Printre întrebări legate de vaccinuri, refluxul bebelușului, diversificare, naștere și părințeală, primesc (slavă Domnului) și unele despre vopsea de păr, haine, muzică și munca la reviste sau în agenție. Nu știu să răspund la toate, nu-s specialistă în nimic altceva decît în propria-mi viață (și pe alocuri nici măcar în asta), la unele nu vreau să răspund, pentru ca-s decizii prea importante să-mi asum vreo implicare, în calitatea mea de perfect străin căruia i se cere părerea.
Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des (nu trece săptămîna fără ea) e: ce să fac să-mi găsesc un job? Cu variațiunile: vreau și eu să scriu la reviste pe bani, cum fac să intru într-o agenție de publicitate, oare e fain să lucrezi în televiziune, că pare foarte fain, vreau să fac și eu PR ce înseamnă și cum fac rost de un asemenea post, cum ai reușit să faci bani din blog etc.
Pe rînd, din propria-mi experiență, care nu e deloc un curs în domeniu, ci doar experiența mea de om care-a făcut pe rînd presă de agenție, apoi producție de știri TV, apoi PR, apoi copywriting într-o agenție, project management, presă, presă și acum face comunicare online. Multe, veți spune, e drept, sînt multe pentru 15 ani de muncă, mama are același serviciu de 34 de ani, dar cumva toate au legătură, au curs firesc unele din altele, s-au combinat și s-au completat frumos, nu pot spune c-am obosit, că am amețit sau că am apucat să mă plictisesc măcar o zi de la primul meu job (aveam 19 ani) pînă acum.
În televiziune e foarte fain să lucrezi dacă nu ai viață personală. Pe vremuri se plătea ceva mai bine ca acum, dar asta e valabil cam în toate domeniile. În televiziune, totul e în viteză, deciziile se iau la secundă, responsabiitatea e mare, la fel și scandalul în caz că greșești. Se stă peste program, te mai cheamă în weekend, în caz de evenimente importante (război, alegeri, nunta Biancăi și alte breaking news events) dormi în redacție.
Bani din blog faci mai mulți sau mai puțini, în funcție de cît de tare te grăbești, de ce principii îți setezi, de cum reușești să îți construiești credibilitate și comunitate, și nu în cele din urmă, de cît de bun ești. Eu scriu aproape zilnic de 7 ani și sînt departe de a face bani din blog. Nici nu mi-am propus pînă acum să transform blogul într-o sursă de venit, a fost de la început un jurnal prea personal să devină comercial. Poate în timp voi schimba strategia, deocamdată încă am nevoie de un jurnal mai mult decît de o sursă consistentă de venit. Alții au reușit să cîștige mii de euro pe lună mult mai repede, au ales alte stiluri, alte subiecte mai populare, ei au știut să facă business, eu nu știu decît să scriu. Dacă ești la început și vrei să cîștigi bani din blogul personal, cred că e important să-ți alegi subiecte care te pasionează, despre care știi lucruri, pe care le poți trata într-o manieră personală. Sînt niște zeci de mii de bloguri în România deja, dacă vrei ca al tău să iasă în evidență, e cazul să fii special: să ai informații în exclusivitate, să ai o scriitură unică, să abordezi subiectul dintr-un unghi inedit. Și să ai prieteni care să te ajute cu promovarea. Să scrii constant, corect românește, onest, interesant pentru alții. Apoi urmează să decizi dacă vinzi posturi sau bannere rapid, cu prețuri mici, sau aștepți niște ani și ești selectiv cu partenerii pe care-i promovezi, urmînd ca apoi să poți seta costuri ceva mai măricele.
La reviste… eheee, chiar nu mai știu cum se intră acum în echipa de colaboratori. Cînd am scris primul text pentru Avantaje, în 2001, cred, a fost suficient să mă recomande o colegă care lucra acolo, și să scriu un text de probă. Era multă muncă pentru un text, alergam să fac interviuri cu psihologi, sociologi, avocați, făceam chestionare pe stradă, pe atunci nici internet n-aveam, trebuia să adun informațiile de pe teren. Rezultau texte ample, de 8-10 pagini, cu sugestii de poze, citate, subtitluri, referințe, care treceau apoi prin editare, corectură, paginare. Așteptam revista la chioșc rozîndu-mi unghiile să-mi văd textul pe hîrtie. La Cosmopolitan am intrat în 2002 la fel, cu un text de probă trimis aiurea la cineva din redacție. Am scris pentru ei pînă în 2007, lună de lună. Mi-a plăcut, am cunoscut oameni cu care încă păstrez legătura, oameni de presă buni care acum scriu și coordonează prin alte părți. Am scris în multe reviste de atunci, de fapt cred că în ultimii 12 ani n-a fost lună să nu scriu măcar un text pentru măcar o revistă (cu excepția lunilor de concediu de creștere a Sofiei) de la design interior la diete pentru bărbați, mi-a plăcut fiecare text pe care l-am făcut, mai ales că de cele mai multe ori îmi puteam alege singură subiectele și editarea pe text făcută de coordonatori era minimă. Nu se plătea grozav, iar acum se plătește și mai puțin. Deh, așa sînt vremurile, e bine să aveți așteptări rezonabile. Multe reviste s-au închis, altele mai au doar ediții online. Bugetele pentru colaboratori sînt mici sau chiar inexistente. Nu mai știu cum se desfășoară acum procesul de selecție, îmi imaginez că-s mulți care bat la ușile revistelor, din păcate nu mai sînt așa implicată în procesul editorial (deși în continuare scriu la două reviste și ocazional și prin altele, cînd sînt căutată în mod special pentru un anumit subiect).
Despre PR, of, ce discuție lungă. Pe scurt, dacă nu știi despre ce e vorba, mai bine nu-ți cauți job în domeniu. E nevoie de răbdare, imaginație, o rețea bună de contacte în presă și online, experiență, ca să nu zic direct reputație bună în domeniu… spinoasă treaba. E într-adevăr un job frumos, nu prea apuci să te plictisești și înveți multe la fața locului, dar asta nu înseamnă că oricine-l poate face.
Cum să pui mîna pe un prim job, cînd toată lumea caută tineri cu experiență? Da, greu, știu, am fost și eu acolo, din fericire într-un moment în care piața muncii în general și presa în particular o duceau mult mai bine. Păi, cred că după ce ai încercat căile tradiționale ale pilelor, cunoștințelor, ejobsului, linkedinului, norocului chior, și nimic n-a mers, te poți pregăti pentru o perioadă de voluntariat. Stagiile de practică nu prea se plătesc (deși ar trebui), dar dacă ești bun, după 6 luni te poți alege cu o angajare pe un post de junior. Poți face voluntariat în ONG-uri, mici asociații, poți pune pe picioare un proiect propriu pe care să-l crești ca pe o afacere de test și să aduni experiență de unul sigur, tu cu tine. Poți face un blog despre tine și nevoia ta de job, poate dacă ești suficient de inspirat atragi atenția vreunui head-hunter. Poți urca un filmuleț pe youtube în care-ți demonstrezi măiestria, aud că video e la putere anul ăsta. Fii prezent peste tot, facebook, twitter, site-uri de joburi, grupuri de specialiști în domeniul tău, fii mereu atent și respectuos, nu intra în scandaluri, nu polemiza doar ca să atragi atenția, acceptă sfaturile altora mai experimentați, nu te aștepta să găsești job cu 1000 de euro pe lună din prima, ai răbdare, fii bun fără să aștepți cine știe ce recompense din start, și poate o să fii tu ăla din 100 care pune mîna pe job.
E greu, e cumplit de greu, am mulți prieteni cu multă experientă care își caută de luni, alții de ani, mulți s-au mutat înapoi cu părinții pentru că nu-și mai permit chiria, și din facultăți ies noi și noi specialiști flămînzi, dorici să se afirme, să facă valuri, carieră, să-și facă părinții mîndri. Și dacă mă întrebați pe mine, greul cel mai greu abia începe, urmează niște ani și mai complicați, bătălia pe piața muncii va deveni și mai cruntă. Voi, cei care-aveți joburi, țineți-le bine, iar voi, cei care le căutați, înarmați-vă cu răbdare, cu așteptări modeste, căutați o cale să ieșiți în evidență, aveți grijă de toate contactele și cunoștințele, nu se știe de unde sare iepurele.
Baftă, oameni buni, baftă și răbdare!
pentru că fac parte dintre oamenii care aveau nevoie de astfel de mesaje de încurajare îţi mulţumesc.
1. Este foarte greu. Al naibii de greu.
2. Hr-ul la fel ca si TL-ul de obicei sau orice alta persoana care vine din Management, sunt fara studii psihologice/psihiatrice.
3. PCR- pile cunostinte si relatii e in floare. Mai ales in sectorul public.
4. Bestjobs imi spune clar din start ca nu pot aplica pe acelasi post din cauza a nu stiu ce filtre. Verificat asta pe 3 surse.
5. Experienta ne omoara. De parca nu toti am invatat sa scriem, sa citim, sa etc…cu totii am facut-o.
6. Cer degeaba recomandari si endorsement pe Linkedin. Romanii nostri nu sunt sociali. Mai degraba Hateri.
7. Sunt prea mari derapajele intre categorii sociale. In fond nu cred ca cei de la ASR sau Bnr cu toata raspunderea lor sunt genii, si noi niste foarte mari prosti.
8. 3 Targuri de joburi- cat inca eram angajat. Umilinte mai mari nu am trait. Am vazut o fata umilita la JTI, pentru ca a indraznit sa intrebe de un job, iar cucoana de la hr, i-a spus pe fata ca nu vor da pe nimeni afara, ca sunt oameni cu vechime, peste 15 ani, pentru o pustoaica ca ea. Angajatorul Google, dupa ce mi-a dat cu flit, l-am prins cu mata-n in sac , ca nici el nu era pe studii de specialitate. Raiffeisen, care are mai multi HR si multi intepeniti in functie sau veniti de pe alte plaiuri, imi spun ca nu pot aplica in LEAN, dar fac aceiasi greseala cu mine ca fix acum 6 ani. Si desi ii spun asta in fata, nu face altceva decat sa ridice din umeri.
9. Joburi puse la misto. Multe companii practica asta. Publica anuntul dupa ce postul s-a dat pe sub mana. Stiu ca mai toate corporatiile fac asta. HP, Oracle, RZB, si lista poate continua.
10. Agentiile de recrutare, sunt doar niste simpli pesti. Incaseaza un comision si atat. Nu le convine sa lupte cu angajatorul, pentru ca sclavii sunt sclavi si nu au drepturi sau sindicat.
11. Sa iti depui actele la Somaj- Anofm, inseamna alta bataie de joc si vreo 5 drumuri. Desi ai platit cativa ani buni, in cazul meu vreo 13, suma pe care o incasezi, este pura umilinta. Abia as putea acoperi doua facturi. Plus ca pentru somaj, trebuie sa fii apt sanatos, fara adeverinta de la medic nu iti primesc dosarul.
12. Toata lumea vrea posturi bine platite. Au si ei la randul lor de platit facturi. Lunare. Nu e vorba aici de o alegere, ci mai mult de o obligatie.
13. Despre HeadHunting in Ro, nu cred ca mai are rost sa dezbat subiectul.
Ah, treaba cu job-ul e complicata rau. M-am chinuit mult sa caut un job calumea. Acum 2 ani,studenta fiind, cu o experienta de 2 luni ca si casier la Kaufland, imi cautam ca nebuna un job care sa-mi permita sa-mi cumpar ce vroiam eu (noroc ca nu vreau chestii scumpe) si sa nu mai fie nevoie sa cer banii la maica-mea. Mi-am luat un job part-time, 6 ore, la Decathlon. A fost o perioada faina, munca la greu, distractie dupa, o gramada de responsabilitati, dar am cunoscut oameni. Anul trecut, prin octombrie, m-am mutat la Cluj, pentru ca m-am plictisit de Timisoara, pentru ca nu mai imi placea orasul, pentru ca ma simteam singura. Am venit aici cu un milion de bagaje, cu ceva bani si putina rabdare sa-mi gasesc job. Mi-a luat 2 luni jumatate sa-mi gasesc ceva cat de cat bine platit. Acum lucrez intr-un call center, nu e job-ul vietii mele, nu intentionez sa fac o cariera din asta, dar e ok pe moment. Mi-as cauta altceva, dar nu mai am energie sa caut, sa merg la interviuri si sa astept sa fiu sunata. Deocamdata, tin cu dintii de ce am 🙂
* sa cer bani de la. ah, imi fug ideile si degetele :))
Nervi de oţel şi răbdare cât cuprinde! Începutul e cel mai greu!
Eu scriu contra cost pentru reviste online dar asta după ani buni in care am scris poate sute de articole gratis. E greu dar nu imposibil.
sunt in aceeasi situatie, De aproape 10 ani jobul meu s-a limitat la a fi mama de 2 copilasi scumpi tare. Am abandonat si pasiunea mea in plan profesional, si jobul de unde mai luam niste banuti buni, si tot, ca sa fiu mama full time. Acum puii mei au 7 si respectiv 9 ani jumate, eu merg pe 41 cu pasi cand mai obositi cand mai sprinteni, si ma gandesc cu oarecare stupefactie ce voi face cand voi avea nevoie de un job, caci nu voi sta acasa vesnic,nu ? Am si eu un blog-jurnal, pe care insa nu vreau sa-l transform in sursa de venit, nu ma pricep la multe…am o diploma de studii superioare intr-un domeniu in care muncesti mai mult pro bono daca ai pasiune, dar abia daca-ti acoperi cheltuielile lunare obligatorii…
poate o reconversie profesionala? un curs de faurit obiecte? e nevoie de miini pricepute, prea sint multi intelectuali si manageri pe piata muncii…
oh, nu stiu, mie imi place mult sa bucataresc…nu prea ma pricep la lucru manual. Cand eram studenta am lucrat si ca secretara o vara…nu tin f mult la prestigiu insa nici doar voluntariatul nu=mi mai sade bine. Mai bine ma duc si sap, cultiv morcovi daca n-o sa gasesc nimic mai de doamne ajuta
daca iti place bucatareala du-te la un curs de calificare. merita. dupa 7 ani de munca intr-o mare corporatie m-am recalificat. sunt bucatar, am job, fac ce mi-a placut dintotdeauna si ma simt mai bine ca oricand.
Buna. Este prima data cand las un comentariu insa citesc site-ul de cateva zile si am terminat aproapte toate sectiunile. Din scoarta in scoarta cum s-ar zice 😛
Mi sa parut ca rezonez foarte bine cu comentariul tau deoarece si eu ma aflu la acea cotitura sa spunem in viata profesionala. Cu studiile terminate nu am reusit sa ma „introduc” in domeniu in nici un fel (hr, management,pr) si am tot lucrat diverse alte joburi ca sa castig totusi ceva sa nu consum oxigen degeaba. Acum sunt gravida in 6 luni de zile si ma gandesc cu groaza la ce ma asteapta dupa. Urasc munca in sclavie si corporatiile si imi place foarte mult sa gatesc. Daca si altii pot renunta dupa atata timp si se pot reprofila inseamna k nu este timpul pierdut nici pentru mine. As dori sa incerc sa vad daca se poate sa urmez aceasta pasiune. Nu cred ca imi place ceva mai mult decat sa experimentez cu mancarea. O zi buna tuturor!!
Sunt de acord cu Andreea şi Loredana.Perseverenţa e cheia din punctul meu de vedere.Eu, de exemplu,lucrez în fotografia de stock, şi da de acasă.:).Într-adevăr începutul a fost destul de greu(asta fiind acum 3 ani), mai să mă las..dar evoluţia lentă e cea mai sigură. Am făcut şi facultatea, ce-i drept, dar asta pentru a avea o siguranţă în caz că nu ştiu…pică internetul de tot:)) în rest, continui să învăţ în fiecare zi, de la alţii, de la prietenu (mai breaz în domeniu)…şi să reinvestesc o parte din câştig pentru a avea continuitate.Nu am echipament de mii de lei,şi pentru că m-am orientat mai mult pe latura culinară, uneori am impresia că cheltui mai mult decât scot din asta, însă ideea este foarte importantă,atunci când nu beneficiezi de resurse mai expensive.Binenţeles că m-am lovit de mentalităţi de genu, vai da cum să plăteşti pentru o poză?ce, nu există google?..păi în primul rând nu e poză, e fotografie, pozele sunt pentru facebook, iar al doilea, există drepturi de autor.Plus satisfacţia că lucrezi de acasă, îţi stabileşti singur programul, iar pentru mame,nu şi cazul meu, că îşi petrec mai mult timp cu copii.
Lia,dacă ai gradină, consider că eşti o norocoasă.Ai putea să cultivi nu doar morcovi, sunt o mulţime de legume,acum depinde de zona în care stai. Ai putea să te asociezi cu cineva, prietene…să vă faceţi reclama online, ori un magazin online…produse bio…iarna să vă orientaţi pe dulceţuri, compoturi…să fiţi originale şi creative…sau dacă îţi place să bucătăreşti deserturi şi prăjituri, la fel promovare mai ales online, căci informaţia circulă mai repede, sau catering..destul de căutate mai ales de sărbători.
Deci dacă vrei soluţii se găsesc.
Recomand si eu doua resurse din domeniu – grupul pe care l-am facut acum 1 an juma cand imi cautam job, intre timp am ajuns la 5000 de oameni (aproape): https://www.facebook.com/groups/joburi.pr.jurna/
Work at Home Moms: https://www.facebook.com/WAHM.Romania
Multa rabdare si scris cat mai mult, eu lucrez sau fac voluntariat de la 16 ani, ca asa era in State.. apoi in Canada a trebuit sa ma autosustin in scoala, apoi la retur voluntariat si scoala&Erasmus.. si de 6 ani lucrez full time. Fu quite a ride :)) more to come!
Pe mine ma enerveaza gandirea asta „daca faci tu inseamna ca pot si eu!” sau cum sa ne imbogatim peste noapte. Oameni care vor sa munceasca si accepta sa plece de jos sunt mai putini sau chiar spre disparitie in tara asta. Toata lumea are impresia ca intorci banii cu lopata pentru ca ai blog, si e asa de simplu sa scrii de acasa si vor toti.
Eu cand mi-am ales facultatea si specilizarea au ras toti de mine, ca nu o sa fac nimic cu aia si o sa mor de foame. Dar am ales-o pt ca mi-a placut, pt ca cel mai important in viata e sa alegi meseria care iti place si nu aia care ti se pare ca o sa iti aduca cei mai multi bani dar ti-e scarba de ea.
Culmea e ca exact cu specializarea respectiva am ovtinut cele mai bune joburi si am primit mereu telefoane si am ajuns sa refuz o gramada de oferte, si sa imi permit sa cer salarii mari pentru ca nu aveau pe cine altcineva sa cheme.
Cand am fost angajata de una din cele mai mare companii de IT din lume, cum aflau, foste colege de liceu, generala, facultate care nici macar nu fusesera cu mine in clasa sau in grupa s-au aratat brusc mari prietene si confidente si ma rugau sa le recomand si pe ele cu atitudinea de care vorbeam mai sus…de parca daca eu am intrat, pot si ele, ca ele doar sunt oricum mai destepte decat mine, si na….eu am avut NOROC ca am intrat; de parca nu as fi dat 100 de interviuri si teste. Si ma copleseau cu intrebari, sa le zic exact ce se da la interviu, de parca era lucrarea de geografie din clasa a 4a, si de parca mie mi-ar fi zis cineva ce trebuie sa fac exact ca sa fiu acceptata…
Eu m-am saturat pana peste cap de romanisme…
As vrea sa te intreb, daca nu te superi, ce facultate ai terminat? Am o banuiala, dar…
Nu ma supar, dar daca informatia era relevanta o mentionam 🙂
Eu am vrut doar sa punctez atitudinea unora si faptul ca pentru a reusi in cariera trebuie sa faci ce iti place. Daca pui pasiune trebuie sa te remarci la un moment dat.
Suntem cu totii diferiti….daca tu ai reusit intr-un domeniu nu inseamna ca o sa pot si eu. Daca tu ai bani nu inseamna ca trebuie neaparat sa am si eu (asta e atitudine mostenita din vremea comunismului, cand toti trebuiau sa fie egali). Fiecare trebuie sa isi construiasca viata si cariera singur, nu exista reteta perfecta valabila pentru toti
Exact ! Cu atitudinea asta comunista s-au inoculat si parintii nostri si ne-au inoculat-o si noua, astfel ca te trezesti din senin de x ca TREBUIE ca si copilul tau sa poata fi olimpic la inot, la dans, la mate, la engleza, DOAR pt ca si copilul lui X este olimpic la ceva. De ce naiba ne lasam trasi de asa curent idiot? Sau daca x plateste 5000 de euro pt o excursie in Madagascar mie sa-mi plesneasca fierea ca merg doar la marea negra? Sau daca y are salariu de 1500 euro si munceste doar 8 ore, eu sa ma zgarii pe ochi ca am un alt job si o alta diploma de studii tot superioare dar ca salariul meu e de doar 1200 lei? Pai asa…numai ne consumam, ne amaram vietile si ne punem pietre de gat !
Nu ne mai intrebam deloc ce vrem cu adevarat pt noi sau pt copiii nostri. Tinem mortis sa dim doar intr-un pluton perceput de noi ca fiind fruntas. Totul e chestie de perceptie. Pana la urma de asta depinde satisfactia noastra in viata. De modul cum ne raportam la noi si la cei din jur. Sa nu stai doar cu ochii peste gardul vecinului unde iarba pare mai verde, gandeste-te daca vrei si tu musai iarba din aia sau nu. Si daca chiar vrei, go for it, o sa ajungi s-o ai, in ritmul tau, in felul tau propriu si personal, nu e necesar sa dai copy -paste la toti pasii urmati de vecin, nu ai nevoie decat poate sa adaptezi reteta vecinului, sau sa ti inventezi tu o reteta personala. E ok sa ai in preajma oameni de succes, de la care ai ceva de invatat, insa niciodata nu iti va putea da nici unul din ei reteta 100 % garantata a succesului, ca si tu peste z saptamani sa devii frumos ori bogat ori plin de cine stie ce. NU merge asa!
Uite, in Finalnda, notele de la scoala sunt confidentiale…tocmai pentru a nu starni invidie sau batjocura intre elevi. La noi mereu aud „popescu a luat 9 si eu 8, iar eu am facut mai mult decat el” sau din partea profesorului „n-ai invatat nimic Georgescule! Ai luat 3!!”
Eu ma gandesc serios la ideea emigrarii Finalnda doar pentru ca al meu copil sa beneficieze de un sistem educational avansat….mi-e scarba de limba insa…e foarte grea
Serios ? Mai bine emigram decat sa schimbam ceva in bine pentru viitorul nostru si al copiilor nostri ? Serios ?
Da,da! E mult mai bine! Pentru ca daca intre 10 mere bune pui unul stricat, o sa se strice si alea bune si nu invers. M-am luptat destul cu morile de vant ca sa imi dau seama ca nu am nicio sansa. In tara asta te obliga sistemul sa fii nesimtit, sa ai tupeu, sa trisezi. Daca esti bun esti luat de fraier, daca te lupti iti mananci nervii.
M-am saturat de „hai sa schimbam tara asta”; in primul rand e irecuperabila pentru ca multora le place asa si in al doilea rand nu am nicio obligatie pentru ca nu e nici vina nici meritul meu ca m-am nascut aici.
eu cred ca e o gandire de las. e ca si cum maine toata planeta ar vrea sa emigreze in america. de parca sistemele nu sunt facute tot de oameni, conduse de oameni si asa mai departe. inca mai avem nevoie de tatuca ?
Am intrebat doar pentru ca de obicei facultatea de la care „se moare de foame” cel mai mult este filologia. Aceeasi facultate pe care am terminat-o si eu (auzind aceleasi texte de la cunoscuti), datorita careia am o cariera foarte ok, fara prea multi bani, dar care imi permite sa fac ceea ce imi place si sa am timp liber sa traiesc. Acum 12 ani mi-am dat demisia dintr-o multinationala care imi oferea de zece ori salariul de atunci al unui preparator universitar. A fost cea mai buna decizie a vietii mele.
Desi o fac rar, de data asta sunt de acord cu tine)). cum s-a mai spus si pe fb, pute tara de manageri,pr-isti si alte „meserii” cu denumiri pompoase cu care multi habar nu au cu ce se mananca. Da stii ce e cel mai rau? ca oamenii care intr-adevar fac o meserie adevarata sunt priviti cu sila si dispret de catre „intelectuali”. De ce de ex. un zugrav sau un om care pune flecuri la pantofi nu este respectat pt munca depusa? pt ca vrem sau nu sa recunoastem, suntem o tara de snobi. catalogam oamenii dupa denumirea job-ului. daca e zugrav e „dorel sau „gigel” si din start incult si prost.nu ne vedem lungul nasului, aia e. in afara oamenii cu meserii care implica munca fizica sunt altfel vazuti, respectati.
Respect, bravo.
Da, la noi s-a ajuns la gandirea asta din cauza saraciei. In Germania Dorel si Gigel castiga 3000 eur. Chiar ma uitam zilele trecute pe un post nemtesc la o emisiune draguta si il arata pe unul care era vopsitor de tramvaie…si avea un apartament modern si un bmw seria 3…fara rate. Toata lumea avand un nivel de trai decent, incepi sa observi alte lucruri la om, si sa te preocupe mai mult cultura in loc de „cum sa mai facem rost de niste bani?”
Acum doua zile cineva imi povestea de o prietena comuna ca si-a gasit iubit; si a inceput sa mi-l descrie pe iubit: ca e director pe nush unde, ca are apartament in Mangalia, masina nush de care, parinti sunt mari si tari, etc. In loc sa imi enumere adevaratele calitati pe care le poate avea un om(de exemplu: e inteligent, a fost olimpic, are nush ce hobby, e altruist, ii plac cateii, l-a studiat mult pe kant, a citit nuch ce, ii place muzica clasica, etc)
Intr-adevar, cei care isi cauta un loc de munca acum au nevoie si de rabdare dar mai mult decat atat au nevoie sa fie buni, extrem de buni si pasionati de ceea ce fac si sa aiba si un dram de noroc. Fie ca e vorba de un pantofar sau de un manager, daca iti place ceea ce faci si crezi in munca ta, cu siguranta vei reusi.
Din pacate eu constat ca sunt din ce in ce mai multi oameni care considera jobul doar o sursa de venit din care pot sa isi asigure un anume confort (si curand devin scalvii acelui confort).Asta este un compromis pe care il pot intelege daca este vorba de o perioada limitata de timp, dar inacceptabil daca devine o stare permanenta.
Despre joburi si interviuri la modul de general imi propusesem sa scriu de mult (am reusit abi azi si asa mi-am si amintit despre articolul tau si l-am recitit sa nu se suprapuna), dar nu e o tema usoara. E din categoria „your mileage may vary” 😀
Cred ca necesita timp si rabdare sa iti gasesti un job potrivit. Cel putin, eu inca nu am ajuns la concluzia ca mi-am gasit job-ul dorit.