care are 29 ani si multa lume o ia la rost ca nu se marita si ea si nu face copii, iar la mine ca sunt maritata si am copil la 26, se uita stramb, ca asa devreme?! Mie chiar nu-mi pasa, fiecare doarme cum isi asterne si nu ma doare de gura lumii
Eu – 38 de ani, ei – 15, 13, 10, 8 :), doriti, iubiti … in casa noastra nu este liniste decat noaptea, dar nu am dori altceva <3
wow Gabi, ce de bucurie descrii tu aici in doar 2 randuri! 🙂
Super fain! Te admir!
anul asta implinesc 30 🙂 fata mea 6. da, ma bucur ca am facut-o devreme, am crescut impreuna, creste cum mi-ar fi placut mie sa cresc, intr-un mediu calm si cu iubire, sunt pentru ea exact ce nu a fost mama mea pentru mine. pentru ca daca eu am crescut in batai si tipete, nu trebuie sa creasca si ea la fel.
Buna. La cei 30 de ani ai mei (sotul este din aceeasi generatie cu mine) am deja trei copii asteptati cu mult dor. Cand primul copil avea vreo doua luni a iesit sotul meu cu el in parc, iar o tanti l-a oprit in Parcul Circului sa il intrebe „E al tau? Dar cati ani ai?”. Sotul a raspuns pe cel mai matur ton posibil. „Da, e al meu. Am 25 de ani”. Sunt bucuroasa ca au copiii mei parinti tineri. Am observat printre prietenii mei ca nasterea unui copil poate fi piatra de incercare pentru casnicie. E adevarat ca unii se indeparteaza dupa aparitia copilului, chiar ajung sa discute despre divort. Nu stiu daca depinde de varsta, ar fi interesant de facut un studiu 🙂
Abia am implinit 25 de ani si peste o luna devin mamica. M-am casatorit la 23 de ani cu omul sufletului meu, pe care l-am intalnit in adolescenta (la 17 ani, el avea 21) si am ramas nedespartiti de atunci. A fost dragoste la prima vedere si suntem la fel de indragostiti ca in prima zi; in casa noastra e dragoste, sunt rasete, e nebunie, e joaca, e exact caminul pe care mi-l doream. Nu am regretat nici o clipa ca m-am maritat atat de tanara, fiindca am stiut ca o fac cu cel mai potrivit om pentru mine. Suntem primii din anturajul nostru care s-au casatorit, primii care urmeaza sa devina parinti si destul de des ne auzim replici de genul „sunteti nebuni, in loc sa profitati de tinerete, va legati la cap prematur”. Dar ce e mai frumos decat sa iubesti si sa fii iubit? Si din dragostea astea mare sa rasara si un copilas? Suntem nebuni de fericire de cand am aflat ca sunt insarcinata si cu toate ca suntem si noi in multe privinte 2 copii, sunt sigura ca fetita noastra o sa fie un copil fericit si iubit si noi o sa fim cei mai buni parinti pentru ea. Sau cel putin o sa facem tot ce e omeneste posibil sa fim cei mai buni parinti :). Nu cred ca e atat de importanta varsta parintilor, atata timp cat copilul tau este dorit, iubit, apreciat si lasat sa se dezvolte armonios.
Un copil aduce in casa o fericire de nedescris. Doar parintii stiu despre ce vorbesc :).
Si noi suntem pe aproape. Ne-am cunoscut cand eu aveam 17 ani si el 18. Ne-am casatorit la 22, respectiv 23. Avem o fetita pe care am nascut-o la 2 saptamani dupa ce am implinit 26 de ani, acum are aproape 7 luni. Cred ca pot numara pe degete colegele din liceu/facultate/master care au copii. Noi ne-am dorit sa ne casatorim si sa avem un copil. Prietenii s-au uitat ciudat la noi cand am zis ca ne casatorim. Parintii, in schimb, ne-au sustinut si ne-au ajutat. Suntem foarte fericiti in trei si nu am vrea sa schimbam nimic. Suntem maturi cand e cazul si copilarosi in rest, radem, glumim, ne jucam, ne alergam prin casa. Pentru noi e perfect. 🙂
Iar in legatura cu cei care se despart dupa ce fac un copil… Nu copilul e de vina, ci faptul ca ei nu aveau o relatie indeajuns de solida. Copilul iti pune relatia la incercare, e adevarat. Dar daca sunteti facuti unul pentru celalalt, legatura va deveni si mai puternica prin copil.
si eu am admiratie pt oamenii care au facut copii de tineri si ii si invidiez un pic.
Eu nu am vrut sa am copii de tanara, desi probabil ca as fi avut ocazia. Consider ca este bine sa ai timp de maturizare si sa te cunosti cum trebuie, sa nu ai regrete. Daca ramai cu regrete, ajungi sa iti impingi copilul sa faca ceea ce nu ai facut tu, si sa fie cum tu nu ai apucat, iar asta pune mare presiune pe copil. Ca parinte ajungi sa depinzi de copii si sa te traiesti prin ceea ce fac ei, lucru cu care nu sunt de acord.
Imi plac parintii care sunt oarecum independenti, si nu considera ca se „sacrifica” pentru copii si iti traiesc isi viata LOR. Asta nu inseamna ca nu isi iubesc copii, sau ca ii neglijaza, sau ca nu petrec timp cu ei. Ci pur si simplu realizeaza ca sunt fiinte independente cu personalitati diferite care isi croiesc drumul in viata.
Parintii au f multa influenta asupra copiilor (cel putin in primii 14 ani), si chestia asta este greu de balansat si necesita echilibru si auto-cunoastere. Chestia asta se castiga cu varsta dupa parerea mea. Timpul nu este insa pierdut si cu putin noroc parintii tineri ajung se se auto-cunoasca pe masura ce cresc copii, daca au timp si de asta.
Draga mea, eu am nascut la 24 de ani. Sunt matura (si nu ca zic eu, ci si altii), nu am nici un regret si nu cred ca poti avea atata timp cat ti-ai dorit copilul. Mai greu e cand nu ti-l doresti si totusi ii dai viata. Dar si atunci bebelusii astia au niste puteri magnifice. Ce spui tu este parerea ta,evident,si o respect. Dar asta nu inseamna ca se aplica tuturor mamelor/tatilor. Ai toone de informatii in ziua de azi, cunosc foarte multe mame tinere care sunt mult mai ok decat parinti la 30+ de ani, care sunt prea plictisiti sau maturizati ca sa mai fie cu adevarat trup si suflet alaturi de copiii lor. Evident, ca sa fiu constanta in opinie, nu spun ca toti parintii tineri sunt ok. Dar nici ca varsta poate fi un criteriu.
Sunt perfect de acord cu tine, insa eu nu ma refeream la faptul ca cei tineri nu sunt pregatiti pentru asta. Sunt convinsa ca asta depinde de fiecare persoana, indiferent de varsta. Si este adevarat, nu toti trebuie sa faca copii doar de dragul de a bifa in agenda.
Eu vroiam sa subliniez alt lucru: ideea de a trai pentru copii, si prin copii. Cei care spun ca un copil este centrul existentei lor creeaza o atmosfera f sufocanta pentru copil, si trebuie avuta multa grija. Asta se intampla la orice varsta, dar mai ales la parintii tineri, pentru ca nu au apucat sa se auto descopere si sa isi construiasca cariera, sa studieze, sa aiba hobbiuri, cerc strans de prieteni, sa calatoreasca, sa citeasca, sa cunoasca lumea si alte puncte de vedere etc.
De asta e bine sa ne construim viata si sa avem si alte preocupari in afara cresterii copiilor, iar asta se face in timp.
Sunt o mama care a nascut la 23 de ani si vreau sa-ti zic ca sunt inconjurata de mame peste 35-40 de ani. Am observat ca ele sunt mai sufocante, cocolosesc copiii, sunt panicate, ar steriliza si aerul din jur si isi impraca proprii copii ca pt o excursie in Antarctica. Pentru ca, au asteptat prea mult si hormonii feminini o cam iau razna dupa o varsta.
Cand am ramas insarcinata (22 ani) prietenele mele de 28-29 si colege de serviciu imi spuneau ca lor le-ar fi frica de sarcina, de nastere, de copiii, nu am vazut nicaieri „intelepciunea” aceea de care vorbesti tu…
Cred ca sunt avantaje si dezavantaje in ambele situatii. La mamele de +35 poate fi faptul ca au o situatie materiala mai buna, poate iti permiti o tanti care sa te ajute cu menajul, o bona- care sa fim sinceri usureaza viata, mai ales cand nu ai bunicii langa tine. In rest, asta cu rabdarea e relativa, sau cu autocunoasterea. Vad multi oameni la 29 de ani care se comporta ca in liceu, din pacate.
Eu sincer, nu prea regret nimic. Dar eu nu sunt genul care sa se duca in cluburi, sa piarada noptile, sau cine stie ce. Prietenii nostri sunt tineri max 25 de ani, si Natalia s-a integrat perfect in activitatile noastre. Calatoriile le fac si cu fetita, am plimbat-o de la 3 saptamani peste tot. Si rezultatul e ca e obisnuita cu strainii, poate adormi in orice conditii, nu avem probleme. Mi-e un pic greu doar cu masterul, dar il termin la anul.
Unii oameni se maturizeaza devreme, viata ii aduce acolo mai repede decit pe altii, am multe exemple in jur.
Ce articol frumos. Si eu mi-am dorit de la 20 de ani copil,si nu doar mi l-am dorit, ci am facut demersurile necesare pentru a il primi cu toate cele necesare in luma asta. Si iata-ma acum, la 23 de ani,am o fetita perfecta de 8 luni fata de care nu am nici un pic de frustare cum zicea toata lumea, care nu simt ca imi rapeste nimic, ci ca imi daruieste tot ce nu imi imaginam ca exista pe luma asta, si care este un copil extrem de dorit si iubit. Investesc mult timp si suflet in parenting, ma documentez, citesc, sunt foarte serioasa si implicata in treaba asta si totul cu atata drag. Nu m-as desparti de ea nici macar o zi, desi am ambele bunici in Bucuresti, nu am lasat-o niciodata cu bunicile pentru a imi „”vedea de viata”. Acum ea este viata mea. Sunt extrem extrem de fericita si ma simt un parinte capabil si responsabil, atata timp cat ii ascult nevoile fiziologice,dar mai ales psihologice ale fetitei,nu am cum sa dau gres. Cel mai rau imi pare ca nu pot sta mai mult de 2 ani acasa, dar deja am in plan sa deschid o mini gradinita acasa, si asa sa mai stau macar un an cu fetita mea.
Imi place nespus blogul tau…eu sunt o mama de 48 ani cu 2 fete de 25 si 19 ani…si sunt tare fericita si mandra de fetele mele.Ne-a fost tare greu si eu consider ca nu prea aveam mare experienta la 23 ani…si nici ca eram foarte matura…dar acum 25 ani, noi nu bateam nici cluburile si nici discotecile…asta e.Am crescut odata cu fetele mele…le-am carat peste tot cu noi, petreceri, nunti, botezuri si le-am crescut la cresa si gradinita…nu cu bone cum este moda acum.Important e sa ii faci cand simti si cand esti pregatit financiar…pentru ca da in zilele de astazi e o mare problema sa aduci pe lume un copil, incepand cu nasterea, gradinita, scoala…sunt cheltuieli enorme pt un tanar care lucreaza doar de 2-3 ani…de aceea ii spun fetei de 25 ani..sa nu se grabeasca , neavand serviciu decat 1 an si jumate….si 1 an de stat pe bara…si dabia si-a gasit si acum lucreaza de doar 2 luni.Bafta, incredere, curaj si cand va simtiti pregatiti psihic aduceti pe lume un copil intr-un climat de iubire, intelegere, sprijin si daruire.cu drag
Eu nu cred ca te simti vreodata pregatit, n-ai cum, e ceva ce nu intelegi si nu cunosti decit dupa ce ti se intimpla, indiferent de ce citesti sau vezi la altii. Cred ca trebuie sa te simti foarte confortabil cu partenerul si sa simti dinauntru ca iti doresti copilul. Daca astepti sa fii pregatit, nu mai faci copii in viata asta. 🙂
Sunt de acord, pregatita nu te ve simti niciodata. Incepi sa te simti pregatita atunci cand ii simti primele miscari la cateva luni de sarcina si simti ca iti doresti din ce in ce mai mult sa ill tii in brate pe masura ce trec cele noua luni. Daca nu treci exact prin asta cu corpul tau si auzi doar din povestiri, nu o sa ti se pare niciodata ca e real si ca un pui de om te poate schimba atata. M, 19W.
Nu mi se pare deloc ceva de admirat, sincer. Poate ca tine de fiecare pana la urma. Cred ca majoritatea celor care au copii la 20 si ceva de ani n-au stat sa se gandeasca prea mult cu ce se mananca treaba asta. Da, ok, e frumos si roz, dar e foarte greu sa fii responsabil de o fiina umana si sa o educi.
Mi se pare complet gresit sa faci copii din considerente de genul „vreau sa fiu mamica tanara” – really? eu vreau doar sa fiu o mama buna; „e mai bine sa cresti odata cu copiii”, „ai mai multa rabdare”, „asa face toata lumea” etc.
Eu una stiu ca l-am avut pe Andrei atunci cand mi l-am dorit si am considerat amandoi (eu si sotul meu) ca asta ne lipseste. Cunosc in schimb cupluri care au avut copii foarte tineri si care au adunat multe frustrari de genul „n-am apucat sa fiu tanar”, „n-am apucat sa merg pentru un weekend la Barcelona cu toti banii de pe-o luna in studentie”, „n-am fost in locuri in care mi-am dorit sa fiu” sau, si mai rau, „n-am avut rabdare sa gasesc partenerul potrivit, credeam ca indragosteala aia din facultate e tot”.
Nu militez pentru facerea copiilor la 45 de ani, e treaba fiecaruia, dar eu cred ca ceea ce pare usor la 20 de ani in teorie poate deveni extrem de greu in practica. Sunt decizii care-ti schimba viata definitiv, si eu cel putin intelegeam greu conceptul de definitiv la 20 de ani.
P.S Ar mai fi ceva, mi se pare trist sa vad cum oameni care si-au inceput viata serioasa, de parinti, prea devreme, ajung sa se poarte la 40 de ani, dupa ce le cresc copiii, ca la 20. E nasol cand incepi atunci sa te intrebi daca ai sotul potrivit si viata potrivita si daca chiar asta ti-ai dorit.
Salut, Cristina,
Nici nu conteaza cit s-au gindit inainte, daca si l-au dorit si-l iubesc, eu cred ca e de admirat ca s-au angajat in hora asta, chiar daca n-au stiut exact in ce se baga. Cine stie, pina la urma, dinainte?
Nu spune nimeni ca e de admirat un cuplu care face copii devreme doar ca sa-i faca devreme, vorbeam despre copii doriti si iubiti, mi s-a parut implicit, nu despre copii facuti demonstrativ sau pentru ca e la moda.
Nu cred ca e ceva aiurea in a te purta la 40 de ani ca la 20 (nici cu cele bune, nici cu cele rele). Copiii sint intr-adevar un test puternic pentru cuplu, se despart parinti tineri, dar se despart si parinti maturi cu copii mici, eu nu vad nici o regula aici. Se despart oameni care nu se mai iubesc, indiferent de citi copii au si de cit de tineri sint (si ei, si copiii).
Am inteles perspectiva ta, Ioana, si, cum ziceam, e perfect ok sa faca fiecare lucrurile in felul lui, atunci cand crede ca e cazul.
Cat despre oamenii care incep sa-si puna la indoiala alegerile de viata la 40 de ani si hotarasc sa fie din nou adolescenti, poate fi un lucru constructiv pentru personal development, dar la fel de bine poate ajunge sa raneasca extrem de mult pe cei din jur – ma gandesc de exemplu la copii care simt ca si-au impiedicat parintii de la tot felul de lucruri si ca au fost poveri pentru ei. Ca psiholog, am avut ocazia sa vad multe asemenea cazuri.
De asemenea, e clar ca nu doar cei care fac copii tineri se despart, n-are a face una cu alta, dar cred ca ai sanse in plus daca te cunosti pe tine inainte de a intra intr-o treaba pe viata cu altul.
Pana la urma, ce e un miracol pentru mine, poate fi o bataie de cap pentru altul. Dupa cum ziceai, farmecul e in diversitate.
Una peste alta, eu pot sa admir doar parintii cu copii adulti, la care se vede rezultatul parentingului, stii? – adica cred ca esti demn de admirat cand copilul tau e un adult liber, onest, un om bun, care are capacitatea de a darui si primi. Pana atunci, suntem toti in perioada de proba, indiferent de varsta cand am facut copiii 🙂
Nu-s sigura ca pot fi de acord cu finalul comentariului tau, caci daca ne uitam la cazul meu, ar trebui sa admitem ca parentingul cu bataie si pedepse si jigniri e bun. Refuz sa cred asta, refuz. Eu una am ajuns un adult echilibrat si matur pentru ca in ultimii 15 ani am lucrat cu mine sa-mi rezolv issue-urile din copilarie.
Fara indoiala, autoeducarea face uneori mai mult decat parintii. Dar tot tu spuneai ca a fost un drum lung pana aici.
Pana la urma noi despre parenting vorbim aici, despre a face ce tine de noi pentru ca puii nostri sa creasca super ok.
E clar ca nu putem exclude nici alti factori, personalitate, mediul ulterior familiei etc din dezvoltarea unei persoane. Suntem un produs al mai multor factori, dar cred ca daca Andrei va fi un om foarte fain, cum sper sa fie, voi fi un pic mandra, mai mult sau mai putin justificat 🙂
Cristina, poate ca unii oameni sunt mai maturi la 20 decat altii la 35.Daca faci un copil la 20 de ani nu inseamna neaparat ca te desparti la 40 si nici ca vei trai toate viata frustrat ca nu te-ai distrat/primbat inca vreo zece ani.
Un copil=sa-ti asumi o responsabilitate enorma. Unii oameni nu se simt pregatiti sa-si asume responsabilitatea cresterii si educarii unui copil pana mai tarziu……..dupa 30-35 de ani. Sau asteapta pana cand isi contruiesc o cariera, o casa, etc……E OK daca asa simt, e alegerea lor.
Dar crede-ma, am vazut copii(de cele mai multe ori unici) facuti prea tarziu care erau fie bolnavi, fie prea cocolositi, fie prea stresati de catre parinti sa fie cel putin geniali.
In concluzie varsta parintilor nu e neaparat atat de importanta, „all you need is love” !
Cristina – eu l-am nascut pe al meu la 20 de ani. Decizia a fost un pic grabita de anumite antecedente medicale din familie: sora mea avea 30 de ani si tocmai fusese diagnosticata cu menopauza precoce, mama mea la fel, a intrat in menopauza pe la 32 de ani, asa ca m-am panicat ca o sa patesc si eu la fel si am decis sa fac copilul imediat.
Probabil ca eram mai matura si mai sigura pe mine decat majoritatea persoanelor de varsta mea, ca doar tot eu luasem decizia de a ma marita la 18 ani, cand am terminat liceul. Dar a fost decizia noastra, a mea si a sotului, si niciodata nu am avut vreun sentiment de frustrare legat de aceasta decizie, nu am simtit ca am ratat chestii pt ca am avut un copil la 20 de ani.
Acum fiu-meu are 16 ani, e la liceu, si nu mi se pare ca am pierdut ceva: am facut o gramada de weekenduri pe unde am avut chef, in trei sau in doi, daca ne-am dorit (pt. ca bunicii au fost intotdeauna incantati sa-l gazduiasca pe nepot) am fost in vacante, ne-am construit o casa, am facut cam tot ce face toata lumea pana la varsta asta si in plus avem si un copil mare.
Nu am cuvinte sa-ti explic cat de buna si frumoasa mi se pare viata mea la 36 de ani, copilu’ vine de la scoala, sotu’ de la job, eu lucrez de acasa, ne punem toti la masa, mancam linistiti, fara mancare data pe pereti, fara plansete, fara alergat dupa copii, un singur aspirat pe sapt si casa e luna tot timpul, cate un pahar de vin sau un cockteil in fiecare seara, mers unde avem chef cand avem chef fara sa ne intrebam cine sta cu ala micu…
Sincer, eu imi amintesc cata energie aveam la 20 de ani, si crede-ma, aveam mult mai multa decat la 36, nu stiu unde as gasi acum puterea (fizic) sa fac cate faceam acum 15 ani. In plus, imi dau seama ca sunt mult mai analitica, ma panichez mai repede, cu siguranta n-as mai avea relaxarea aia de la 20 de ani, de a creste copilul liber, fara temeri, fara reguli aiurea, pur si simplu firesc si frumos si instinctiv.
Foarte dragut. Bravo tie deea!
Sunt o mamica tanara ,am dorit fff mult si am facut copil la 23 ani si sunt extrem de mandra si fericita cu copilul meu,in curand sper sa vina si bb 2.pana sa fac 27 ani ii vreau pe amandoi,apoi cariera.
Nu duc lipsa de vacante sau party-uri,am petrecut pana akm,am vizitat ce am putut la momo respectiv,nu vad copilul o piedica,adevarat akm cd plecam sunt mai multe responabilitati dar nu ma deranjeaza,daca Delia(fetita mea) imi zambeste ma topesc,totul merge de la sine. Da,cu prietenii s-au creat cateva rupturi dar nu le duc dorul,au mai ramas cativa care ne inteleg si ne doresc compania,se bucura pt noi si ne vizitam sau iesim constant,nu e ca inainte dar akm mi se pare mai bine, decat multi si … mai bine putini si buni ,o zi buna! 🙂
Buna 🙂 eu sunt o mamica care de abia am implinit 25 de ani si bebelina are 9 luni. Sunt intr-o relatie de 8 ani si dintotdeuna mi-am dorit sa am copil de tanara. Tati are 43 🙂 da,suntem aceea pereche cu dif de varsta mai mare,dar pe noi nu ne-a afectat(si nu, nu are vile si masini scumpe). Mi s-a spus des ca sunt un copil cu copil..dar nu ma simt asa. Ma simt o mamica cu responsabilitati si ca am multa iubire de daruit :). Suntem o familie frumoasa si iubita. Ma mandresc cu asta 🙂
Te citesc de vreo 2 ani dar nu am scris pana acum nici un comentariu. Acum m- ai uns pe suflet cu articolul asta: eu 17 ani el 20 atunci cand ne- am cunoscut! O iubire mare intre noi ca si acum de altfel! La 20 ani am nascut- o pe Sofia fetita noastra! Pentru ca noi simteam ca suntem foarte pregatiti sa facem acest pas fiindca era tot ce ne lipsea! Suntem fericiti peste masura avem chiar tot ce ne dorim si material pentru ca ne place sa nu ducem lipsa de nimic! Si chiar sunt si la facultate si merg aproape zilnic! Lumea se uita cam urat la mine cand aud ca am copil de aproape 3 ani la 23 ani! Si nici ca imi pada de acesti oameni ! Si celai funny chestie e ca la botrzul ei au venit profesorii din liceu ( am fost elev model), profa de romana mi- a adus prima lucrare din cls a9 a in care eu spuneam ca la 20 de ani voi deveni mamica unei fetite ce se va numi Sofia Maria! Asa ca da, se poate cu copil la 20 de ani.
Cristina, ce frumos! Eu in clasa a 9-a visam la Depeche Mode si la un coleg de clasa, nicidecum la cum voi fi eu la 20 de ani.
Mama m-a avut de tinara, si-mi place lucrul asta, e la curent cu tot ce misca, uneori e mult mai la zi cu multe chestii, comparat cu mine. Sper, cind voi fi de virsta ei, si copila mea abia va fi implinit 20 de ani, sa fiu la fel de in forma ca ea.
La vara implinesc 37ani si am doi baieti: unul de 11 si unul de 6.Cel mare e aproape cat mine de innalt iar cel mic e dulce, pupacios si lipicios ca o fetita. Au fost copii doriti care au venit fix atunci cand am fost pregatiti sa fim parinti. A fost greu, munceam pe branci, nu aveam nici casa atunci cand l-am facut pe primul(stateam cu parintii) dar toate s-au rezolvat pe parcurs. Nu regret nimic, sunt totul pt. mine.
P.S Mi-as dori si o fetita dar nu mai am puterea psihic vorbind, sa o mai iau de la capat.
Buna!
Mi-ai facut ziua mai frumoasa!
Pe mine mama m-a facut la 35ani, asta acum aproape 27 ani! (ma rog, am frati mai mari, dar asta-i alta mancare de peste)
Eu sunt mama unui baietel de 4 ani jumatate(adica aveam 22 ani far’ mai putin de-o luna cand am nascut), si nu, nu mi se pare mai greu, ci doar frumos. Nici sacrificii nu cred c-am facut, refuz sa spun ca as fi facut si fac altceva decat sa-mi iubesc copilul.
Consider ca primordial, pentru toata familia, e sa ne iubim unii pe altii.
Ganduri frumoase va trimit acolo, in regatul vostru vesel!
Luni fac 27 de ani.Prima data am ramas insarcinata la 24 de ani dar n-a fost sa fie,nici a doua sarcina n-a fost pentru noi.Dupa 7 ani de tratamente,2 sarcini pierdute,nervi,dezamagire,rauri de lacrimi a aparut minunea vietii mele,singurul baiat fara de care nu as putea trai.L-am nascut la 2 zile dupa cea de-a 26 aniversare,pe 26 martie :D.Abia astept sa mergem la Disney,noi am fost si a fost fooarte fain.La anul o sa-i concepem si o surioara,sper sa ne iasa.
In zilele noastre oamenii amana maturizarea si evident, nasterea unui copil din cauze financiare; cei care nu o fac, sunt ori bogati ori inconstienti. Educatia este atat de importanta pentru un copil incat accesul la ea trebuie sa fie garantat de parinte si, deobicei, acesta nu isi asuma responsabilitatea. Ma refer strict la tara minunata in care traim. Din ce am citit insa, pare-se ca si prin alte tari tendinta este aceeasi, sa amani nasterea unui copil mult dupa 30 ani. Poate ca vom ajunge ca in filmul acela „Idiocracy” pe care vi-l recomand sa-l vedeti, neaparat 🙂
Imi pare rau sa te contrazic. Hai sa nu generalizam!
Copii acelor „inconstienti” pot fi tot atat de bine educati si scoliti ca ai celor bogati, depinde f. mult de inteligenta nativa o copilului si de implicarea parintilor . Nu ai vazut copii de „bogati” care au ajuns niste ratati?
Nu cred ca ai inteles ideea comentariului meu, nu ziceam ca daca faci copii sarac fiind, vor fi niste ratati, ci doar ca amanam momentul din cauze financiare, tocmai pentru ca dorim sa le oferim tot ceea ce este mai bun din punct de vedere educativ.
Ioana, cel mai bun dpdv educativ pt un copil e timpul pe care isi permite sa si-l aloce parintele pt educatia respectivului copil. Cam asta e esential, restul sunt mai degraba mofturi: nu stiu cate zeci de carticele cu alfabetul, cand de fapt o tablita si o creta sunt chiar destul si mult mai creativ, scoala de centru in loc de scoala de cartier, ca sa dati cu nasul de tot soiul de parinti absurzi si fandositi, ore particulare de limbi straine la 6 ani cand de fapt are nevoie la varsta aia sa se joace in parc pana la epuizare samd.
Ioana, cam asta a fost si motivul pentru care noi am amanat treaba asta, inca nu ne simteam suficient de ‘tari’ financiar vorbind. Si nici nu apuci sa ajungi pana la educatie, sarcina in sine, nasterea etc. sunt deja incredibil de costisitoare. In momentul in care am simtit ca putem duce corect la capat un asemenea ‘proiect’ si ne permitem sa facem acest lucru, ne-am pus pe treaba. In mai putin de un an (pregatirea pentru sarcina, sarcina, nastere, celule stem, bulendrele necesare unui nou nascut) am pus la bataie destui bani, pe care acum cativa ani nu-i aveam la dispozitie. Sunt si parinti care pornesc la drum pe ideea ca ‘ne descurcam’, noi am preferat sa avem un business functional (si lucrativ), apoi sa trecem la partea aceasta. E trist ca s-a ajuns aici, dar asta este …
Acum, realist vorbind, copilul nu sime vreo diferenta daca il plimbi in carucior de 60 de mil sau intr-unul de 20, sau daca se joaca cu papusi Barbie sau nu, sau daca ii cumperi body-uri de la Mothercare sau din Obor. Asta tine de faptul ca parintelui ii e ma usor sau mai greu, dar copilul nu simte nicio diferenta. Daca nu-ti permiteai sa nasti in nu stiu ce spital sau sa cumperi cel mai steril biberon de pe piata crezi ca nu mai faceai un copil? Eu cred ca sa pune prea mare accent pe partea materiala azi…
Liz, copilul meu nu se plimba in carucior de 60 de milioane si momentan nu are papusi Barbie (dar le va avea, ca asta e datul). Dar a facut o mare diferenta sa-mi permit sa nasc intr-un spital decent (si din pacate nu de stat, oricate zeci de mii am cotizat pana acum), sa avem cele necesare pentru ea, sa ne permitem stocarea de celule stem, sa ne permitem sa o ducem intr-o vacanta, sa aiba sansa unei educatii bune (chiar daca inseamna sa facem niscaiva eforturi serioase). Am avut in trecut si momente grele in familie (dupa ’90, cand ne-am trezit destul de saraci) si au fost ani grei pentru toti – si pentru mine ca si copil. Si da, m-au marcat intr-un fel anii respectivi si lipsurile, desi de dragoste parinteasca nu am dus niciodata lipsa. Mi-as dori ca fiica mea sa nu cunoasca problemele astea si sa ne putem concentra in a o educa bine si a-i oferi experiente frumoase de viata, nu sa numaram gologanii de 10 ori pana sa luam un codru de paine.
Nu vorbeam de tine personal ci de oamenii care gandesc ca pana nu-mi permit sa nasc la privat, sau sa o dau la o scoala privata, nu fac copii. Cine garanteaza ca la 40 de ani o sa ai suficienti bani ca sa se intample asa? Si atunci ce faci, alegi sa nu faci un copil pentru ca nu indeplinesti conditiile de mai sus?
Asta era intrebarea mea, in ce masura conditioneaza toate aspectele astea materiale aducerea pe lume a unui copil?
Mie mi se pare ca uneori setam niste standarde inutil de inalte.
daca te mai citesc mult, incep sa dau in ganduri paranoice, cum ca cineva imi cloneaza gandurile 😛
De fapt, poate ca oamenii nu sunt atat de diferiti, daca ajungem sa ne dam seama ca suntem multi care avem exact aceleasi trairi, exact aceleasi cugetari, la aceeasi varsta….e incurajator !!
buna,si eu sunt o mamica tanara am 24 si am un baietel de doi ani jumatate si o burtica de 7 saptamani.as fi putut fi o mamica mai tanara dar prima sarcina am pierdut-o la 21 de ani…sunt casatorita de aproape 5 ani si nu avem nici un gand de despartire 🙂 E si greu,nu am sa mint sa spun ca e totul numai roz si frumos,dar ne-am acomodat,ne-am maturrizat amandoi si acum cand il asteptam si pe al doilea suntem mult mai pregatiti si sunt atat de mandra cand merg pe strada cu fiul meu,mi se pare ca de cand am devenit mama sunt mai frumoasa,mai desteapta si muuult mai fericita.singurul regret ca sa zic asa e atunci cand imi vad prietenele avansand in cariera,vorbind de joburi interesante in timp ce eu trebuie sa pun pauza inainte sa inceapa cu adevarat,am nascut in timp ce eram in anul doi,am terminat facultatea,am luat si indemnizatie de crestere(deci am gandit nu am adus pe lume un copil ca sa moara de foame cum mi s-a mai spus)si anul asta cand sa ma apuc de cariera….vine bebe doi si aceasta sarcina fiind tot una dificila trebuie sa o las pe alta data,pe atunci cand o sa creasca bebe mai maricel si ma deranjeaza un pic privirile si comentariile celor din jur,ca mereu se gaseste cineva.si nu am 17 ani!!!asta e tare aiurea,sa nu arati de varsta ta si din mama tanara sa fi vazuta ca mama minora :)) nu sunt copii facuti din greseala,sunt doriti,tinuti in burtica cu tratament,internari….poate la bebe din burtica a existat o greseala de calcul,dar tot dorit si iubit este 😉
Ca de obicei in regat, comentariile sunt la fel de interesante ca articolul. Intervin din postura unei fete de aproape 30 de ani, la care nici maritisul nu e aproape, daramite copiii, dar cu intentii clare in sensul asta. Vad ca exista tendinta de a blama regretele oamenilor sau de a spune „daca faceai altfel, nu regretai nimic”, eu cred ca tot timpul avem cel putin indoieli, daca nu chiar regrete si mi se pare absolut normal sa te pui pe tine insati la indoiala. Nu e nimic de condamnat, dimpotriva mai degraba de condamnat sunt atoatestiutorii si eunumaiamnimicdeinvatat-ii. O femeie care a lasat cariera pe mai tarziu ca sa faca o familie are dreptul sa se uite din cand in cand cu jind la o femeie cu o super-cariera, asa cum si o doamna director fara copii poate se uita la una mai tanara, dar cu familie. E natura umana, nu e nimic aiurea in asta si situatiile astea nu sunt argumente pentru „cealalta tabara”. Problemele apar cand aceste indoieli se transforma in sentimente negative fata de copii, atat. Fiecare isi face alegerile in functie de educatie, istoria personala si circumstantele momentului, hai sa nu incercam sa ni le impunem altora ca adevaruri general valabile.
Mare dreptate ai Ioana. E pacat ca facem din istoria proprie o regula. Nimeni nu le stie pe toate. Am prietene care au avut copii la 23 de ani, dar si din cele care au asteptat pana la 30 si mi se par minunate toate. Am vazut femei care abia la 30 si incearca sa aiba copii si au temeri despre cum se vor acomoda in noua lor viata in care centrul universului se schimba. Pentru ca se schimba orice ar spune oricine. In primele luni eu nu prea stiam cand e zi sau noapte 🙂 Dar e frumos si e bine. Dar ma departez de subiect. Nu sta intotdeauna in decizia noastra cand vine un copil. Pan la urma nu il poti face de una singura nu? Ma supara oamenii care au retete de viata pentru ca tin musai sa ti le impartaseasca fara sa se gandeasca la sufletelul tau. Eu sunt o norocoasa: l-am vrut, a venit, am stat cu el acasa aproape 2 ani, m-am intors la sv, mi-am continuat cariera fara sa resimt cei doi ani de pe tusa (app, cei mai frumosi ai vietii mele), dar o an pe nana copilului meu care a incercat 10 ani. A ramas insarcinata abia dupa ce l-a botezat pe al meu 🙂 Doamne Doamne e mare. Si se lovea mereu de intrebari: de ce nu faceti copii? Ar cam fi timpul… etc. In fine. E dureros sa iti doresti si sa nu poti, iar peste asta sa ti se mai ofere si lectii gratuite.
dupa parerea mea de acum de la aproape 41 de ani si mama a doi copilasi mici inca, uitandu-ma inapoi, as alege sa fac copii muuuult mai repede decat i-am facut. Colega mea de banca din liceu are fata in anul I la facultate. Si multe alte colege de facultate au copiii liceeni deja. Eu tot socotind si numarand, am pierdut „tren” dupa tren. Din obsesia mea de a face sa fie totul „atza”, sau cel putin cat mai aproape de idealul stabilit, fara doar si poate, tot de mine. Gresit !
Ideala din punctul meu de vedere este acea situatie cand te decizi sa te ssi sa faci copiii in jur de 20-22 de ani, si….NEAPARAT sa ai familia (parintii, matusi, socri, bunici) alatuturi de tine in acest demers, ca tu tanar parinte sa poti sa urmezi si studii superioare in timp ce bb creste. Alaturi= intelegere, suport, ajutor fizic, material, financiar, NU betze-n roate si in toate ! Asa am eu de gand sa=mi sfatuiesc copiii, daca vor dori sa mi urmeze sfatul, ok, daca nu, tot ok, voi si cu ei asa cum vor decide si cum vor avea nevoie. Eu neavand absolut nici un suport de undeva, fizic, material si MAI ALES moral, SUFLETESC si fiind setata pe cariera am tot impins momentul casatoriei si al aducerii copiilor pe lume pana la 31 de ani. Am tot cugetat cam de ce am nevoie sa cresc copiii si cum o sa i cresc, mi-am stabilit niste praguri foarte ridicate de expectante, am fost extrem de dura cu mine si mi tot spuneam ca nu s inca pregatita, ca nu suntem pregatiti ca familie sa oferim copilului ambianta potrivita. Asa a trecut timpul….Acum am doua minuni mici, daruri divine 🙂
Te urmaresc cu drag, m-a binedispus postul tau pentru ca eu fac 23 abia in septembrie iar bebe vine luna viitoare :)) . L-am facut cu mare drag,da, am simtit ca trebuie sa vina acum.
Sanatate multa sa aveti , de la mic la mare si sa ai o sarcina usoara !
Eu mi-as fi dorit sa fiu mamica tanara, dar n-am avut cu cine, pana la 32 ani … Sper sa reusesc sa mai am macar un copil, daca nu doi, imi plac familiie numeroase. In facultate aveam o prietena buna care a nascut prima fetita la 21 de ani, fata nu vorbea bine romaneste si ne explica intr-o pauza, ca ea cand a ramas insarcinata sotul ei era in Ungaria, vrand sa spuna ca atunci cand a aflat ca e insarcinata el era plecat … in fine, era o paranteza. Ceea ce vroiam sa spun era ca atunci cand am aflat ca-s insarcinata am vrut s-o sun sa ma „laud”, dar n-am mai facut-o pentru ca am aflat de la o cunostinta comuna ca tipa nascuse de curand si al 3-lea copil … tare-i admir si eu pe cei care si-au „asumat” un copil de tineri!
nu există vârstă ideală pentru făcut copii. fiecare face cum poate şi cum crede. există chiar o teorie conform căreia copii făcuţi la bătrâneţe sunt mai deştepţi. constatare statistică. punct. restul sunt vorbe. fără sens. după mine. să ne trăiască copii, indiferent de vârsta la care i-am făcut.
Printesa, felicitari pentru cea de-a doua sarcina si iti doresc o sarcina usoara si o nastere si mai usoara. Din generatia mea ( aproape 25 de ani) constat ca multi fac copii de tineri.Eu am 24 jumate si o bebelina de 7 luni.Mai am o colega de liceu care are doi copii deja. Mai am inca una cu un bebe pe drum. Cand mama mea iese cu mine pe strada lumea spune ca suntem surori pt ca suntem tinere.eh asa o safiu si eu cu fiica mea. ca doua surori
dar ce te faci cand esti tanara, casatorita cu barbatul visurilor tale iti doresti un copil si acesta nu vine? mi-am cunoscut sotul cand aveam 23 de ani cand m-am si mutat cu el, la 25 de ani eram deja casatorita ne doream un copil inca de atunci dar am putut sa fiu mama exact la 2 luni dupa ce am implinit 30 de ani. doar cine trece prin probleme de infertilitate intelege ca nu conteaza varsta la care ajungi sa fii mama. conteaza doar ca ESTI MAMA.
Eu am facut copilul la 35 de ani. Acum un an abia incepeam sa ma gandesc ca mi l-as dori si faceam consulturile de rigoare, sa stiu ca e totul OK. Am avut noroc chior si s-a ‘prins’ din prima. Are acus’ 2 luni si este cel mai bun lucru din viata mea (si chiar am avut o viata plina de bucurii pana acum).
Regret ca nu am facut pasul mai devreme? Vazand cat e de dulce si cat suntem de fericiti cu ea, parca as regreta. Dar nu o fac, pentru ca atunci nu-mi doream copil si probabil ar fi iesit doar din ‘greseala’. Acum am fost amandoi pregatiti pentru ea si ne bucuram de viata in trei asa cum e normal.
Ne-am dat un pic peste cap saptamanile astea, dar intr-un mod placut. Si cu fiecare zi care trece, ne obisnuim tot mai mult in formula asta 🙂
Si eu am un pic de invidie si de admiratie pentru mamele tinere. Mi-ar fi placut sa fiu una dintre ele. Insa, asta a fost viata mea, si toate s-au asezat pana acum exact cand trebuiau sa se aseze 🙂 La 22 de ani eram fiica ploii, nu imi cunoscusem sotul, nu eram nici macar pe aproape sa imi cunosc sotul, eram intr-un dezastru de relatie. Abia atunci dadusem cu nasul de libertate, abia atunci incepusem sa respir, sa inteleg cum e sa iei decizii singur, sa ma gasesc pe mine. A durat ani buni procesul, si inca mai dureaza. As fi fost o mama groaznica. As fi luat decizii proaste, neinformate, as fi fost frustrata.
La 30 de ani, eram deja in perioada vietii mele in care imi doream foarte mult copii, imi doream responsabilitatea, imi doream sa stau acasa si sa schimb scutece. Am rabdare, am stabilitate (si psihica si financiara) ma informez, nu sunt panicata, am incredere in mine, in deciziile pe care le iau, simt cum cresc si evoluez odata cu fata mea. Am alaturi tatal copiilor mei. Privesc cu incredere catre my 40s, cand copiii vor fi maricei si vom putea face chestii misto, atat impreuna cu ei, cat si, din nou, doar in 2. Daca vom mai vrea vreodata 😀 😀
Uneori si eu m-am gandit cum ar fi fost daca…si mi-am dat seama ca, pentru mine, asa cum s-a intamplat a fost cel mai bine. Daca era sa se intample la 21 -il faceam atunci, dar s-a intamplat la 37 (ati citit bine!) prima oara si, evident, l-am facut. Uitandu-ma la mine de atunci si la mine de acum, pentru mine in mod clar a fost cel mai bine acum. Si pentru el, caci acum 15 ani aveam rabdare egala cu zero, plus nshpe mii de vise care se doreau transformate in realitate. Si care, cu un copil alaturi, nu s-ar fi putut transforma in realitate.
Am fost eu centrul universului meu suficient de mult incat sa vina de la sine dorinta de-a deveni altcineva centrul lui. Mi-am facut toate mofturile, am avut hobbyuri extrem de costisiotoare si mi le-am permis, nu mi-am refuzat nicio calatorie pe vreun continent unde-mi doream sa ajung. Cand am facut copilul mi-am asumat ca, PENTRU O VREME, voi lua o pauza de la unele dintre aceste lucruri. Din motive de timp sau din motive financiare- nu conteaza. Dar O PAUZA. Pentru ca le-am „bifat” inainte nu simt nicun minutel de frustrare. Astept cuminte sa mai creasca nitel ca sa am curaj sa mergem impreuna si-n tari mai indepartate, mai „altfel”…
Concluzia mea: fiecare-si are momentul ei/lui mai bun pentru asta..poate ca fiecaruia i se intampla acest lucru atunci cand trebuie sa i se intample. Eu chiar cred in asta!
@ Liz eu sunt o mama de “peste 35-40 de ani” cu doi copii mici si nu ma regasesc in descrierea ta, ba chiar sunt la polul opus. sunt o mama in varsta pentru ca am ramas prima oara insarcinata la 38 de ani. hormonii nu o iau razna dupa o varsta, ba dimpotriva, se imputineaza, ceea ce nu e neaparat un avantaj. parintii sunt prea in varsta sa ne mai poata ajuta (doi dintre ei chiar nu mai sunt deloc), asa ca trebuie sa ne permitem bona & menajera, ca asa cum spui si tu, la 40 de ani ar fi bine ca banii sa nu mai fie o problema. la 22, 25 si chiar si la 30, daca ma uit in urma, erau, dar de atunci au trecut ani grei de munca. in rest – da, si eu mi-as fi dorit sa am copil la liceu acum in loc de copil in scutece si – asta o sa sune rau dar este ceea ce gandeste o mama de 40 de ani – visez sa apuc sa imi vad macar unul dintre copii la varsta pe care o am eu acum.
Ma bucur sa aud ca existe si contraexemple la ce am zis eu mai sus. Eu am afirmat ca sunt contra ideii ca daca faci copii la tinerete inseamna ca o sa fii ultraposesiv/protector. Logica asta mi se pare gaunoasa iar presupunurile ridicole: daca ai 25 de ani, nu te cunosti pe tine, nu ai hobbiuri, nu ai citit, nu ai prieteni (?) deci o sa fii un parinte prea grijuliu, asa cum spunea cineva mai sus.
Daca nici la 20 si ceva de ani nu ai o viata sociala activa, nu iesi in oras, nu calatoresti, atunci nu stiu cand o mai faci. La 40 cand ai rate la casa, masina si cand copiii sunt deja mari, deci au pretentii financiare mai mari?
Cred ca sufocarea copiiilor vine din cu totul si cu totul alte resorturi interioare decat lipsa de experienta, cum ar fi dorinta de control si dominare (care au si ele diverse cauze). Lipsa de experienta te poate face mai inconstient sau mai fara griji, poti avea o atitudine mai relaxata, intr-un fel nu stii ce te asteapta, dar nu te determina sa-ti sufoci copilul.
Imi pare rau pt bunici!
Aaa nu e chiar asa greu. Ne tot intrebam ce va fi , cum va fi, dar nu e chiar asa greu. Nu avem o casa a noastra dar ne e foarte bine si asa deocamdata. Nu este obositor, ma bucur ca ne-am gasit atat de devreme si ca am avut posibilitatea de a face un copil. Energie avem ohoo. Ne interesam sa aiba tot ce e mai bun.
Eu sunt disperata dupa ea, innebunita pana peste cap. El ne-a fost alaturi la fiecare puseu de crestere. Cand i-au dat dintisorii a stat si el cu noi cu toate ca a doua zi se trezea de dimineata sa munceasca pentru noi. A carat-o in gat sa nu mai fie mofturoasa pana gafaia de oboseala si ea tot mai voia.
M-a cerut in noiembrie si cu o saptamana inainte de craciun a iesit testul pozitiv. Am nascut la 23 , el avea 22. Ne-am iubit din prima clipa, a fost ca in povesti, ne-am dorit enorm sa avem un copil, am fost si la starea civila cu tot cu ea (pe cand avea 6 luni). A bombanit si ea ceva o data cu noi. A fost in ziua de Dragobete si ne bucuram ca a fost atunci.
Nunta ..nu prea vrem. Ne dorim o nunta in doi (in trei in cazul nostru). Sa fim imbracati in mire si mireasa , Sophia (fetita noastra) sa fie imbracata ca o printesa , cu tot cu fotograf dupa noi, sa ne plimbam , sa ne distram. Desigur ca soacrele vor comenta si se vor imbufna ca nu avem sarmalele pe masa si nu jucam populara sau mai stiu eu ce. Dar nu ne pasa. Au fost prezenti la starea civila, a fost obositor si abia asteptam sa plece acasa, sa ramanem doar noi trei . Sa ne iubim cu ea in intimitatea noastra, sa ne jucam cu ea, sa ne uitam lung la livretul de familie , etc.
Ti-as arata si poze cu noi 3 dar nu stiu cum.
P.S. Apropo de nunta, asa m-am indragostit de blogul tau: citindu-ti articolul despre nunti. Am cautat pe google ‘o nunta altfel’ si de atunci iti sunt fidela . Pup !
Eu mereu ii spuneam mamei ca după 30 de ani vreau copii si sa ma marit doar ca Dumnezeu a avut alte planuri.Cred ca fiecare din noi avem o poveste unica si minunata despre cum s-a conceput printul sau printesa.Cateodata se mai prinde gluma si mistoul cum a fost in cazul meu.In fine,ne rugam la Dumnezeu sa ne dea un bebe desii eu nu mi-am dorit atat de mult unul acum pentru ca sunt prea tanara daaar cred ca daca nu mi-o dădea dumnezeu pe Sophia,nici ca mai faceam copii pentru ca pur si simplu nu-mi sunt dragi copii si ma gandeam ca am toata viata înainte,ca trebuie sa-mi fac scoala,aveam obsesia sa plec in strainatate sa fac bani asa cum plecam in fiecare an in vacanta de la facultate,sa ies in club,baieti,o noua iubire etc Si iaca la 21 am ramas gravida la 12 zile dupa ce am implinit 22 a venit Sophia.Cand stau si o privesc,cum rade cand vorbesc cu ea,cum gangane,cum doarme,cum se supara cand o pup mai tare,imi trec toate gandurile rele.O iubesc si e viata mea,sunt fericita ca nu am luat alte decizii si ca este acum in bratele mele.Are o luna jum printesa mea.
Si cine a zis ca nu pot recupera tot ce n-am reusit sa termin?Cine a zis ca nu pot iesii in club cu ea cand se va face mare (asta fara sa stie sotul :)))))) ) Cu vointa,ambitie si putin noroc in viata le faci pe toate insa stiti vorba aia niciodata nu le ai pe toate asa ca orice ocazie ti se da in viata profita de ea ca poate a doua oara nu mai vine.