Cînd a plecat, aveam 12 ani, el avea 35, aproape vîrsta mea de acum. Cînd am vorbit ultima oară, aveam 18 ani, abia intrasem la facultate, o facultate pe care el n-o dorise. Apoi… l-am pierdut, s-a pierdut. N-a mai dat nici un semn vreme de 9 ani. La început am fost supărată. Apoi furioasă. Contrariată. M-am simțit vinovată. Îngrijorată. M-am gîndit la el în fiecare zi. Vedeam pe stradă haine care semănau cu ale lui, auzeam muzici care-i plăceau, vorbe pe care le spunea. Cu timpul m-am obișnuit să cred c-a murit. Cum altfel să stea departe de noi atîta vreme? Noaptea la cămin mă rugam să fie bine și să știu măcar că e sănătos, chiar dacă n-aveam să ne mai vedem sau să ne auzim vreodată.
Apoi a sunat, 9 ani mai tîrziu, ca și cum n-ar fi trecut decît o săptămînă de la ultimul telefon. M-am urcat în avion și m-am dus la el. Ne-am revăzut, a fost greu, neașteptat, dureros, dar în același timp… am primit ce-am cerut. Era în viață, sănătos, chiar dacă încă nu știam dacă o să ne mai vedem vreodată. L-am regăsit același om frumos, vesel, mult mai bătrîn însă, obosit, amețit de propriile-i povești imaginare care l-au ținut departe de casă atiția ani.
Acum a venit acasă. După 23 de ani, a intrat din nou în casa construită de el pentru noi. S-a revăzut cu toată familia, au povestit, au mîncat din aceeași oală. Apoi a plecat înapoi la viața lui de departe, vineri l-am dus la aeroport.
– Așa aș vrea să nu plec… mi-a spus plîngînd.
– Rămîi, i-am spus.
– Nu pot acum.
A plecat încet, a privit înapoi de cîteva ori, eu stăteam acolo în parcare nemișcată, cu un gînd ridicol că poate totuși în loc de avion, o să se urce înapoi la mine-n mașină. A plecat. Cînd am revenit acasă am găsit pe pervazul geamului camerei în care a stat un vas cu două buchețele de ghiocei. Ni le-a lăsat pentru 1 martie. Cînd era încă acasă, mereu ne aducea flori, mie și mamei.
O să se întoarcă vreodată? Nu știu, nu mai știu nimic despre el. Dar chiotele de bucurie ale Sofiei în timp ce el îi cînta la muzicuță, joaca lor cu mingile, viteza cu care ea, destul de reținută cu străinii, s-a lipit de el, toate astea sînt mai mult decît am sperat să primesc de la el, sînt fericită și recunoscătoare pentru zilele astea puține, care n-au cum să acopere 23 de ani în care-am crescut fără el, dar e mai mult decît nimic. Chiar dacă tot ce-o să rămînă după scurta lui venire sînt niște amintiri pe fugă și niște poze, e mai mult decît aveam înainte.
Zilele astea cît a stat la mine, nici n-am știut cum să-i spun. „Tată” sună străin, parcă dintr-o altă limbă. Să-i spun pe nume e ridicol, e totuși tata. M-a ajutat cu toate cele, am povestit, ne-am uitat la filme împreună, la poze, ne-am sfătuit cu diverse. Habar n-am cum e să faci asta în fiecare zi, toată viața. Iar zilele astea au fost așa, ca o excursie într-un univers paralel. Adică așa ar fi fost toatî viața mea, dacă el n-ar fi plecat? Da, cred că mi-ar fi plăcut.
Multă vreme n-am putut scrie despre asta, a fost o durere mult prea personală. Acum însă, s-a vindecat cumva. A devenit încă un capitol din viața mea, unul despre care pot vorbi, scrie, deschis încă, dar rezolvat. Încă un lucru dificil, schiloditor, cu care-a trebuit să trăiesc, nici eu nu știu de ce, dar uite că din nou spun, ca după toate lucrurile dificile din viața-mi, că tot răul a fost spre bine.
23 de ani sînt mulți să aștepți un om pe care-l iubești, prea mulți. Sînt totuși mai puțini de-o viață. Nu vă pierdeți speranța. Uneori, chiar și cele mai improbabile lucru se întîmplă, chiar dacă au nevoie de ceva mai mult timp decît v-ați dori.
mi-ai mototolit inima, m-ai facut sa plang… te imbratisez apasat!
Tatal meu…il iubesc atat de mult,incat lacrimez cand ma gandesc la el.
M-ai emoționat atât de tare încât nimic din ce-aș fi vrut să spun nu mai are rost…Sper ca data viitoare să se întoarcă mai devreme!
23 de ani sunt, totuși, mai puțini decât o eterninate…
sunt extrem de emotionata de cuvintele tale…. e greu sa imi imaginez exact ceea ce ai simtit in suflet, ce invalmaseala de ganduri te-a cuprins.. poate chiar e adevarat ca tot raul e spre bine, stii ca el traieste, stii ca il poti vedea daca vrei si stii k orice ar fi e tatal tau si te iubeste. legaturile de sange nu le rupe nimeni si nimic. e frumos sa avem puterea de a ierta si pe cea de a iubi. nu oricine poate face asta. tatal meu avea 30 de ani cand a plecat…. iar eu 4…. diferenta este ca a plecat de tot, a plecat in ceruri, iar eu traiesc cu amintirile altora si cu poze. bucura-te ca el traieste, bucura-te de orice clipa si pastreaza cu sfintenie orice amintire. esti un om frumos cu un suflet frumos Printeso!! 🙂
Printesa, asta ţi se întâmplă ţie, care trăieşti cu inima deschisă. Dar alora, ăştia cu experienţe năucitoare, nu le mai dă mâna să spere lucruri improbabile. Noi folosim toată energia să sperăm la lucruri normale. Zic şi eu…
Ești un om cu un suflet extraordinar de mare.
Da. Si oricati oameni iti zic sa abandonezi, sa nu mai speri, sa-ti vezi de viata, tu astepti. Si speri. Si astepti. Si corectezi, mai incet sau mai greu, ce e de corectat pentru ca asteptarea sa fie mai linsitita – daca se poate spune asa, fiindca, de fapt, e un calvar sufletesc. Dar cumva e bine: astepti si speri pentru Omul pe care-l stii ca e al tau, nu in sensul ca-l detii, dar e Omul tau, e Omul care iti transforma viata, sufletul si trupul in fericire. Eu astept, eu sper, eu iubesc. Si asta nu se schimba de ani de zile si nu se va schimba, indiferent daca Omul nu va veni, de fapt, niciodata. Dar il iubesc clipa de clipa, indiferent unde se afla, de cine ii bucura viata sau daca e inconjurat de soare sau de vant.
Ma bucur ca-l mai vezi din cand in cand pe tatal tau, macar si asa cumva e bine. Iti doresc sa te vindeci de cat mai multe dintre lucrurile care ne tulbura viata, uneori un pic, uneori mai mult.
Nu se mai termina lacrimile…ce trairi, cata durere! E acolo si asta ti-a umplut inima, poate ti-a chiar mangaiat prezentul. Ma rog pentru astfel de momente, in felul lor privilegiate:)
Recunosc ca am plans citind…cred ca am plans pentru mine,pentru ca te inteleg.Chiar daca tatal meu a fost prezent fizic in viata mea de fapt,nu a fost prezent.Nu a fost niciodata al meu si eu a lui…nu am trait niciodata emotia asta.Important e ca in lumea asta l-am gasit pe sotul meu si e cum nu speram vreodata.Da,e important sa fim cu adevarat parinti pentru copii nostri…sa ne indeplinim rolurile asa cum trebuie ca ei sa nu creasca schiloditi.Important e ca ai regasit o parte din tine si te ajuta sa te vindeci.
„Sangele apa nu se face …”
Sa te bucuri de ce ai avut dar mai ales de ce ai recuperat acum.
Sincer, mi-au dat lacrimile 🙂 si nu o spun doar ca sa te impresionez.
O spun si-mi pare rau ca mi-am uitat ochelarii acasa, sa ma pot ascunde in spatele lentilelor de teama sa nu fiu zarita de colegi…asa ca ma fac mica si ma dau dupa monitor, sa sufar in tacere.
Nu am asteptam 23 de ani, doar 2. Insa mi s-au parut lungi, foarte lungi.
Si cand credeam ca va fi o revedere placuta, cu depanari de amintiri si povestiri despre ce a facut unul si celalalt, el a venit sa ma certe….pentru ca am indraznit sa plec de acasa si sa imi fac viitorul singura, departe de obiectiile si dezaprobarile lui. Nu a contat ca am gasit o familie minunata si un logodnic potrivit, oameni care imi aduc liniste si implinire in fiecare zi. Nu a contat nici ca am un job (nu chiar cel mai perfect) care imi asigura toate cele necesare. Nu a contat nici macar ca i-am adus un cadou mic…. neinsemnat ( pe 1 Martie a fost ziua lui), a fost o atentie pe care i-am adus-o din toata inima, fara pic de regrete avand in vedere ca nu a fost parintele ideal (probabil ca nici nu exista asa ceva).
La plecare, nici nu am apucat sa il salut…a sterpelit-o miseleste, cand nu eram de fata…
Si probabil nici nu ma va suna …. sub pretextul ca si-a schimbat telefonul si a pierdut numarul meu, am asteptam 2 ani sa ma caute.
In final, poate este mai bine asa… si mi-am promis sa nu comit aceeasi greseala cu copii mei, pe care ii voi avea la un moment dat, sa fiu langa ei, sa ii iubesc neconditionat.
Toate cele bune si un Martisor asa cum iti doresti! 🙂
Cum se uită tatăl tău la Sofia, in ultima poză…
Mie mi se pare ca in a treia poza semeni foarte tare cu el, la zambet. Poate-i numa’ o parere … Si eu mi-as fi dorit foarte tare ca tatal meu sa-mi fie „tata”. Desi a fost prezent, a fost absent, si acum dupa atatia ani, cand il vad imbatranit si plin de remuscari mi-e mila de el … Of, cum trebuie sa traiesti o viata ca sa vezi anumite lucruri si timpul asta … care merge numai intr-un sens!
of,ce greu e sa fii mereu adultul in relatie cu parintele tau!sufletelul tau,saracul…
Mi-au dat lacrimile! Mai ales cand ma gandesc ca puiul meu NICIODATA nu va avea parte de bucuria asta..nici macar pentru cateva zile, ore….. Sunt sigura ca Sofia este un motiv intemeiat sa revina! Eu asa ma rog!
Când am plecat din tara a fost pentru prima dată când mi.am văzut tatăl plângând. ..
Eram însărcinată si așa tare m.a impresionat că tot drumul, in avion, nu m.am oprit din plâns.
Cred că intre tată și fata lui este o legătură specială tare….
Nu mereu. Cred ca acelasi tip de articol il va scrie si fata mea peste cativa ani , daca tatal ei se va indura sa o caute. Caci pana acum , desi au trecut trei ani si jumatate nu a sunat decat de doua ori si i-am trimis doar doua sms-uri.
In acesti 3 ani si ceva am dus-o eu in Romania sa-l vada , asa la botul calului cum s-ar spune pentru ca lui nu i-a prea pasat de ea. Anul trecut a stat copila o saptamana in Bucuresti timp in care el nici nu s-a sinchisit sa sune (noi avand un nr. de tel romanesc unde putea suna) sau sa ceara s-o vada.
Asa ca nu prea vad legatura aia speciala tare….
Legaturile astea de care zici tu si Printesa ..astea se numesc minuni . Si nu sunt peste tot.
Alexandra, eu cred că pentru a te numi tata e necesar să oferi mai mult decât sămânță. ..
Eu de tatii aceea vorbesc.
Imi pare rău pentru fiica ta 🙁 dar niciodată să nu spui niciodată.
Vai, printesa draga, am mai plans eu la postari de-ale tale, dar ca la asta…esti un om tare bun si puternic.
Nu vreau sa fiu indiscreta….evident poti sa nu imi raspunzi 🙂 Dar de ce a plecat?..si chiar in alta tara?
Ma impresioneaza foarte tare capacitatea oamenilor de a ierta, cred ca este una din cheile fericirii…si ma impresioneaza poate cu atat mai mult cu cat eu nu o detin…deloc.
A plecat ca mai toti romanii care-au plecat dupa revolutie, la munca in Italia.
Offf,ce dor mi s-a facut de tata dupa ce am citit aceste randuri! Dar din pacate la mine stiu cu siguranta ca nu se va mai intoarce .
Mi s-a chircit inima citindu-te :(, sper ca odată şi odată se recuperaţi timpul pierdut!
ei, asta e chiar imposibil. nu cauta nimeni timpul pierdut, nici chiar pe ala viitor. cred ca si el, la fel ca si mine, e multumim de prezent. om vedea. multumesc de empatie.
Am scris si am sters deja de mai multe ori o poveste care incepe ca a ta, dar continua diametral opus, asa ca las concluzia. Eu pe al meu nu il pot ierta, nu vreau sa aud de el, daca depinde de mine nu o sa ne mai vedem vreodata si nu isi va cunoaste nepotii. Tatal tau are foarte mare noroc, serios. Poate il si merita, nu toate povestile sunt la fel, iar eu clar nu-s impartiala cand e vorba de tati care pleaca. „Chapeau” si pentru ca poti impartasi ceva asa de personal.
Nu inteleg femeie, si sper sa nu inteleg niciodata ce te poate tine pe tine, parinte, 9 ani departe de puiul tau. Pe al meu stiu ca-l tin 2 m de pamant. Si totusi …. cat curaj, cata tarie si cata forta sa suni si sa vii dp 9 ani ca si cand ai plecat ieri. Aceleasi care il tin departe. Se putea pierde in rusine, reprosuri, teama … pe drum, dar n-a facut-o. Felicitari lui! Cu cata bucurie si alinare iti priveste sufletul joaca, iubirea si fiecare interactiune dintre Sofia si Om.
Si iata dovada vie ca ai nostri copii, si copiii in general isi iubesc parintii neconditionat.
Al meu a ramas cu noi desi mi-am dorit sincer sa fi plecat. Noi am crescut schiloditi de un suflet de „tata” care nu si-a dorit nici unul dintre copii. Si la mine cel putin , asta a lasat urme adanci. Nu stiu daca fratele meu simte acelasi lucru, nu prea vorbim. Eu astept de 36 de ani sa vina Tata acasa. Inca nu mi-am pierdut speranta
Prea emotionant…sunt la serviciu si nu pot sa plang, dar mesajul a fost puternic avand in vedere ca trecem prin ceva asemanator, doar ca in cazul meu este vorba despre sot.
Am plins. Am plins pentru ca si in viata mea sint plecari, aeroporturi, lacrimi, tata care ne asteapta sa venim, tata care se uita la noi cum plecam. Tata care de fiecare data e mai albit…
Va imbratisez.
Sunteti norocoase. Si ma bucur pentru voi.Din inima ma bucur, sa stiti. Eu il mai am doar pe tata , mama nu mai este printre noi. Nu vorbim prea mult ca nu avem ce ne spune ,iar cand se intampla sa ajung prin Bucuresti taman atunci il gaseste sa se uite la TV sau sa-si faca alte activitati. Sau sa plece la plimbare. Din pacate dragoste cu forta nu se poate iar eu am inteles destul de bine asta ,chiar daca este foarte dureros.
23 de ani e prea mult. Dar 23 de ani par mult mai multi atunci cand persoana nu pleaca, ci ramane si iti face viata o mizerie, si tie si celuilalt parinte. Nu zic ca esti norocoasa ca ti s-a intamplat, dar cred ca te-ai ales cu raul cel mai mic!
Cel mai mult admir la tine faptul ca ai avut putere si bunavointa sa ii dai sansa de a fi din nou cu tine, cu familia ta.
Trebuie sa fie foarte dureros ca dupa atata timp in care simti lipsa unei persoane si te intrebi „de ce?”, sa gasesti o explicatie, sa reapara. Si tu esti un om bun, foarte bun, care apreciaza ceea ce viata ii ofera, chiar daca in momente putine, fara garantii, si iubesti sincer.
Frumos.
Am plans cand am citit ce ai scris si mi-e ciuda ca tatal nostru (suntem 3 frati) a ramas in vietile noastre si nu a plecat pentru ca a lovit in noi pentru a o recastiga pe mama. Mai bine sa nu stiu nimic de el decat asa un tata.
m ai fct sa plang …nici nu vreau sa stiu ce e in sufletul tau …nu as putea rezista fara parintii mei:*
Imi pare rau, Ioana, ca a trebuit sa treci printr-o astfel de suferinta. Stiu prea bine cat poate fi de aspra, pentru ca o traiesc si eu, desi ai mei n-au plecat nicaieri. Au stat impreuna, certandu-se si facandu-si zile amare, urandu-se reciproc, ajungand sa ma urasca si pe mine (fara motiv, I might add…) Bucura-te ca totusi ati avut si momente frumoase impreuna. Eu cred ca o sa va revedeti, acum ca toti sunteti, cat de cat, asezati, iar pentru el lucurile s-au mai limpezit pana la varsta aceasta. Esti o femeie tare buna ca l-ai primit din nou in viata ta.
Draga printesa, eu am implinit azi 32 ani. Tata nu mi-a mai fost tata de vreo douazeci de ani. Ceci, te inteleg perfect si imi doresc sa am si eu puterea ta candva fi vremea. Te admir 🙂
e interesant cum povestea ta scoate la iveala atatea alte destine si relatari despre tati total absenti in vietile copiilor sau , mai trist, prezenti si cu toatea astea plecati!
ma uimeste cate persoane sunt afectate de episoade si copilarii asemanatoare.
cat priveste povestea ta, eu cred ca te-ai deschis spre tatal tau si l-ai primit acum in viata ta imbogatita datorita nasterii Sofiei- ea a fost declicul, scanteia care te-a facut sa privesti situatia cu ochiul de parinte, nu doar al copilului crescut fara tatal aproape. ce crezi?
si eu voiam sa scriu asta, sint uimita de cite povesti asemanatoare sint in jur… foarte trist si pacat. 🙁 sper ca in generatia noastra, povestile sint mai fericite, poate oamenii au mai invatat din greselile parintilor…
sofia a avut intr-adevar un rol important, dar nu in directia de care spui. 🙂 ea practic a fost motivul pentru care el s-a mobilizat sa se intoarca (deocamdata doar in vizita). eu am fost pregatita sa-l primesc inapoi inca de cind ne-am revazut prima oara, acum 7 ani. cred ca pur si simplu dupa ce mi-a pasat foarte mult si a durut foarte tare (el a fost parintele preferat inainte sa plece), a inceput sa-mi pese mai putin. imediat dupa asta au venit si impacarea si asteptarile mici in ceea ce-l priveste. realmente ma bucur ca e in viata si e la un telefon distanta, e tot ce-am vrut, am primit asta, daca oi mai primi si altele, foarte bine, daca nu… no harm done.
sanatate tuturor!
Buna! Pe mine m-a umflat plansul si, dupa ce termin de scris , pun mana pe telefon sa-l sun pe tata 🙂 pentru ca inca mai pot si pentru ca am de ce. Si-ti multumesc din suflet ca ai scris experienta ta pentru ca noi, copiii nerecunoscatori, sa multumeasca Cerului pentru ceea ce au.
Buna,
Si mama mea a trecut prin ceea ce treci tu… la fel si ea si-a pierdut tatal, inca de pe vremea cand el traia. Faptul ca nu te mai doare acum inseamna ca l-ai iertat… si poata ca l-ai inteles, desi mie nu mi se pare normal ce a facut, indiferent de care au fost motivele plecarii sale.
Este insa foarte important ca ai reusit sa treci peste. Si poate ca toata tevatura asta te-a intarit si te-a pregatit pentru viata. Pacat insa pentru copiii tai care cresc fara un bunic. Totusi fiica ta avut sansa sa-l cunoasca, eu nici macar atat :).
Sofia creste, din pacate, fara nici un bunic, traim departe de ei (si de cei din Romania, nu doar de cel din Italia), ne vedem doar de citeva ori pe an citeva zile. E trist si pacat, eu am crescut cu bunicii aproape si stiu ca-s o binecuvintare, numai ca vietile noastre sint acum in orase diferite…
Buna Printesa,
Te citesc de ceva timp si pana acum nu am avut curaj sa scriu, dar cu postarea asta m-ai facut sa plang. Ai mei au divortat acum 11 ani, atunci a fost si ultima data cand l-am vazut. Nu ne-a sunat, nu ne-a cautat absolut deloc in acesti ani. Nu stiu nimic de el si nici nu stiu daca vreau sa stiu. Daca l-as vedea habar nu am cum as reactiona.