Părințeala de-acum trei decenii

425 comentarii

1. Mie-mi „place” cel mai mult „Eu te-am facut, eu te omor!” si „Te strivesc ca pe un gandac!”. Ah, ce bine c-am scapat de copilarie! E perfect sa fiu adult la casa mea! Suna ironic dar, nu e. Chiar imi pare bine c-a trecut perioada aia.
   [*Du-te-n. Ai mancat o cratima. 😉 ]

   • Am zis sa nu le scriu si pe astea mai dramatice, ca poate or fi fost cazuri izolate… dar mi-e teama ca nu… de ce pe vremea aia oamenii isi stapineau asa greu furia? mi-e greu sa cred ca noi eram copii mai enervanti ca ai nostri.

   • Pentru ca era si e usor sa fii furios / nervos / fara rabdare. 🙁 E greu sa fii altfel cu copilul tau si sa ai multaaaa rabdare.

   • Cred ca era ceva obisnuit si bine educat de catre dictatura: frica, bataie, amenintari, comparatul de la sedintele de partid etc. Sa nu uitam, aprox. 1 milion de romani au fost turnatori pe la securitate iar o parte din ei tortionari ( in sensul torturii fizice dar mai ales psihice). Restul s-a propagat …prin exemplu.

     Astazi inca 60% din romani considera ca o palma e educatie. E ceva mai bine, acum 10 ani cifra era de aproape 80%…. cazuri izolate erau cei ce nu luau bataie!!! Si da, eu inca traiesc cu furia: cum de vecina croitoreasa, 3 copii, a putut sa isi iubeasca fetele, si sa aiba o vorba frumoasa in plus si pe mine!!

   • Cazuri izolate, crezi? 🙂 Din nefericire, nu. Noi am fost vreo 20 oameni intr-o gasca si cam toti pateam asta sau mai rau. Furia parintilor, parerea mea, venea din cauza lipsei de libertate de a lua decizii, de a trai, mai ales a celor foarte saraci. Munceau ca niste caini pentru salariu foarte mic si nu mai aveau rabdarea si energia necesara cresterii unui copil. Nici nu cred ca visau ei sa existe, vreodata, democratie. Si atunci, e foarte simplu- noi, copiii, eram singurii pe care ii puteau controla, asupra carora isi puteau exercita puterea. De aici pana la psiholog drumul a fost pavat cu piatra 🙂

   • eu cred ca erau pur si simplu limitati, lipsa de informatie in stare pura.

     altii, precum tatal meu, avusesera parte de o copilarie si mai agresiva decat a mea. de acolo a luat exemplul despre buna crestere a copiilor. Replici gen „TACI” spuse pe un ton jos, printre dinti ma scoteau din circuit. apoi mai era „nu mai plange, nu ai voie sa plangi!” stiti ce nasol e sa nu poti sa plangi, sa te eliberezi….

     il iubesc pe ai mei si, la fel ca tine, cred ca atat au stiut ei sa faca, atat au fost pt noi.

     si eu ma bucur ca a trecut copilaria lui „ca asa vreau eu”.

   • Dap, eu stiu. La noi in casa nu era voie sa plangi. Faceam eforturi mari sa imi retin lacrimile, ca sa nu agravez cearta. Indiferent ce se intampla, era de 100 de ori mai grav daca plangeam.Of! Acum ii plang in fata tatalui meu si ramane fara glas. Mi-e cumva mila de el … N-a stiut niciodata cum sa fie tata.

   • Nu cred că a fost de vină comunismul pentru apucăturile proaste ale părinților de atunci. Mai degrabă cred că ei înșiși au fost victimele unor comportamente violente, pe care le-au repetat la rândul lor. Ai mei au fost la fel (noi având vârste apropiate) și în cazul lor nu cred că e valabil că „au făcut ce-au crezut mai bine, ce-au putut, ce se făcea la vremea aceea”. Pur și simplu erau needucați și inconștienți.

   • nu cred. bunicii mei nu si-au batut copiii, nu s-au rastit la ei, si erau oameni simpli. i-au crescut frumos si au ajuns oameni ok. cred ca era comunismul ala idiot care ii facea sa creada ca dictatura e solutia. doar tinea la toata tzara, nu? si cat de inconstienti sau needucati erau…nu m-as pronunta. ecucatia de la vremea aia o aveau. ca tu nu o apreciezi, e alta treaba. eu mi-am luat palme pt tupeism si sunt bucuroasa acum ca n-am ajuns o nesimtzita cum vad toata ziua la tineretul de azi. nu as zice ca era fff rau ce faceau parintii cu noi. poate doar la ce grad o practicau.

   • Iti recomand sa vezi un terapeut. Pentru ca esti scindata. Si nu mai simti.
     De ce spun asta? acum 10 ani vorbeam si eu ca tine.

   • Sa fie sanatos! Bun sau rau e bine ca l ai. Si daca s a intamplat ceva rau…cand nu o sa l mai ai o sa l doresti si n situatiile grele…oricum:(

   • Sau cand ma loveam si spuneau: „Plangi? Lasa ca iti dau eu cateva macar sa plangi cu un motiv!”
     Eh.. copilaria! 🙂

   • Hahahha, exact asa!!!

   • Exact asta! Era „favorita” mea. Si culmea e ca ai mei sunt mai tineri. De fapt nu e culmea deloc 🙂 e fix ce au invatat din familie. E nevoie de un efort foarte mare sa iesi din asta, asa ca din pacate, nu cred ca genul asta de parinteala o sa treaca asa repede.

   • Foarte corect probabil nu ai primit destuIdioatelor! Au fost cei mai frumosi ani!

   • Acum pentru toate aceste lucruri raspunzi: in temeiul articolului cutare si cutare, iar mai rau, aici unde sunt eu, daca indraznesti sa iti lovesti copilul, AJUNGI IN AREST, da nu pe cautiune, trebuie sa stai la mititica pana cand te inveti si cand vii nu mai ai copilul, ca e la foster family. Si nici nimeni nu te mai angajeaza, ca ai cazier, deci, e naspa, ca sa ma exprim asa. Si foarte bine, asa trebuie sa fie, personal le-as pune catusele unor astfel de oameni.

   • ”Furia parintilor, parerea mea, venea din cauza lipsei de libertate de a lua decizii, de a trai, mai ales a celor foarte saraci. Munceau ca niste caini pentru salariu foarte mic si nu mai aveau rabdarea si energia necesara cresterii unui copil. ”
     Big discovery! Acum e altfel?? In plus, aveau tot dreptul sa spuna – mananca tot din farfurie, ca am stat 3 ore la coada pentru asta! Ia sa fi stat tu cu orele la cozi pentru gheare de pui ca sa ai ceva carne pe masa la copii…. Aveai alternative? Nu cred…. Sa fi fost voi adulti pe vremea aia si pe urma sa comentati fitze si mofturi.

   • de acord total. unele fraze din repetoriul mamei mele sigur le voi aplica si eu copiilor mei. decat niste fandositzi care lesina daca n-au mancare de macdo, mai bine copii tinuti in frau, cu bun simt, si hraniti cumpatat. nu trebuie sa ii invinetzesti ochii, dar macar putzin trebuie lucrat la capitolul sa respecte si sa pretuiasca ce are.

   • imaginati-va consecinta asupra fratilor mai mici ca urmare a modelului primit … dar si noi cei mari eram copii si deh aplicam ce vedeam ca e corect … doar deh parintii is ca zeii cand suntem numai niste omuleti si ei par pana una alta modele demne de urmat….. 🙂 … haz de necaz

   • @Ioana: „Furia parintilor, parerea mea, venea din cauza lipsei de libertate de a lua decizii, de a trai, mai ales a celor foarte saraci. Munceau ca niste caini pentru salariu foarte mic si nu mai aveau rabdarea si energia necesara cresterii unui copil”

     E foarte posibil.

     Doar că o spui în calitate de fost copil, în timp ce „ei” (ajunşi azi pe la 55-60 de ani) spun contrariul, că toată lumea avea de lucru, era mâncare, erau bani, erau mărfuri, erau de toate 😛

   • Mama mea ma batea aproape zilnic cand eram mica, iar mai tarziu cand i-am reprosat ceea ce facea (pe le vreo 7-8 ani, de atunci nu i-am mai permis sa puna mana pe mine..) s-a aratat foarte mirata cum de tin minte…ea credea ca daca aveam sub 6 ani n-o sa tin nimic minte, cam greu avand in vedere ca aproape ma calca in picioare, iar de vreo cateva ori am crezut ca gata, s-a zis cu mine definitiv. Deci asa, foarte mirata cum se facea ca tineam minte si doi la mana, imi spunea ca pe ea a batut=o bunicul cu biciul de vite cand era copil si l-a venerat si iubit si respectat etc… Eh…eu mai evoluata, de la 8 ani nici un deget n-a mai reusit sa puna pe mine.. Am vazut de curand un filmulet cu Patrick Stewart pe youtube, in care explica cum ca tatal lui avea sindrom post-traumatic dupa razboiul mondial si de aceea era foarte violent cu mama lui. Sunt sigura ca asa a fost si cu bunicul meu, care s-a intors invalid de o mana. El avea insa o scuza. Maica=mea nici una, in anii ’80. Eh…iar unele comentarii de pe aici mi se par doar niste vaicareli subtiri, se vaita unii ca erau comparati cu alti copii pentru un 9.
     Sincer, eu una consider ca m-am educat singura. Citeam mult, eram pasionata de muzica si astea au fost lucrurile carora le datorez sanatatea mintala de astazi si performantele de care am fost in stare. Parintii..ce sa zic.. tata era mai mult lipsa decat pe-acasa, plecat pe la altele (multe altele..), bani nu dadea niciodata in casa, de unde si frustrarile mamei care se revarsau pe mine probabil. Dupa ce a murit bunicul si tata a bagat divort, a inceput sa ia calmante si sa aiba momente in care bea. Nu uit nici acum ca la 10 ani am ridicat-o de pe jos si am tarat-o pana acasa dupa ce vomitase ca ultimul betivan pe strada.. Sa mai adaug ca=mi povestea (pe la aceeasi varsta) cat de nenorocit era taica-meu si cu familia lui si amanuntele telenovelei fara sfarsit? am inteles ca e foarte nepotrivit pt copil sa-ti translatezi problemele tale de cuplu lui, sa „inversezi” rolurile… ceea ce s-a si intamplat, la varsta adulta am ajuns sa-i „parentez” eu pe ei. Dar da, tb sa recunosc ca traumatizarile astea au dus la a avea o problema de neatasament in ceea ce priveste barbatii si o neincredere, exagerata chiar, fata de „institutia casatoriei”.

   • De ce isi stapaneau furia asa greu?!!! Chiar ai uitat umilintele la care erau supuse femeile atunci? Ai uitat cat de greu putem sa va punem ceva de mancare pe masa? Ce umilinte induram pentru un litru de lapte, cateva oua si un pachet de unt? Ai uitat de avorturile facute pe ascuns, cu riscuri imense? Cum crezi ca mai aveai rabdare dupa aceea cu mofturile copiilor?
     Te citesc de ceva vreme si sant uimita de energia cu care pledezi pentru indepartarea celor mici de bunicii lor! In Franta, cei care nu au bunici, din diverse motive, ii „inchiriaza”! Tocmai pentru a nu-i priva pe cei mici de traiul intr-o familie normala. Te rog sa citesti „ELEVER BEBE” de pedopsihiatrul Marcel Rufo pentru a te convinge! Scuze pentru tonul mesajului, o viitoare mamica are nevoie de liniste, dar parca prea repede s-a uitat traiul femeilor pe vremea comunismului, si e mare pacat!

     Imi pare rau, am fost cam vehementa

   • Ileana, eu stiu ca au fost vremuri grele, le-am trait, mi le amintesc perfect. Dar nu vad de ce pentru ca nu se gasea unt, copiii erau abuzati, hai sa fim seriosi, greutati sint peste tot, tot timpul, din toate punctele de vedere. Agresarea copiilor, de orice fel, nu poate avea o astfel de justificare. cunosc multe femei batute de soti care isi cresc copiii cu cel mai mare respect si empatie, tocmai pentru ca ele insele au cunoscut umilinta si au fost victime ale agresiunii.
     nu pledez pentru indepartarea copiilor de bunici, dimpotriva. eu sint foarte apropiata de bunicii mei, care m-au si crescut in primii ani din viata. dar nu sint de acord cu felul in care mama mea, de exemplu, rezolva unele situatii cu sofia. o minte, o pacaleste, o invata sa bata mobila. WTF is that? insista cu piine la fiecare masa. nu, eu am ales sa imi cresc copilul altfel. ea poate fie sa accepte asta, fie sa n-o faca. oricum, sintem la mare departare noi de parintii nostri si se intilnesc rar cu Sofia. dar atunci cind o fac, repet, efectele asupra copilului se vad imediat si nu sint dintre cele mai bune. asta e cazul nostru specific, sint de acord ca cei mici trebuie sa-si cunoasca si sa-si iubeasca bunicii. dar e important sa fie crescuti de parinti!
     iti dau un exemplu cu soacra-mea: o intreaba pe sofia pe skype: ia zi Sofi, iti da mama de mincare? Sofia sta putin derutata, apoi zice: acuma nu (in momentul ala se juca, nu minca). si soacra-mea continua: dar lui bebe din burtica ii da, nu? lui ii da, ca el e mereu cu ea acolo… wtf man, in conditiile in care nu stii cum sa mai inmoi gelozia si anxietatea, vine bunica si baga o dintr-asta complet nenecesara… care-i faza? 🙂

   • Poate daca ii faci cadou cartea „Rivalitatea dintre frati” de Adele Faber si Elaine Mazlish va face comentarii mai inspirate!

   • Total de acord. Am locuit cativa ani in Brazilia, am avut prieteni care traiau in case facute de carton, nu saraci, ci foarte saraci: doua randuri de haine, ca doar e cald mereu, o pereche de slapi. Noroc ca la ei ofera scoala o masa pe zi (masa normala, nu cornulet cu lapte). Saraci, analfabeti dar veseli, blanzi, foarte toleranti si prietenosi. Este o tara in care saracii la limita subzistentei reprezinta 33% din populatie dar rata abuzurilor in familie este foarte mica. Copii sunt respectati si crescuti in libertate. Saracia nu justifica violenta! Nimic nu justifica violenta!

   • Sincer, e putintel exagerat, trebuie sa fi fost traumatizata in exces ca sa nu iti fi inteles parintii.
     In plus, e dificil (sa nu spun imposibil) sa treci peste niste situatii traumatizante pe care nu le-ai inteles inca.
     Normal e sa iti intelegi parintii ca sa treci peste siotuatiile acelea.
     Nu e vorba decoada la unt, e vorba de frustrarea zilnica, de abuzurile cotidiene, la munca, la gradinita copilului, la sedinta cu parintii, de catre sef, de catre profesor, de catre administratorul de scara. Abuzul era un mod de-a fi. Erau abuzuri, dupa mine, activitati laudate si ridicate la rang de mare arta.

     Batutul mobilei nu pot spune ca e un gest chiar inutil, sunt psihologi care chiar recomanda exercitii similare de exprimare a starii de frustrare si de reechilibrare cu tine insuti.

     Mi se pare ca din bula de liniste, de sus, e de neconceput pentru tine sa pricepi ca exista o alta lume undeva, aproape de noi sau de copilaria noastra. Nu e ideala, dar are de bune si de rele, e normala pentru timpurile anormale…
     Familii cu cate 5 copii pentru care o bucata de paine e tot ce apucau sa aduca de la CAP… plansetele copilului certat de director ca a spus la nenea de la partid ca merge la biserica, suprascrierea oricarei trairi simtite de o traire asteptata de cei din jur… continuu, constant, mereu, fara oprire.

     Viata ta e linistita? Ia apuca-te de maine de tipat si batut cu sotul, poti? Nu, ai sa spui ca si parintii tai: cum sa fac asta? care e rostul?

   • Ileana, nu cred ca se poate justifica in nici un fel violenta asupra copiilor. PUNCT. indiferent de cat de greu iti este ca parinte. Copilul ala chair nu are nici o vina pentru ca timpurile din jur sunt cum sunt. putem intelege ca oamenii mai slabi si-au varsat neimplinirile si frustrarile pe cei mici. pe care ei i-au conceput, obligati sau nu.

     asa cum spunea cineva in alt comentariu, exista triburi in care se traieste in conditii mai proaste decat ceea ce consideram noi saracie, dar care nu isi maltrateaza copiii pentru ca ei aspira la ceva mai bun si nu se poate.

     copilul nu se bate, injura, umileste, si apoi sa ai pretentia ca o faci pentru binele lui, ca sa aiba o viata mai buna.

     nimeni nu a uitat , dar scuze, nu se justifica. cei care se descarca pe cei mai slabi decat ei, care nu se pot apara, si care apoi le mai cer si iertare pentru ca exista desi nu au cerut-o, nu merita sa fie iertati pe motiv ca erau vremurile grele. ii ierti pentru ca asa simti ca vrei sa o faci, pentru ca iti dai seama ca nu au stiut mai mult, pentru ca au fost slabi si imperfecti. dar NU SE JUSTIFICA umilirea primita de femei in epoca de groaza ca motiv intemeiat si scuza pentru comportamentul lor.

     Ileana, pe tine te-au batut parintii cand erai mica? te-au dat afara din casa in pielea goala? te-au umilit in public? ti-au spus ca mai bine faceau un c*cat decat pe tine? daca ai patit macar o parte din violentele incredibile pe care le-au patit cei care s-au descarcat pe aici si le accepti pe motiv ca „asa era firesc sa se intample, ca erau vremurile grele”, iti sugerez fara pic de ironie sa cauti un psiholog bun, pentru ca ar fi bine pentru tine sa iti rezolvi aceasta problema. Asa cum o fac multi din cei care au scris aici, incluzandu-ma pe mine.

   • Nu, nu am fost batuta, umilita, etc. etc, nici eu si nici copiii mei! Nu era firesc sa se intample asa, dar acum 30 de ani nimic nu era firesc, normal sau cum vreti sa spuneti! Poate daca ati vorbi cu mai multe mame ale anilor ’80 ati intelege mai bine anii copilariei voastre. Sau intrebati copiii ramasi fara mame din vina regimului de atunci, nu a lor! Cred ca ar fi vrut ca mama, buna sau rea, asa cum era, sa fie langa ei! Nu uitati anii de atunci, daca vreti sa nu se mai repete istoria!

   • Ti se pare ca am uitat? Ca mie mi se pare ca prea bine tinem minte, de avem nevoie de doctori sa mergem mai departe… 🙂

   • Ca sa mergem mai departe trebuie sa iertam, dar sa nu uitam!

   • Nu cred ca indepartarea de bunici este ceea ce pledeaza printesa, dimpotriva, in nenumarate articole am vazut ca vorbeste frumos despre timpul Sofiei petrecut la bunici. Depinde de cum au reusit bunicii cred sa se adapteze si noilor idei, sa inteleaga noua generatie, noul stil de a creste copii. Am doua bunici diametral opuse, cea care m-a crescut si cea pe care, din cauza divergentelor familiale, am cunoscut-o mai greu. Cea care m-a crescut, mama tatalui, a ramas fara mama la 14 ani, a devenit ea insasi mama pt 3 surori mai mici, in timp ce strabunicul „tataia surdu” si-a refacut viata cu alta femeie. A muncit, a luptat mult, insa a fost mereu inchisa la minte, contradictorie in idei, inconsecventa in ceea ce invata. Mica fiind, nu constientizam, insa cand am crescut am descoperit multe, am observat cum incearca sa ma departeze de mama, sa-mi impuna anumite lucruri, la bunica era singurul loc unde eram obligata sa mananc lucruri (acasa regula de aur era mananci cat poti sau deloc daca nu-ti place, altceva nu avem, si era o chestie inteleapta, sunt mofturoasa la mancare si acum si uneori ma rasfatam doar la masa). Cand s-au despartit ai mei bunica a condamnat-o pe mama si nu a inteles de ce eram eu fericita ca ei nu mai sunt impreuna. Dar eu stiam ce e divort, stiam ca ai mei vor fi mai fericiti asa, vroiam sa fie fericiti, sa fim toti mai uniti, si acum suntem. Paradoxal, divortul a adus un calm in familie pentru (nu atat pt sora mea, care fiind mai mica nu a inteles ce se intampla).

     Bunica cealalta este mult mai deschisa, desi cand mama era mica mi-a povestit cum o batea pentru note mici sau nazbatii serioase. Insa mi-a zis si ca femeia care a crescut-o pe ea si bunica mea sunt ca doua fiinte diferite. Bunica aceasta are si ea povestea ei, era fata de la tara, s-a casatorit la 16 ani, cred ca nu a fost nici pregatita sa aiba copii, fiind ea insasi inca un copil. Si totusi, cand am avut primul meu iubit si trecusera cateva luni de cand ma vedeam cu el, m-a intrebat serios daca ne culcam impreuna si mi-a zis sa am grija. Pey cealalta bunica si acum imi zice sa ma pastrez virgina (lucru pe care de la 16 ani stiam ca nu vreau sa-l fac, dar s-a intamplat abia la 23 de ani sa pierd floricica :))). Sora mea are incredere maxima in bunica de partea mamei, ii poveste de toate, uneori mai afla mama unele lucruri de la bunica.

     Ma lungesc. Ideea mea e ca evolutia e buna. Eu nu as vrea de exemplu ca un copil al meu sa creasca in mediu nociv, iar oamenii care au obiceiul sa insulte constant, sa denigreze, nu sunt o influenta buna. Daca ai avut un parinte abuziv e greu sa crezi ca va fi diferit cu copilul tau. Calitatea de bunic nu te face si sfant. Esti acelasi om, dar oare esti capabil si sa vezi ca ai gresit? Ca poate nu era bine inainte? Ca poate fi mai bine?

   • mare risipa de timp si energie sa citesti ceva scris de Rufo… nu ajunge sa fii celebru si sa porti titlul de pedopsihiatru ca sa fii pertinent si coerent in ceea ce spui. In mediul parintilor care s-au interesat cat de cat despre cum functioneaza creierasul unui copil, se stie ca nu poti avea incredere in nimic din ce spune el.

     La cate aberatii a scris si a spus acest om despre alaptat si ingrijirea bebelusilor, in Suedia ar fi fost de mult in spatele gratiilor. Si pe buna dreptate.

   • (Raspunsul e pentru Ileana)

   • Cănuța. Este vina blestematei „cănuțe cu apă” pe care o aşteptau părinții noştri de la noi la bătrânețe.
     Cum vine asta? Simplu: aşa era moda atunci, să faci copii nu de dragul copiilor, ci pentru a avea cin’ să-ți dea o cănuță cu apă la bătrânețe. Şi noi eram făcuți anume şi pentru scopul ăsta.
     Bineînțeles că pentru a-l îndeplini trebuia să devenim oameni responsabili, cu muncă de la 9-la-5, rate în bănci(înseamnă statornicie si că eşti om la casa ta) şi respect(mai degrabă frică) de părinți. D-aia când li se părea lor că divagăm de la calea pe care ne-o aleseseră ei deja în viață pățeam „corecții” după cum (ne) aminteşti(m). Ca să nu rămână ei fără mult prețuita cănuță.

     Ce mă bucur la noua generație de părinți că au înțeles că un copil îl faci pentru el, nu pentru beneficiile pe care le vei avea tu la bătrânețe de la el. Şi cred că de aici şi noua paradigmă de ați creşte copilul pentru a fi fericit şi împlinit, nicidecum pentru a duce se aşeza frumos în planul părintelui sau al statului.

2. cam acelasi parenting am avut si eu parte minus partea cu pocneala ce-i drept. attachment parenting my ass! :))) si lucrurile degenerate rau de tot in cazul meu, astfel incat acum sa fie nevoie de specialisti ca sa peticeasca un sac lipsit de incredere si afectiune.
   dar na! uite ce mari si frumoase am crescut =))))
   citind din experienta ta cu Sof si cu parintii tai, parca am capatat si eu un pic de incredere ca o sa fiu un parinte bun pt copilul meu (m-a uns pe suflet cand te-am auzit cum vorbesti cu Sof in acel video postat mai demult). Multumesc!

   • eu cred ca tocmai pentru ca mi-a fost greu atunci ca si copil mi-e usor acum ca parinte. stiu destul de clar ce NU vreau sa fac cu Sofia. 🙂 sa vedem ce iese pe termen lung…

   • asta cu ce NU vreau sa fac imi e si mie foarte clar implementata in cap. mi-a placut ca am vazut si solutiile gasite de tine…imi place faptul ca mergi la conferinte, citesti pe tema aceasta si ti-am citit toate articolele pe tema asta, chiar daca nu am copii 🙂
     cred ca pe termen lung, cu siguranta vor fi adulti mai stabili psihic decat noi si mai lipsiti de temeri….sau cel putin sa speram 😀

   • Să ştii că uneori părinţii(sau copii abuzaţi deveniţi părinţi) pot să continue abuzul. E nevoie de trezirea uneo societăţi la viaţă, care să conştientizeze ce e abuz şi ce corect. Am şi eu nenumărate suplimente la ce ai spus tu mai sus, dar problema nu e neapărat ceea ce s-a întâmplat. Ci faptul că continuuă. Am surprins-o pe mama într-o discuţie acu câţiva ani(de fapt cred că ea m-a surprins mai tare, pentru că cu ea aveam cele mai multe „hentz-uri”) în care îmi spunea că părinţii se realizează, împlinesc prin copii.
     Sau că ar fi vrut în tinereţe să mă vadă preşedinte dacă se putea, dar orice spuneam într-o dicuţie, eu nu aveam niciodată dreptate. Pentru că ea era mai mare şi mai trecută în viaţă, fără să conteze că eu am trăit şi experimentat altfel viaţa. Nu, eu nu ştiam nimic, că eram doar un mucos. Care trebuie să înveţe cel mai bine(nu conta că şcoala era făcută doar pentru toceală – rezultat care se vede şi acum).
     Sau că „unde dă mama creşte, unde dă strainul scade”. De multe ori i-am spus că mai bine primesc o dojană de la străinii pe care am „cutezat” să-i supăr, decât să-mi spună ea nişte chestii deplasate…
     Sau chestia care acum(am observat că e de puţini ani luată în serios) – bullying-ul în şcoală. Adică eu eram cel cu ochelari „aragaz cu 4 ochi”, avusesesm motiv să fiu ultima râmă şi în clasă nu doar acasă(pentru că eram cel mai mic), deşi l-am auzit odată pe tatăl meu, la un comentariu de al meu, că „vezi că eu ţi-am cumpărat ochelarii, dar eu ţi şi pot sparge”. Sau dacă un coleg vroia neapărat să spargă ochelarii(că doar se pot sparge, la fraier, nu-i aşa?) survenea întrebarea „de ce l-am lăsat?” şi evident eram trimis la părinţii lui să imi plătească ochelarii. Dacă făceam ceva eschive pentru a-mi mai prelungi „viaţa” „înaintaşilor” , evident eram pus la zid, că „eu de ce am dat, că de ce m-am bătut?” Binenţeles ajungeam iarăşi la părinţii colegilor care de fiecare dată se eschivau îmi a plăti(oricum habar nu aveam preţul lor, şi nici chitanţă, bon whatever că ai mei dragi părinţi nu îmi încărcau memoria cu asta zicând că „lasă tu astea, tu ai grijă mare de ei”), fie spunând că au ei nişte ochelari şi să-i probez pe aceia că poate mi-s buni(nu conta că eu aveam cap de copil şi nişte ochelari cât fundu’ borcanului de dulceaţă de mari, sau că erau cu lentile cilindro-sferice pentru astigmatism cu miopie-mult mai scumpe decât banalele „pentru citit”), fie că îmi promit ei că îmi aduc alţii. De două ori nu am fost la părinţii aceluiaşi coleg, deoarece părinţilor mei „le era jenă”. Evident şi alţi tineri au păţit la fel(am văzut că povestea asta cu bullyingul a pornit din America, în care mamele anumitor copii s-au simţit îndreptăţite să vorbească public, că aşa nu se mai poate), dar nu înţeleg de ce nu s-a pornit mai devreme campania asta.
     Evident, că după moartea tatălui meu hentzurile cu mama care s-a trezit singură s-au rărit, dar nu au dispărut, deoarece a intrat în „posesia” poverii de a mă creşte singură, şi evident, deşi eram la facultate eu eram tot un muc cel mic, care să „comentez la casa mea”.
     În concluzie, cred că toată societatea a fost „educată” cu parul, că cică altfel nu învăţa şi doar puţini au fost care au scăpat de „tratament” sau au înţeles că nu e rost să şi-l însuşească, pentru ca generaţiile viitoare să nu-l uite.
     Trebuie să nu continuăm şi doar să luptăm în a opri flagelul.

   • Ah, am uitat: Pe măsură ce creşteam, şi începea neuronu’ să lucreze, ideiile care nu erau pe placul alor mei, erau puse pe seama altora:”nu ştiu de la cine ai luat ideile astea, că tu nu erai aşa”.
     Sau, nu de mult, adică prin facultate, am ajuns la conştientizarea tâmpeniilor la care am fost supus şi mai presus de tot faza cu „trebuie să mă respecţi ca să fi respectat” sau „eu sunt mai mare în vârstă, trebuie să mă respecţi(n.a-indiferent de ce prostii fac eu şi la ce chinuri te supun)”, iar eu nu eram mai niciodată respectat, mi-am pus probleme existenţiale, de genul: Pe mine cine m-a întrebat dacă vreau să mă nasc sau nu?
     Şi la întrebarea asta adresată mamei, pe fondul vociferărilor şi şantajurilor sentimentale, că „m-am chinuit să te cresc, să-ţi dau un acoperiş de-asupra capului, haine curate, şi mâncare caldă, păi am şi eu pretenţii”-n.a: nu conta că erau unele din ele foarte penibile şi injositoare de genul purtatului cămăşii şi puloverului la medicul dentist încheiate până la ceafă, doar ca să am ce da jos după un leşin în scaunul dânsului.
     Ce să mai zic că dup-aia veneau texte, de genul”recunoaşte că ţi-a fost frică, de aia ai leşinat”. Indiferent că eu susţineam faptul că durerea extremă m-a făcut să leşin, şi nu frica de durere, că altfel lesinam înainte, răspunsul era invariabil:”mie mi-ar fi ruşine la vârsta ta să leşin pe scaun la dentist. Ce te faci când o să fie răni mult mai grave?”.
     Evident toate întrebările existenţiale veneau cu vociferări pe ton tare, drept răspuns, că „să nu o supăr, că ea s-a chinuit pentru mine”.
     Nu mai spun de întrebările mele legate de biserică, Dumnezeu, de ce sunt obligat să tot cer de la D-zeu una şi alta şi dece eu tot timpul sunt „greşit” şi trebuie să cer „minte să pot trăi în lume”, dacă El nu m-a întrebat dacă vreau sau nu să fiu om sau să exist. De ce dacă are puteri nelimitate, de ce l-a mai lăsat pe necuratul să existe, sau de ce nu îi influenţează pe oameni să se schimbe cum vrea el, dacă oricum indirect îi influenţează – că aşa ne învaţă popa – prin accidente, menite să-i aducă pe calea cea bună, sau chiar îi omoară(evident nişte întrebări legate de neconcordanţele din biblie şi corelate cu dogmele bisericeşti). Răspunsul a venit pe acelaşi ton:”da’ ce eşti tâmpit? Tu nu judeci bine? Stai şi judecă înainte de a spune balivernele astea.”
     Evident trebuie să ai sânge tare ca să nu dai replici în acelaşi ton, după ce o viaţă ai fost „tratat” în felul acesta.

   • Cum sa zic eu mai exact: I feel for you! Acest bullying se practica in continuare si in cazul meu: ca eu nu stiu si nu ma pricep la viata, chit ca am 33 de ani deja. Parerea mea simt ca e nula, fapt pentru care in timp am invatat sa nu mi-o mai exprim. Aspiratiile mele avand in vedere ca nu coincid cu ale lor, sunt cu siguranta gresite
     Si eu initial am fost un incipient de bully, pana cand am realizat ce faceam si am corectat in totalitate, Doamne ajuta! :PPPP
     Vai si mor de oftica atunci cand vad ca „bully-ul” principal se mandreste cu realizarile mele cand nu a avut nicio contributie, avand in vedere ca am reusit sa ma dezvolt frumos contrar a ceea ce mi s-a intamplat, nu datorita a ceea ce mi s-a intamplat. Niciodata nu o sa gasesc normal ca sufaream de depresii la 9-10 ani si ca mi-am dorit sa ma ia Dumnezeu la el ca viata asta e un cosmar.

3. Si totusi sunt si parinti de acum 3 decenii care nu au facut greselile astea. Fara parenting, fara carti, fara net, din instinct.
   Din pacate, ai mei nu se numara printre ei 🙂
   Eu am auzit si: „Abia astept sa iesi pe salariu si sa pleci ca mi-ai mancat zilele, doua masini si 100 de vacante faceam cu cat mi-ai prapadit tu.” sau „Asta e casa mea, te pot da oricand afara” (nota bene: aveam fro 10 ani cand am auzit pentru prima oara asta si am auzit-o pana cand am plecat) sau „Nu te cred ca te-a batut invatatoarea, ce sa-ti spun numai pe tine te bate, ai mania persecutiei” (si vita aia chiar ma batea, aproape zilnic).
   Cum zicea cineva mai sus: nu mi-as lua copilaria de la capat nici daca mi-ar garanta cineva ca daca o iau de la capat, la implinirea varstei de 20 ani devin presedintele Statelor Unite + Franta, Anglia si China si Donald Trump o sa fie maseurul personal al catelului meu. Am zis!!!

   • Ioooi, vai de capul nostru…

     Sint sigura ca au fost si altfel de abordari chiar si pe vremea aceea, dar cred ca totusi majoritatea am crescut asa. Printre colegii mei de clasa (generala, liceu), cam toti eram tratati la fel.

   • Au fost si parinti ok pe vremea aceea, dupa cum si acum sunt si parinti „rai”. Difera putin proportia acestor categorii, probabil. Dar putin…Parintii mei au fost cam cum povestesti, ba chiar mai rau. Bunicii, in schimb…au fost foarte „evoluati”. Si-au crescut copilul, tatal meu, si pe mine, cat au putut intr-un sil „attachment parenting avant la lettre”, cu mult respect si multa iubire. Pica deci si teoria cu traumele care se transmit din generatie in generatie. Eu am alta explicatie. Cunosc multe persoane cu parinti de genul acesta si bunici ok. Bunici care au trait razboi, traume, lipsuri, unii lagar, plecat di Basarabia doar cu hainele si un geamantan, comunism, inchisoare, unii fara scoala, colectivizare…Experiente cu adevarat dramatice, iar ei- oameni echilibrati pana la capat. In schimb copii lor – copii iubiti si crescuti in echilibru- distrusi. Eu am impresia ca era, totusi, prea usor. Daca aveai cat de cat ceva in cap te duceai la facultate, primeai un apartament, te casatoreai, faceai rapid un copil, dus de val- drumul era simplu. Intradevar, nu era apa calda, nu era unt, nu erau multe, dar, per ansamblu, era simplu, lucrurile de baza erau oarec um asigurate, nu aveai grija zilei de maine, cu adevarat. Viata era usoara, simpla, previzibila iar parintii nostri au ramas niste copii…Copiii nu erau doriti, ci se faceau asa, in virtutea inertiei. Erau, deci, mai multe niste „bagaje” enervante.

   • Ca mi-am amintit: „Daca nu esti cuminte, te dau la casa de copii!” Si ma mai mir ca-s damaged…

   • Pe mine chiar m-a luat maica-mea de mana si m-a dus intr-o directie necunoscuta si ma ameninta ca ma duce la casa de copii si ma lasa acolo. Luasem de acasa 2 jucarii in buzunar sa le duc la gradinita. Si pentru asta am pland, rugat, tavalit, aproape lesinat si maica-mea nu se indupleca. Vorba Ioanei: e buna si metoda asta ca stiu sigur ce nu o sa facem cu ai nostri.

   • Asa imi spuneau si mie! Cand am invatat sa citesc am cautat disperata certificatul de nastere sa vad daca sunt copilul lor……..cat de mica puteam sa fiu, cativa anisori?

   • Din păcate, unii părinți nu se potolesc nici după ce ajungi la casa ta, pe salariul tău, cu viața ta, continuă să te otrăvească cu prostii și răutăți de-ți vine să-ți iei câmpii – de la faptul că îți puteai găsi un partener de viață mai bun și până la certuri de la bani, că doar e firesc ca tu să le dai lor (deși n-ar fi deloc cazul) și nu ei ție. Eu m-am săturat și am pus punct.

   • Am gasit tarziu postarea, dar cred ca pot adauga si eu destule. Imi aduc aminte un moment, cred ca vreo 7 ani aveam in care m-a batut de m-a snopit ca nu am strans pantalonii cum a vrut mama. Ii voia impaturiti in 3 si eu am pus in 2. De ce, am cutezat sa intreb, ca doar impaturiti sunt si in 2. Deci, bataie ce am luat nu va imaginati, ca o sa ajung imputita, ca nu o sa fiu in stare de nimic, ca nu sunt buna de nimic, etc, samd. Cand a murit tata, mi-a pus pe umeri povara de adult, ca ea e singura si nu are cine sa o ajute la….tara, camp, spalat geamuri, etc
     Cand am crescut si am scapat la facultate, incet, incet m-am destupat la minte si sincer nu prea mai dau pe acasa.
     Dar…exact cum spune A mai sus a inceput alta distractie: sotul e de vina ca mi-a bagat prostii in cap, ca eu nu eram asa; cum nu-mi ajung mie banii din salar, sa-i spun ei cat castig si imi spune ea exact ce sa fac si cum. Offf, atat de multe ar fi de spus, m-au marcat profund, am ramas cu sechele grave pe care ma tot chinui sa le depasesc singurica, dar nu prea pot ca….ma tine soacra sub papuc, o sa vad eu cum o sa ma dea afara si o sa cant din frunza doar ca am acceptat sa ne plateasca jumatate de canapea in sufragerie…..un sac de „bunatati” am 🙁

   • NU din pricină că nu ai strâns pantalonii. Fiindcă ai pus întrebarea.

     După cum am mai spus, cureaua şi palmele erau de multe ori stârnite de întrebări aparent inofensive, cum ar fi „de ce merge aia cu curent electric şi ce e ăla curent electric”.

     (Probabil am fi ajuns subiect de studiu antropologic: poporul în care nimeni nu mai ştie ce e ăla curent electric, fiindcă îi e frică să întrebe.)

   • si unii chiar am ajuns la casa de copii….pana acum ceva ani blocasem toate amintirile astea !!cred ca mai groaznic decat durerea bataii propriu zise e asteptarea ei;nu gasesc cuvinte sa redau forma cosmarelor …!!!,infometarea ,intimidarea ,hartuirea ,scosul afara dezbracata in ploaie rugandu-ma sa ma trazneasca cat mai repede,dusul la ginecolog in fiecare luna sa vada daca ,,floarea”-i neatinsa,trezitul prin tragere de par..dusurile reci ….
     nu ma plang ,nu sunt o victima a sistemului …doar cat sa va dati seama ca intotdeauna exista si mai rau…..

4. In situatia mea a fost suficient un 10 cu minus, o intonatie gresita la o poezie ori un timp ” prea lung ” la un exercitiu de matematica pentru a avea o mana rupta, un ochi invinetit, o buza sparta, rani sangerande pe corp mereu ori stat afara iarna in miez de noapte dezbracata, pentru asta fiind si femeie usoara, ca sa spun elegant, la 7 ani. Pentru acestea si multe altele, nu am putut sa iert nici acum, de uitat nici atat, inca sufar, dar singurul lucru bun este ca eu nu-mi voi lovi sau umili copilul niciodata, constienta fiind de urmarile faptelor mele.
   Consider ca multi avem de invatat din trecutul nostru in beneficiul copiilor nostri.

   • doamne, Luisa… 🙁

   • Ah, am uitat, pentru ca „doamna” insista sa facem temele (probleme la mate) doar dupa metoda predata la clasa, iar tata nu concepea cum eu vreau sa fac doar „ca doamna” (eu vroiam asa ca si doamna ne batea si ne zgaria daca faceam altfel problema), aveam un permanent conflict: tata imi verifica tema, vedea ca nu e „dupa metoda lui” => vanatai ( de la dat cu capul de birou), pagina rupta, scris din nou. La scoala, aratator la palma „ca nu asa v-am invatat eu”. Dezastru.

   • F***k, citind unele post-uri, mi-am dat seama ca am scapat chiar lejer cu baiata la fundul …gol evident. I feel sorry for the others though…

   • si eu sunt ingrozita de ce am citit mai sus…eu am avut mare noroc ca ai mei nu m-au batut deloc, deloc, ca mama a fost batuta si umilita de bunica mea, mama ei, si nu a vrut sa faca acelasi lucru copiilor ei, iar tata e pasnic de felul lui, daca se enerva iesea din camera si revenea dupa ce se calma. Si nici replici grele ca cele de mai sus nu am avut, metoda lor favorita era comparatia cu altii, chipurile mai destepti decat mine, si o tristete groaznica in casa, de doliu, cand luam un 8! Si scoala asta a fost mega-importanta, nu conta ce materie era sau daca mie imi placea, trebuia sa iau 10 pe linie. Eu asta NU vreau sa fac cu copilul meu: sa il las invete la ce-i place lui mai mult…Si nu m-au scutit nici de partea cu mananca paine cu orice, dar asta din saracie si obiceiuri alimentare proaste…

5. Da’ aia cu „nu am bani” de ce e pusa la colt de specialisti? Intreb pentru ca nah, uneori chiar nu sunt bani si asta e realitatea si motivul adevarat pentru care nu cumparam X sau Y. Nu inseamna ca l-as minti daca i-as spune altceva?

   • Realitatea ca nu-s bani si afirmatia corecta ca n-avem sint perfect acceptabile, insa ideal ar fi sa nu faci sa sune asta ca un repros la dorintele copilului. sa propui o alternativa, sa explici, habar n-am.

   • Daca nu sunt bani, desi parintii se spetesc muncind, atunci e de inteles. Daca nu sunt bani pentru ca programul la fabrica se termina la 3 si restul zilei este dedicat lenevitului pe canapea, somnului sau uitatului la TV, atunci nu mai e de inteles.

   • La mine nu erau bani pentru ca tata trebuia sa manance carne in fiecare zi, sa aiba tigari si votca. Zilnic. Mama nu stia sa gestioneze cele doua salarii, se imprumuta in toate partile, amaneta bijuteriile ca sa plateasca intretinerea restanta pe un an, lipea afise pe avizierul blocului ca sa nu citeasca tata tabelul cu restante. Asa ca orice cadou in bani primeam de la rude, era repede canalizat spre alte cheltuieli, cu exceptia momentelor cand aveam nevoie de haine. Rechizite si manuale scolare imi cumparau, ce-i drept, dar dupa multe oftaturi, mai ales pentru manuale (care erau intr-adevar scumpe, sa inveti la cea mai buna clasa a celui mai bun liceu din oras insemna si cheltuieli, nu numai mandrie:P)

   • Asta cu neavutul banilor e alta tarasenie..si eu am auzit placa asta toata viata, pana in zilele noastre. De vreo ciocolata sau inghetata n-aveau niciodata bani, dar de tigari, cafea si bautura, plus ziare si reviste in draci, always. Aveau bani sa-si ia lor haine, ca deh..se duc la servici, eu puteam sa umblu ani de zile cu ghete si pantaloni gauriti sau primiti de pomana de la rude. Mi-am amintit de curant cum mi-au tocat cele 3 cecuri de 5000 de lei dupa revolutie ca sa-si ia bilete sa se duca la o ruda in strainatate (care mi-a trimis cadouri multe ce-i drept, dar din banii ei), mi-a vandut tata bicicleta si cerceii de aur (singura bijuterie) pentru ca…erau primite de la rudele lui. End of story. Si eram singura la parinti, sa nu credeti ca aveau 3, 4 de crescut.

   • Cecurile erau primite de la bunici, of course, ca doar nu puneau ei bani deoparte pt copil, ha haaaa. Intr-o vara mi-au disparut pana si parfumelele pe care le colectionam de la reviste de moda (se dadeau niste mini-parfumuri bunicele). Le luase tata cine stie cui le-a dat.. ce era al meu era numai bun de fructificat, nu??

   • Ai mei si acuma-s cu „nu am bani”, in conditiile in care mai au minim 2000 lei in casa, bani pe care ii pot cheltui lejer.
     Daca ii zic eu canu mai avem bani (si noi chiar nu prea aem bani, ca avem 2 rate la banca, gaz, lumina, telefoane si cablu si internet, cumparaturi pt Maya (lp, pampersi, biberoane etc.), cumparaturi pentru casa si tigarile noastre (recunosc, cu asta se duc multi bani), maintreaba „da’ cum nu mai aveti bani, cafaceti o gramada de ban” (si ei au cumulat pensie aproape la fel ca salariile noastre cumulate plus stimulentul deinsertie, si suntem 3, cu un copil de luni cu nevoi mai mari si mai importante deca ale noastre. Daca ar sti ca la asociatie nu am platit nimic de 11 luni…ca pur si simplu nu mai aveam din ce….

     Si daca ne ajuta cu bani, de obicei ii vor inapoi, si e vorbade sume relativ mici, nu de mii de lei.

   • @CD: i-am auzit pe mulţi băieţi (dacă spun „băieţi”, mă refer la oameni sub 40 de ani, ajunşi la maturitate după Loviluţie) de prin cartier: „n-am bani, frate, să-mi bag p–a.”

     Dar dacă îl întrebi cât a dat pe vin prost la canistră / vodcă Scandic / coniac Triumf săptămâna asta şi de ce era afumat în fiecare seară când intra în bloc, nu mai ştie ce să răspundă.

   • Pentru ca erau bani pentru mobila noua in casa, sau pentru haine pentru sora mea mai mare si preferata, dar eu trebuia sa ma multumesc cu ce mi se da si sa nu cer nimic. Fiindca mobila in casa era „ca sa stau eu undeva frumos” si hainele pentru sora mea „or sa ajunga la mine intr-o zi”. Mobila se lua cateodata cu imprumut de la banca si nu aveam ce manca in unele zile in care nu ajungeau banii ca „avem de platit rata”. Iar cand luam haine de la sora mea ma bateau pe rand ea, tata si uneori si mama daca mai imi ceream mult drepturile.

   • Si-am uitat sa zic, eu am aflat cat port la picior abia cand am luat primul salariu si mi-am cumparat singura ceva de incaltat. Pana atunci credeam ca pot cat sora mea mea, adica cu 2 numere mai putin. Nu v-ar veni sa credeti ce moment important a fost in viata mea sa nu ma mai stranga incaltamintea.

   • 🙁 of.

   • Oooo, asta cu incaltamintea e alta din desaga cu minuni….cum adica sa porti mai mult de 36-37 la pantof? Pai nu se mai aseaza pantoful!!! Cum sa cumperi ghete de iarna mai mari ca stau ca varfurile de sanie ?!?!?! Si eu am aflat abia la „banii mei” cum e sa nu te mai stranga incaltamintea, dar evident toti pantofii mei sunt urati, doamne …….cizme 39-40 , de neacceptat asa ceva, un 37 nu e bun, ca se aseaza mai bine, mama!!!!

6. Mda, era exact asa. As mai putea chiar adauga:

   -Tu esti mai mare si trebuia sa ai grija de el/sa fii mai destept! -referitor la fratele mai mare, care trebuia sa devina rapid adult si sa aiba grija de cel mai mic, eventual sa-i suporte fitele de rasfatat. Faptul ca el insusi era un copil era pierdut din vedere.

   -Ai luat premiul I (la olimpiada/scoala) ? Mda, e destul de bine.

   – Nu ti-e RUSINE (sa….) ??

   Ai dreptate, cea ma buna atitudine e impacarea cu ideea ca au fost vremuri foarte grele, fara informatie si cu multa (o)presiune si asupra parintilor nostri.

   • Referitor la chestia cu „Tu esti mai mare” nici din pozitia de cel mai mic nu era chiar roza treaba. Eu trebuia sa ascult de sora mea mai mare cu 1 an si 2 luni pentru ca „este mai mare” si imi luam niste palme si niste batai de la ea ca ei i se parea ca nu o ascult si ca nu fac ce vrea ea (evident, copie la indigou a tratamentului pe care i-l aplicau ei ai nostri parinti). Cand ne jucam doar ea trebuia sa castige, cand era de impartit ceva ea lua bucata cea mai mare sau cea mai frumoasa ca no, ea este mai mare si ea trebuie sa aleaga. Sa nu mai zic de comparatiile de genul: e mai desteapta, scrie mai frumos, pe ea o lauda invatatoarea etc. E drept ca a fost sefa de promotie la liceu dar nu va spun cu cate complexe de inferioritate am intrat in viata de adult.

   • O fi fost si asa, Ileana,nu zic nu. Eu am cunoscut partea cealalta, in care se intampla sa fiu eu certata impreuna cu fratele meu pentru lucruri de care nu eram vinovata(doar pentru ca n-am gestionat bine situatia). Imi aduc aminte in special de o intamplare de care imi vine sa rad acum, dar atunci m-a enervat foarte rau: eram singuri acasa, eu si fratele meu, si ne jucam. Din joaca, el mi-a lipit guma in par, si cand a venit mama acasa pe mine m-a certat, pe motiv ca eram mai mare si nu trebuia sa-l las :)).

   • Am uitat sa spun ca aveam amandoi vreo 10-12 ani, deci era si el suficient de mare sa-si dea seama ca greseste.

   • O,da si asta cu premiul:”De ce sa te laud, ce eu nu stiu ce am la usa? Cum ai fi putut sa iei altceva decat premiul intai? E normal sa iei premiul intai, ca alta treaba n-ai decat sa inveti! e datoria ta!”

   • Vai Alina!!!! Asta e citat din viata mea!!!! Mai in continuare extras din astfel de conversatii „Ce daca 8 a fost cea mai mare nota din clasa si singura si ti-a apartinut? Nu ma intereseaza ce au facut ceilalti; tu trebuia sa iei 10!”. WTF?!?!?! Variata era cu „Ai luat 10….cine a mai luat din clasa? Prietena ta cea mai buna ce a facut? Aha!!!”. Continuam cu „Prietena ta uite cum sta si invata si citeste si orice putea sa faca saraca fata era de 1000 de ori mai bun decat orice faceam eu”. Nu ma mai mira ca inca ma zbat sa ma desprind de raportarea bolnavicioasa la ceilalti si complexele de inferioritate. A breeze! :)))

   • Eu aveam un coleg, mai bun ca mine la mate. Lui ii placea, eu doar invatam si atat. El lua 10, eu 9. Restul de la 7 in jos. Mama: Ai luat noua, da? si restul ce au facut? eu: pai au luat sub sapte. Mama: si Andrei? Eu:10. Mama: Pai de ce el 10 si tu 9?

     La capacitate: eu am luat 9 la examen, si Andrei 8. La matematica. Media mea a fost mai buna ca a lui, liceul mai bun. A contat? Nu, alta treaba oricum nu aveam:P

   • Dupa ce am mai crescut am inceput sa ma intreb cum sa ai asemenea pretentii cand nu esti in niciun caz vreun model de straduinta? Sa fii lenes si delasator, sa nu ai niciodata vreo intitativa, dar sa ai pretentia de la copilul tau sa fie cel mai bun e uimitor pentru mine cea de acum. Atunci as fi facut orice doar sa fiu vazuta, sa mi se recunoasca eforturile si ca parintii mei sa nu mai creada ca de la cel mai bun porneste standardul si ca nu exista loc decat de mers in sus, in niciun caz in jos

7. Adauga la astea batai cu cureaua (uitasem complet pana m-am reintalnit cu o colega de generala ca si-a amintit cum eu si colega mea de banca si bloc, faceam concurs de vanatai), trezit din somn sa verificam lectiile (catre 12 noaptea, de catre un tata mirosing greu a carciuma) si un divort in miezul pubertatii, urmat de depresia mamei cu care am ramas. Inca imi schimb bandajele periodic, si nu reusesc intotdeauna sa ii evit pe „du-te-n camera ta!” si „daca nu faci curat in camera acum, aruncam toate jucariile” si „va iubesc grozav dar cateodata ma scoateti din minti”. Cel mai adesea un moment tensionat se termina cu „imi pare rau ca ne-am certat” (eu) si „si mie” (ei).

   • Eu am primit curea grupa mare, dar nu orice curea, ci aia de pionier, cu catarama mare si grea.Ultima bataie din viata mea a fost la 23 de ani, cu vinatai la ochi si toate cele, asa ca am hotarit ca e suficient. Fereasca Sfintul sa fi venit acasa cu nota 9. Cind ii povestesc fetei mele tot ce s-a scris pe aici, se uita la mine ca la extraterestrii. Si cu toate astea imi iubesc parintii, asa cum sint.

8. Eu d-astea n-am patit niciodata. Si jur….ca am avut o copilarie superba! Primii ani de scoala i-am petrecut la bunica mea unde in Moldova si ma bucuram de tot ce vroiam! Singurul lucru nasol din copilarie a fost cand m-a luat mama ls Bucuresti in clasa a 5 a! Si imi zicea mereu sa nu mai bat baietii dar mie imi placea asta:)))! Asa ca am o stima de sine foarte buna fiindca n-am traume d-astea in copilarie!

9. Ti-am dat „like” pt. adevaraciunea trista din spusele tale, altminteri nu e nimic de „like-uit” in asta.
   Eu provin dintr-o familie monoparentala, tata a decis sa paraseasca familia (cand frate-meu avea vreo 7 luni si eu eram in burta mamei inca), ca sa se duca sa traiasca fericit in alta familie pe care-a lasat-o balta, la randul ei, ca sa se duca sa traiasca fericit in alta familie. Mama a ramas singura cu 2 copii, parintii ei au murit in scurta vreme, unul dupa altul. Ea, crescuta in cel mai vehement spirit conservator, pentru ca bunicul era un ditai cineva-ul in oras si bunica la fel, si-atunci mama a fost tinuta din scurt, sa nu cumva sa se-auda vorbe prin oras, ca „ce-o sa zica lumea?!”
   Asadar, ramasa singura cu 2 copii si sub sechelele a ce-a fost ea nevoita sa traiasca de frica sa nu-si faca babacii de ras in targ, ne-a permis orice. Nu „orice” as in „bea, drogheaza-ta, fi o curva, fi un bagabont, abandonati scoala si apucati-va de furat prin tari straine”. Ne-a permis „orice” as in: mazgaleste peretii. Fa vraja baribana (ti-am povestit mai demult ce presupunea aia, un amestec de orice gaseam prin casa + curte, pe care o gusta al’ mai ciumeg dintre noi doi). Ai dreptul la pareri, greseli si actiuni proprii. Ia note mici ca sa-ti dai seama ce mai ai de invatat. Iubeste animalele (am avut broasca testoasa, pesti, pisici si caini, iepure, arici, papagal). Cazi si ridica-te singur. Joaca-te-n ploaie dac-asa iti place. Tunde-te scurt, vopseste-te roz, fa-ti un tatuaj de bun simt, daca tot ti-l faci.

   Am fost crescuti sa fim liberi, corecti, verticali, altruisti, cu dragoste pentru natura si cu respect pentru sine dar si pentru oamenii din jur. Am avut cea mai fericita copilarie pe care si-o poate dori cineva si n-am simtit nicio clipa lipsa unui tata. N-am trait niciodata nimic din ce-ai scris mai sus, dar 95% dintre apropiatii mei, da.

   Imi pare sincer rau pentru toti cei care-au crescut asa, mi se zbirleste pielea de fiecare data cand aud povesti despre pedepse fizice si morale, despre bataie cu cureaua, despre tras de par si facut de ras in public, interdictii nejustificate si mutilarea sufletului unui copil care-si petrece apoi ani buni din maturitate incercand sa-si descopere adevarata personalitate, care creste stramb, nesigur, plin de temeri si fara orientare. E trist si ne-necesar. Sunt convinsa c-o sa fac si eu greseli incercand sa-mi cresc baiatul cum stiu mai bine, insa stiu cu siguranta ce greseli n-o sa fac niciodata.

   Imi pare rau 🙁

   • Respect pentru mama ta!

   • felicitari mamei tale! cum spuneam mai sus si eu am avut parte de o mama buna tocmai pentru ca ea a avut o mama rea 🙁 era batuta si umilita in fata vecinilor, dintr-astea… insa mama a avut o fixatie cu scoala, sa fiu cea mai buna no matter what, ceea ce creeaza complexe daca nu se intampla asa…insa sotul meu a avut parte de acelasi „tratament” ca al tau, parintii lui sunt un model pentru mine azi in ale parenting-ului, cand am si eu un baietel de 1 an si jumatate. Iubirea neconditionata este si astazi motivul care ma face sa ma simt ca acasa cand merg la ei si chiar abia astept sa ajung la tara sa stam la ei, unde creste pentru moment si baietelul meu, un loc unde nimeni nu te judeca si unde te simti bine cu tine insati.

   • Pupici insoriti pentru Mama ta.

   • Mi-as dori sa citesc un guest post scris de mama ta. Oare ce o fi fost in sufletul ei, cum o fi gasit intelepciunea si curajul astea, in vremurile acelea? cum o fi facut cand ii era greu?

     Imi doresc mult sa fiu o mama ca mama ta – sa ma iubeasca si sa ma respecte fetita mea cum e clar ca o iubesti si o admiri tu pe mama ta. Sper sa imi reuseasca – sunt abia la inceput si pana acum e usor, e un vis frumos si sunt super high de aproape 5 luni. Sper din toata inima ca avantajul de a fi facut copilul la 38 de ani, si nu la 23-24 ca parintii nostri, sa insemne ca mi-am rezolvat „bubele” din cap si suflet si ca o sa ma port cu fetita mea cu dragoste si intelepciune.

   • Multumesc tuturor pentru gandurile bune, am sa i le transmit cu drag mamei 🙂
     Si eu mi-as dori sa fiu o mama ca mama mea, din fericire e langa mine si m-ajuta foarte mult in cresterea copilului.

     Apropo, acum cateva minute mi-a iesit in cale acest link (un ghid electronic) postat de cei de la organizatia Salvati Copiii:

     http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010002_Ghid%20educatie%20parentala.pdf

     N-am apucat sa-l citesc, dar din descrierea lor mi s-a parut ca se potriveste destul de bine postarii de astazi.

     Va imbratisez cu drag.

   • Subscriu la ceea ce a povestit Andreea despre mama ei. E grozava! De multe ori mergeam sa vorbesc cu ea despre lucrurile pe care nu le puteam discuta cu mama mea. PS: Si face si niste clatite cu banane geniale 🙂

10. Eu aveam „pronostic” de maturatoare pe scara blocului. Nu am scăpat nici de bătăi, le incasam si pentru sora-mea mai mica, nici de x face,tu de ce nu poti, nici de cand oi fi la casa ta ( ba chiar mama m-a lăsat pe scări vreo 15 min cand i-am zis de supărare ca plec de acasa), nici de ia cu pâine si mâncat cu facaletul pe masa, ca deh! nu as fi mâncat decat cartofi prajiti,nu ciorba….Imi iubesc părintii si sora si nu i-as schimba, dar nu pot sa neg ca eu am ieșit șifonată, low self-esteem,predispozitie spre depresie (pe care am si facut-o dupa nastere,urat de tot)…I-am iertat de mult, stiu ca le-a fost greu si ca au facut tot ce au putut in conditiile date.

    • Stiu cum e. „”Ai sa ajungi la matura! Alti copii pot tu de ce nu poti?(sa iei premiul intai ca al vecinei, sa fi cuminte…etc.) Daca nu intri in casa innainte de ora 20.00 iti incui usa si nu mai ai ce sa mai cauti in casa asta! (m-au lasat plangand pe la usa de cateva ori)”.

11. mai e o varianta auzita la o colega de liceu care m-a ingrozit si o tin minte : decat sa te fi facut mai bine ma asezam intr-un colt si faceam un c****.

    conteaza foarte mult de ce are nevoie copilul, ca nu toti sunt la fel, eu personal am avut nevoie de mai multa dragoste decat am primit, mama mi-a dat cat a avut dar nu a fost de ajuns, cand m-am maritat a considerat misiunea indeplinita si gata, vine la mine in vizita ca un musafir 🙁

    • Dar p-aia cu „mai bine imi faceam pomana si te lasam langa un gard sa te manance cainii, ziceau si ei bogdaproste!” ati auzit-o?

    • Va mai vedeti parintii ? M-a luat groaza la ce am citit . Mai exista vreo relatie intre voi?
      Si o intrebare pentru Printesa Urbana : ce e rau daca „bate” bunica mobila in caz de se loveste Sofia , intreb la modul serios , ca nu imi dau seama ce e rau. Spun asta , pentru ca mama mea face la fel cand bubu meu se loveste si il linisteste chestia asta . Nu inseamna ca el loveste alti copii sau ca loveste el mobila daca bunica nu e de fata sa o faca . Eu nu o fac , ca nu ii vad rostul , daca el a fost neatent sa bat mobila .

    • Pai ce rost are sa bati mobila? E vina mobilei ca el s-a lovit? De ce sa bati orice? Nu tinem noi la teoria ca batutul nu e niciodata o solutie la nimic? Ce se rezolva daca bati mobila? In afara ca cel mic va invata ca de fiecare data cind se loveste de ceva (si aici intra si cazurile in care e lovit de cineva), durerea lui va trece daca va lovi inapoi.
      E nu doar o minciuna, e o minciuna fara rost si cu efecte periculoase pe termen lung.
      Si parintii mei au tendinta asta, de a minti copilul la orice pas. Mie una mi se pare complet gresit. Copilul nu e idiot.

12. Amandoi parintii mei au avut parte de o copilarie nefericita (tata crescut de tata vitreg, mama pe la casa de copii), asa ca sunt convinsa ca amandoi si-au retrait copilaria cu noi. Ne-au lipsit multe, dar au incercat compenseze lipsurile materiale cu atentie, timp petrecut cu noi, libertate, prajituri de casa etc. Cum n-am primit nicio palma in viata mea, am fost foarte marcata cand am vazut cum un copil din vecini era batut cu cureaua.

    Privind inapoi, singurul lucru pe care as putea sa li-l reprosez parintilor mei ar fi ca am fost crescuta prea frumos, am auzit prea des ca trebuie sa fiu modesta (sa imi vad lungul nasului, cum se zice prin Bucovina). Intr-o lume nebuna ca a noastra e nevoie de tupeu.

    Mi se pare insa foarte trist ca inca auzi des in parcurile noastre ce ai scris tu mai sus. De la bunici la parinti mai tineri…

13. Imi amintesc si acum prima mea nota proasta (un 7 la un test). am fost asa de speriata de ce va spune mama, de ce o sa faca, de ce o sa se intample. m-am ascuns dupa ore in baia scolii, mi-era pur si simplu frica sa ma duc acasa. nu pentru ca mama ma batea, nu cred ca am mai primit cine stie ce bataie la viata mea, o palma ici-colo si dupa ce am inceput scoala deloc. dar eu eram copil de 10, era umilitor sa iau o nota asa proasta cand toti imi ziceau ca-s desteapta, cand eram laudata pentru notele bune. 7 nu era o nota buna. si ma gasesc fetele de la scoala in baie, eram toate mici, eu plangeam de mama focului „ce o sa-mi faca mama!?”. si se face turma in jurul meu sa ma linisteasca, pana se voteaza „gata, mergem cu ea acasa sa explicam!” imaginati-va ce spectacol eram, noroc ca locuiam aproape de scoala. si ajungem noi la mine. mama deja era ca leoaica, mai mai sa-mi sara la gat ca intarziasem pe putin jumatate de ora si eram mica si na, daca ma calcase masina. si o intampina galeria cu „va rugam nu o bateti!” la care ea face ochii mari si tace din gura. incet incet isi da ea seama ce se intamplase si promite, ca sa plece alaiul, ca nu-mi face nimic. eu inca eram zdruncinata la creier. trece o vreme, ne linistim amandoua si avem noi prima noastra conversatie serioasa. imi explica frumos ca nu se intampla nimic pentru notele rele, ca n-o sa ma bata de asta, uneori o sa iau note bune, alteori rele, nu moare nimeni dintr-un 7. insa NICIODATA! dar NICIODATA! sa nu mai intarzii atata de la scoala. vin acasa si rezolvam tot, ca altfel nu poate sa ma ajute.

    O iubesc pe mama mea!

    • Mai am atatea povesti legate de parinteala, legat de ce am trait eu si legat si de ce a trait mama mea cand era copil, doua chestii total diferite si cred ca de-asta mama a incercat sa faca mai bine. nu a avut nici ea vreun secret, pur si simplu a fost un instinct. si eu fiind primul copil, a avut si multe greutati, eram rea de somn, si acum sunt, dorm foarte putin, dar fiind si copil e si mai greu. si vorbeam, am dovezi pe toate filmarile ca nu-mi tacea gura. insa mama a avut rabdare, inclusiv cand i-am zis in clasa intai ca eu nu ma mai duc la scoala ca ma plictisesc. a zis ca ma trimite la munca cu tati si mi-a repetat asta un weekend intreg, ca luni dimineata sa ma imbrac frumos in uniforma si sa ma duc la scoala. ca m-am gandit eu ca pe santier nu e mai bine (tata fiind inginer). mama a trait tot ce ai scris tu in articol, eu nu prea. eram un copil introvertit, nu prea ieseam afara si cred ca singurul episod mai violent al mamei a fost cand m-a dat afara din apartament sa ma duc in spatele blocului la aer curat sa ma joc. am asteptat o vreme pe hol ca sa imi dea si papucii :)) si apoi am iesit si am stat pe leagan sa citesc (citeam aproape non-stop, nici asta nu era foarte sanatos). dar eram la aer curat. nici pentru asta nu pot sa fiu suparata pentru ca avea dreptate, eram prea inchisa, nu aveam prieteni multi, nu prea ma jucam si stia ca lipsa de socializare era rea, iar acolo afara ma putea auzi fara sa stea cu gura pe mine tot timpul si doar iesea pe balcon si se uita la mine.

      nu exista reteta perfecta de parinteala. dar daca esti sincer cu copilul tau, asa cum mama a fost cu noi, daca explici tot in doze mici, daca raspunzi la intrebari, daca nu bati si nu certi irational, atunci esti pe drumul cel bun. eu una stiu ce fel de mama vreau sa fiu :D.

14. Mai rau e ca te trezesti gandind sau chiar spunand copilului tau una din cele de mai sus, ca un automatism, si te oripilezi, te invinovatesti ca esti pe cale sa faci ce ti-ai jurat ca nu vei face cand o sa fii mare, ca ai traumatizat deja ireversibil copilul (care poate nici nu te-a auzit sau inteles)… si iti trebuie terapie dubla – pentru tine ca fostul copil si ca actual parinte…
    Oare daca noi am iesit oarecum traumatizati cu parinti relaxati, copiii nostri vor fi la randul lor parinti relaxati avandu-ne pe noi, parinti stresati si atat de determinati sa nu ii traumatizam!?!
    Mi-a ramas in minte o fraza dintr-un ghid gem mama si copilul: „Arta de a creste un copil este sa gasesti calea de mijloc!”

    • Cred cu toata convingerea ca un copil invata din exemplul dat si ii e mult mai usor sa urmeze un comportament pe care l-a simtit corect si iubitor la adresa lui. Lupta cea mai mare o gasesc la cei care incearca sa depaseasca experientele avute si sa modifice acel program care le-a fost implementat de mici.

    • Exact! e al naibii de greu sa depasesti experienta avuta… Dar e si mai greu, cand ai un copil pe care doresti sa il educi intr-un anumit fel, si cand incepi sa iti revii, sa te simti mai in siguranta in noua pozitie (vorbesc de proaspetele mamici, de primul copil, etc.) apar bunicii (pe care poate intre timp i-ai iertat) sar sa iti critice sau sa iti ia in ras metodele de parenting, fara sa accepte vreo secunda ca poate metodele lor nu au fost atat de „bune”… si hop! se redeschid rani vechi si se inflameaza spirite.

    • Raluca,sper sa nu te superi pe mine,dar ma simt mai bine cand stiu ca nu-s singura care se lupta cu o copilarie nefericita si cu indignarea bunicilor referitor la modul meu de crestere a copilului.Daca ai copil mai mare,poate imi poti spune daca devine mai usor.Te imbratisez!

15. Mvai… Ce m-a rascolit postul asta! Batai( cu cureaua,cu palma, cu… orice), pedepse saptamanale, daca nu zilnice, terorizat psihic, trezit din somn pentru cearta( si urma, evident, fie bataia, fie pedeapsa si, de ce nu, amandoua), umilire in public, comparare cu alti copii, evident mult mai buni ca mine etc. Dar ii iubesc. Probabil au avut motivele lor, probabil a fost lipsa de informatie, probabil cate si mai cate… Dar acum sunt bine, dupa multe lupte duse cu mine si cu ceilalti, si imi doresc din tot sufletul sa fiu altfel cu viitorii mei copii. Si voi fi!

16. Draga Printesa, mi-a placut atat de mult acest post incat m-am hotarat sa las un comentariu. Este prima data cand fac asta, dar te urmaresc de ceva vreme.
    Foarte bine spus! Cred ca, acum ma gandesc si incerc sa gasesc explicatii, poate asta se intampla tocmai din lispa de informatii legate de parenting. Probabil singurele informatii pentru parintii nostri au fost propria lor educatie, deci ei trebuie sa fi trait experiente si mai „traumatizante” pentru ei. Cu siguranta si ei au aplicat principiul „Eu nu o sa fac asa ceva copilui meu”. Mie imi place sa cred ca asta este scuza lor.

17. mah, la mine nu a fost nici pe departe atat de rau. bataie am luat 1 singura data in 18 ani de stat acasa. de tortura psihica nu prea am avut parte, sau nu am resimtit-o, desi din astea cu „o sa faci tu cand o sa fii la casa ta” si „ala e mai nu stiu cum” am mai auzit.

    totusi, la 18 ani am plecat de-acasa complet varza cu stima de sine. nu aveam incredere in mine deloc, nu credeam ca sunt in stare sa fac mai nimic (desi am intrat cu nota 10 la facultate).
    partial si din cauza saraciei, partial si din pricina ca ai mei nu au stiut sa ma sprijine emotional (de exemplu maica-mea nu a crezut ca sunt in stare sa intru la o facultate cu concurenta relativ mare cum era ASE-ul atunci, si in afara de asta se temea sa nu mor de foame, motiv pt care m-a batut la cap vreo 1.5 ani sa dau la politie, ca aia iti dau acolo mancare si haine. bine, saraca, numai ea stie cata mancare mi-a trimis pe tren cat am fost in facultate, eu am uitat)

    una peste alta, la mine a fost ok

    • de cateva zile ma gandesc la acest articol, care m-a intors, rau de tot, pe dos…nu pot crede ca exista asemenea monstri printre parinti! doamne, daca ati stii ce rau, fizic, m-a luat dupa ce am citit asemenea comentarii…i-am povestit si sotului ceva,ceva si, la fel, saracu’, s-a ingrozit, nu stiu de ce am facut asta, cred ca am vrut s ama decscarc…cum am spus si mai sus, eu am avut o copilarie fericita, fara abuzuri. Insa cand am citit comentariul tau, Robo, am avut acelasi sentiment, ca nici eu nu stateam asa de bine cu stima de sine la 18 ani (intre timp am mai evoluat pentru ca am gasit un barbat care mi-a aratat ca sunt de de nota 10 :)) si m-am intrebat de ce? de ce, daca nu am abuzata, certata, batuta, desi aveam note bune, de ce aveam incredere scazuta in mine?…si mi-am dat seama azi-dimineata, la volan, cu gandurile aiurea: mama m-a alintat prea tare, nu ma lasa sa fac nimic si mai si spunea: „lasa, nu fa tu, ca tu esti firava, fac eu, o sa tot faci cand vei fi mare” si facea totul in locul meu, nu ma lasa sa ma lovesc de probleme, sa le rezolv…si de aici problema mea. Am vrut sa spun asta aici, ca poate mai sunt persoane in aceasta situatie care imi pot intari convingerea, dar, mai ales, pentru a (ne) ajuta sa nu facem la fel cu copii nostri. Cum a scris un articol, acum ceva timp, Printesa despre faptul ca este nociv sa ne laudam excesiv copii sau sa le spunem ca tot ce fac este bine… si imi mentin convingerea, mai ales acum, dupa ce am citit ce am citit, ca trebuie sa sunam la politie cand vedem un abuz impotriva copiilor, macar sa ii speriem pe parintii criminali care inca exista!

    • Si eu cam la fel. N-am fost abuzata in niciun fel, insa ma tot gandesc de niste ani (sa tot fie vreo 15?) de ce stau prost cu stima de sine si nu-mi gasesc locul in viata mea. Cred ca a fost lipsa de indrumare. Mama s-a multumit ca luam note bune si ca eram un copil cuminte si normal si a uitat ca am nevoie de un pic de sprijin sa-mi descopar niste abilitati.

18. Hmmm, o sa am un randament mai putin bun la job azi, dupa postul asta:P
    Asta pentru ca mi-am amintit de „nu tu imi dai mie sa mananc” pe care il auzeam frecvent in copilarie, pe langa multe din cele de mai sus. Mai ales alea cu nota 9 si maturatul strazii, expresia rostita (uneori cu adresa la intreaga generatie din care faceam parte):”o sa va intinda cainii”. N-am avut niciodata insa probleme cu low self esteem din cauza asta, pentru ca am avut si reversul medaliei, bunica materna, care m-a incurajat (intotdeauna eronat si supraevaluat, si ”de la care nu ai luat nimic bun, nimic!”in opinia tatalui meu). Lucrurile astea au continuat pana cand am terminat facultatea, cand mi s-a reprosat alegerea proasta a profesiei, „te-am lasat sa alegi singura, si uite, s-a ales praful, n-ai si tu o meserie” (adica avocat, medic, economist, inginer, contabil). Am ajuns asa la primul meu job serios, dupa ce lucrasem jumatate din facultate pentru a avea bani pe langa bursa pe care reusisem sa o obtin cu „mediocritatea mea”. Ulterior,recent, ambii parinti si-au pierdut serviciul si mda, ati ghicit, „nu tu imi dai mie s-a mananc” a incetat sa fie o realitate pentru ei. Sunt constienta ca am o problema cu asta, cred ca este vina lor intr-o mare masura, pentru ca , desi posibilitati au existat, puteam sa fac mult mai mult cu sprijinul lor (a trebuit sa le cer bani ca sa dau niste examene(atestat Cambridge) in liceu, si nu au vrut sa imi dea, ca „ce faci cu ele, toata lumea da examenul ala”. Mda, dar nu toata lumea il ia:P) Ar fi rau sa nu spun, nu mi-a lipsit nimic material, si sigur a fost bine punctat:”ar fi trebuit sa te imbrac cat sa nu-ti fie frig, si sa iti dau sa mananci cat sa nu-ti fie foame” (uitand evident ca toate hainele mele erau cumparate cu banii primiti de la matusimea si bunici, de Pasti si Craciun si de ziua mea – bani pe care de la o varsta ii ascundeam pt ca erau cheltuiti tot de ei, si ce scandal am avut cu ei cand au descoperit asta, chipurile ii ascundeam „pt prostii! Ce sa faci tu cu banii?”). Singura chestie pentru care regret toate cele de mai sus este ca nu imi pot imagina un comportament corect fata de copilul meu. Pe care nu-l am, pentru ca nu il pot creste intr-o garsoniera cu chirie in Militari. Iar de crescut de bunici, exclus:P
    Se pare, draga Printesa, eu mai am de lucrat pana sa „don’t look back in anger”.
    Cat despre conditiile de joaca si tehnologie, aici cred ca a fost mai dragut atunci. Jocul pe langa bloc mi-a dat prieteni pe viata, pe care ii am si acum. Cartile citite pt ca nu existau calculator si televizor mi-au dat toate cunostiintele de care am avut nevoie mai tarziu. La astea, ma uit inapoi cu jind.

19. ah, am uitat sa adaug o vorba de-a lui taica-miu care mi-a ramas in cap si la care ma gandesc cu drag si cu afectiune, pentru ca nu m-a afectat serios, am luat-o mai mult ca gluma

    „Ma, da’ Valentin asta ce mananca ma acasa de e asa de destep? Nu mananca tot din alea de care-ti dau si eu?”

    Valentin a fost colegul meu de banca pana in generala si ma intrecea intotdeauna la olimpiadele de matematica :))

    • Mama mea si ea avea o vorba care ar fi putut sa fie din seria alora de mai sus: „mai bine cresteam un caine…” – DAR, DAR, DAR era mereu continuata cu chestii gen „decat sa te trimit pe tine sa cumperi paine, trimiteam catelul cu banii in dinti la magazin si venea in 5 minute, nu in 2 ore”. si de aici iesea mereu o mega chitaiala si o poveste intre mine si mama despre cum ar fi explicat catelul la magazin ca vrea paine, despre cum ar fi reusit s-o aduca acasa intreaga si tot asa. 🙂

20. ha, mă simt fericită şi mi-aş retrăi oricând copilăria.
    nu mă regăsesc în nici o descriere-situaţie de mai sus.
    cea mai „drăguţă” e cea cu banii ,n-am auzit-o niciodată deşi ştiu sigur că nu ne prisoseau.
    era începutul anilor ‘ 70.

21. si mie mama mi-a zis o singura data „cum ala poate si tu nu poti?” cand invatam sa merg pe bicicleta. pentru ca eram super incapatanata (ca si acum), am facut eu ce am facut, m-am julit de cateva ori, dar pana la urma am invatat sa merg! 🙂 in generala ma compara mereu cu o prietena buna de-a mea: cum de a luat ea 10 si tu 9? pana i-am zis ca nu imi place sa faca asta, sa se multumeasca cu 9, daca nu, sa se duca la fata aia sa o adopte. 😛

22. …bataia cu cureaua de la masina de spalat, cautat semne pe maini in fiecare seara, pentru ca prietenii tai sunt cam dubiosi si sigur va drogati and so on 🙂 Nu stiu altii cum au fost, dar eu sigur le-am experimentat pe toate descrise in articol si inca altele cateva (poate cu exceptia notelor de la scoala, acolo nu am avut niciodata probleme, ba chiar se mirau ca asa copil problema poate sa aiba numai 10 la scoala – cred ca era mai mult evadare pentru mine scoala). Si apoi mai e si atmosfera din familie, care isi pune definitiv amprenta pe caracterul omului (la mine in casa erau certuri la ordinea zilei, din cauza noastra, a celor 3 copii, din cauza banilor, din cauza alcoolului samd). In cazul meu, amprenta a fost faptul ca nu suport sa aud voci ridicate in jurul meu, nu pot eu sa ridic tonul niciodata, pur si simplu ma ia un atac de panica si incep sa plang si acum dupa 15 ani de cand am plecat de la ai mei.
    Ranile astea nu cred ca se inchid niciodata, se estompeaza intr-adevar dar nu se inchid. Parintii mei…ei bine, ei au ramas la fel, in momentul asta al vietii cand ar trebui sa se bucure de nepoti si sa aiba o viata linistita, stiind ca toti 3 copiii suntem la casele noastre si suntem bine, ei se cearta in continuare, se despart, se impaca iar si alte de-astea. Mai rau e ca eu si fratii mei nu reusim sa ne rupem de ei, nu reusim sa nu ne lasam afectati de problemele lor si uite asa ne facem si noi alte probleme (eu am dezvoltat o afectiune gastrica pe fond nervos iar sora mea este sub tratament cu antidepresive). Intr-adevar, sunt parintii nostri, ii iubim si ii respectam, asa cum sunt ei, dar cateodata sunt prea mult si pentru noi 🙁
    Sotul meu, aceeasi poveste – glumim mereu ca ne-am gasit 2 paralizati emotional sa ne vindecam unul pe altul. Diferenta la el este ca el rabufneste si isi striga nemultumirea fata de parinti, parinti care macar si-au dat seama cat au gresit fata de el, chiar daca prea tarziu. Si el incet se vindeca, la mine e mai greu 🙂
    M-am lungit si tare n-as vrea sa te intristez nici pe tine nici pe altii. Au fost lucruri frumoase in copilaria noastra dar au fost si urate, am mers mai departe cum am stiut noi mai bine, important este sa nu repetam aceleasi greseli cu copiii nostri – sa inventam altele, daca se poate, mai putin traumatizante pentru ei si pentru noi ! 🙂

    • Nu stiu daca te face sa te simti mai bine, dar nu esti singura. Probabil ca de asta m-a „lovit” atat de tare postul printesei…
      Si eu nu sunt in stare sa ma cert, chit ca poate asta ar insemna uneori sa imi apar drepturile. Cand aud voci ridicate incep sa fac atac de panica, sa tremur si sa plang etc etc. Dar ceva psihoterapie a ajutat pana acum si am incredere ca in curand ma voi declara impacata cu trecutul. Macar am admis pentru prima oara ca faptul ca nu ii iubesc e normal si ca nu e un capat de lume ca simt asta 🙂

    • wow…asta chiar explica multe. Nici eu nu suport sa se tipe la mine…same reaction….De fapt, am realizat si ca eu nu pot sa tip la cineva intr-o cearta. Am incercat, nu imi iese.

      Dar pe partea cu parintii sunt cool. Ei se cearta in continuare. Dar nu ma mai afecteaza. Ii iubesc dar nu pot sa ii schimb. Si nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce isi fac unul altuia; sunt adulti, deci stiu ce fac, stiu care sunt consecintele; asta m-au invatat chiar ei. Santajul moral s-a terminat cand am plecat de acasa la facultate. Acum ne vedem de 2 ori pe an, cate o saptamana si totul este minunat. Eu trebuie sa fiu intreaga cu capul si corpul pt copilul meu.

    • Exact atitudinea asta mi-as dori si eu sa o am Irina, din pacate nu reusesc deloc sa ma detasez de problemele lor si imi fac singura rau. As putea sa iti spun felicitari ? 🙂
      Psihoterapie inca nu am incercat, am tras de mine sa merg mai departe singura si am inchis undeva intr-un colt toate problemele, doar aparent, dupa cum am observat mai tarziu. Ma gandesc serios insa si la optiunea asta pentru ca imi doresc un copil si nu as vrea ca toate sentimentele astea reprimate sa iasa la suprafata cand o fi sa vina si sa ma trezesc cu o depresie (mai) crunta.
      Alya, la chestia cu aparatul drepturilor am aceeasi problema, nu o data am fost calcata in picioare de oameni ‘cu tupeu’ cum zicea cineva mai sus doar pentru ca eu nu pot, fizic si psihic, sa ripostez. Ma blochez instant si prefer sa intorc spatele si sa fug decat sa intru in polemica. Cateodata asta e un lucru bun, I am the better person, dar cateodata imi vine sa ma bat pe mine insami de cat de ‘bleaga’ sunt si cum pot sa accept niste lucruri. Asta e, muncim sin greu si in directia asta 😀

    • Vio, you’re just my kind! :)))) Am ajuns la varianta cu psihoterapia atunci cand mi-am dat seama ca eu m-am reparat asa cum stiam mai bine, ca am recuperat mult dar ca erau zone in care nu reuseam sa aplic solutiile gasite. Plus, ca mi-am dat seama ca mi-a afectat viata personala si inconstient am ales o persoana precum partener care ma agresa psihic fix ca in trecut.
      Progresele sunt semnificative si usor usor invat sa cer ce am nevoie si sa sustin ce mi se pare ok chiar daca am o strangere de inima cand o fac. Nu vreau sa invat sa ridic vocea caci nu mi se pare chiar o mare „smecherie”, dar vreau sa nu ma mai las calcata in picioare in special de partenerul de viata. Pot sa spun doar ca sper la un viitor mai bun 😀

    • Da, da asta cu partenerul e tricky :))) dupa cum am zis, am avut parte aproximativ de acelasi fel de copilarie asa ca nu ar indrazni niciodata sa ridice mana la mine sau sa ma jigneasca in vreun fel. Dar profita pe alte parti, ca sa zic asa : pentru ca eu sunt buna si nu ma pot certa cu nimeni, decat sa il pun sa faca un lucru care stiu ca nu ii place sau nu are chef sa il faca si sa risc o cearta, mai bine tac si pun mana si fac eu :)))) Avantaj el, oboseala si nervi eu ! :))) Bine astea sunt chestii rare ca de obicei ma ajuta la toate cele, da’ ma mai plang si eu p’aci ! :))

    • Eu sunt exact pe dos: tip, ma manifest, fac urat si ceea ce e cel mai grav, de multe ori din nimic. Inca ma intreb ce am facut totusi bine in viata mea de pana acum de mi-a dat Dumnezeu puterea si rabdarea de a-mi creste copilul altfel…

    • Similar cu ce zici tu (mama ma verifica – pe ascuns – la scoala, nu putea crede ca eu chiar invat; s-a prins tarziu, dupa ce m-am calificat la prima olimpiada nationala, in liceu…), numai ca eu tind sa raspund cu urlete la urlete and this is not ok…
      Cred cu tarie ca cea mai buna decizie pe care am luat-o pana acum a fost sa plec de acasa si sa nu ma mai intorc. Mai mult, am rarit si conversatiile telefonice care, oricum, nu aveau alt rol in afara de acela de a ma deprima/enerva etc. Niciodata problemele mele nu au fost importante comparativ cu ale parintilor/fratilor/bunicilor, nicioadata nevoile mele nu au fost suficient de importante pentru a fi macar evaluate coerent. Am fost un copil nedorit, facut la comanda tatucului Ceausescu, am ramas un copil nedorit.
      Rad amarnic acum cand mi-o amintesc pe mama plangand in hohote dupa prima (si singura) mea tentativa de suicid, undeva in adolescenta: ”eu m-am sacrificat pentru tine si tu asa ma recompensezi?” Din nou, nu eu eram punctul de referinta, nu conta ca sunt super-deprimata, ca, evident, nu observase asta pentru ca nu vorbea cu mine si pentru ca eram cantitate neglijabila in casa aia – ca nu face nimeni chestii de genul asta de fericit ce e si de bine ce ii merge – conta ca ei m-au facut si m-au crescut si asta ar trebui sa fie ultra suficient.
      Familie disfunctionala cap-coada, ca sa nu mai lungesc vorba.
      Din pacate, copilul meu nu va merge in vacanta la bunici (mai are 2 saptamani si se naste). Nu pot nici sa uit, nici sa iert si sincer, nici nu vreau. Nu vreau, pentru ca astfel imi amintesc zilnic ca am ajuns unde am ajuns numai si numai datorita mie si ca lucrul asta e teribil de nedrept, dar e motorul meu si sta la baza intregului meu sistem valoric. Daca as fi vazut cea mai mica urma de schimbare sau de parere de rau/intelegere/shift comportamental, probabil m-as fi gandit de doua ori inainte sa spun asta, dar nu e cazul.

23. Nu pot să spun că am ieșit traumatizată din copilărie, dar niște palme serioase tot mi-am luat și probabil că mama n-a avut idee vreodată cam care a fost impactul anumitor replici și atitudini. Aș fi vrut totuși să aibă pe atunci cărți de parenting care să-i spună că un copil care crește fără un părinte se simte deja suficient de abandonat, chiar dacă nu verbalizează asta și chiar nu e cazul să întinzi la maxim o glumă de genul: ”te-am luat din spatele blocului, de la tomberon, te lăsase o țigancă.”

    E drept că, având și ea bagajul ei de la părinții personali și crescând un copil într-o societate în tranziție, în care să ai un handicap fizic și să mai fii și mamă singură nu este lucru deloc ușor…zic că am ieșit, per ansamblu, bine. Și știu că încercările mele repetate de revoltă, prin discuții în contradictoriu argumentate, n-au rămas fără ecou, chiar dacă pe moment nu am reușit s-o fac să accepte că nu avea dreptate. Îmi dau seama de asta acum, când îmi spune că își dorește enorm să fie aici peste niște ani și să vadă că eu sunt altfel cu copiii mei decât a fost ea cu mine.

    Iar din poveștile altora, mă întreb: când îi spui fiicei tale adolescente că tu nu ai iubit nicio femeie niciodată, în condițiile în care ești într-o căsnicie de ani de zile cu mama ei, te gândești oare și că o discuție ca asta o poate face să spună ”Eu n-am de gând să mă mărit vreodată” ?

24. eu am observat o schimbare destul de importanta la mama, asa, dupa majoratul meu. de obicei, tata era aliatul meu. el niciodata nu ma certa, nici vorba de bataie ( o singura palma am primit la fund pe la 8-9 ani, pentru ca am plecat afara dezbracata, vezi Doamne sa ma uit daca nu am primit scrisori…si am uitat sa mai vin in casa vreo ora 😀 ), eram fata lui tata. mama, in schimb, ma certa, ma facea cu ou si cu otet, uneori ma pisca de unde apuca, ma mai prindea de breton si ma flocaia 🙂 si mereu ma corecta, la tinuta, la atitudine, de ajunsesem sa am un nivel foarte scazut de stima de sine. acum, de vreo 10-15 ani aud atatea complimente ca-s frumoasa si desteapta, cum nu am auzit in toata copilaria mea 🙂 bine, tin minte ca ma mai lauda ca-s desteapta cat timp am fost number 1 la clasele 1-6. dupa ce m-au mutat cu scoala, nu am reusit sa mai tin pasul si evident ca am decazut. ce e drept, pedepsita nu am fost niciodata, nu mi s-au refuzat haine, carti, jucarii, tabere. dar nici eu nu eram genul care sa ceara.
    exemplu de „parinteala” de acum 20 ani: eram mioapa, drept urmare mereu ma plangeam ca nu vad la tabla, ma apropiam de TV. ce facea mama? ma certa sa nu ma mai apropii de tv, ca o sa orbesc.nu tu ochelari. ba ma mai si certa cand imi arata un lucru mic si eu nu-l vedeam… tin minte ca o data chiar m-a si luat de breton ca am afirmat ca eu nu vad nu stiu ce gunoi intr-o galeata cu apa. s-a desteptat abia pe la liceu ca trebuie sa port ochelari…iar la 28 ani mi-a platit operatia laser pt corectarea miopiei…si chiar isi amintea ca nu ma credea ca eu nu vedeam 🙂 si uite ce „mare si frumoasa” m-am facut 😀
    ma rog, voiam sa precizez ca s-au schimbat si ei, o data cu trecerea vremii si s-au adaptat la timpurile astea, mai moderne.

25. Da, nu erau bani, da, mi-am luat palme (dar cred ca le meritam pt. ca incepusem sa mint foarte mult, sa pierd lucruri, sa o iau pe alte carari), da, ma amenintau cu sapa de lemn daca nu invat dar per ansamblu am primit o educatie buna. Totusi, cateva lucruri m-au marcat in mod negativ.. Primul care imi vine in minte e faptul ca mama mergea mereu cu mine la „shopping” si-mi luam mereu haine pe placul ei. Tin minte ca odata mi-am luat eu singura din banii de alocatie o pereche de pantaloni rosii (fetele curajoase, emancipate ii purtau plus ca erau la moda) si cand am ajuns acasa si i-a vazut mama, m-a trimis de urgenta sa-i schimb si sa ma multumesc cu niste blugi banali, stersi (cam ca mine..)

26. Credeam ca o sa ma distrez citind acest articol, de fapt m-a lasat intr-o stare aproape depresiva.
    Imi dau seama ca eu nu am trecut peste „copilaria” mea si realizez ca probabil nu o sa ii iert pe ai mei vreodata. Si eu am avut parte de nopti dormite pe la usa pentru ca am intarziat 5 minute afara, de certuri si batai crunte, de aruncat carti pe geam pentru ca „oricum nu sunt in stare de nimic” si destinul meu este sa fiu vanzatoare la colt. Am fost umilita de nenumarate ori, am avut lipsuri mereu (mancare, hainute, rechizite) in timp ce ai mei munceau pe branci sa mobileze apartamentul in ultimul trend. Sper si incerc sa fiu un parinte mai bun pentru copilul meu, sa nu treaca vreodata prin ce am trecut eu. Ironia sortii – ai mei imi propun mereu sa imi duc fetita la ei, sa aiba ei grija de ea cat sunt eu la serviciu…

27. Cu tata am cele mai multe amintiri din copilarie: cum alerga dupa mine, tinandu-mi saua bicicletei, cand am renuntat la rotile ajutatoare; cum ma plimba cu barca pe lacul din parc; cum ii spuneam ‘hai, tata, sa mangaiem caii’ si el avea curajul firesc de a pune el intai mana pe caii de la carutele taranilor care veneau pe atunci in piata; cum imi comanda apa tonica la restaurant, cat timp el bea ceva; cum il purtam la toate expozitiile canine si cum dormea cu capul pe masa din bucatarie, cu un catel pe picioare, de dragul meu; cum imi lasa mere legate de codita de la etajul zece; cum venea cu portocale si Pepsi la sticla de la service-ul unde lucra si unde mergeau studenti straini, printre putinii care aveau asa ceva. Cum ne facea fursecuri, mic dejunuri cu ciupercute facute din oua fierte si rosii, cum imi facea bucle cu peria cand imi usca parul. Tatal meu e acum un om macinat de anxietati si depresii pe care si le trateaza cu alcool, in care s-a afundat intr-o viata de relatie traumatizanta cu mama lui.

    Mama e mai putin prezenta in amintirile din copilarie pentru ca era mereu ocupata cu spalat, calcat, gatit, facut mancare. Dar acum e langa mine si nepoata ei de nici 6 luni. Are o rabdare ingereasca, o putere fantastica si o viata de antrenament la a-si inghiti vorbele. Si vreau sa fiu exact ca ea, mai putin partea cu autocenzura, care nu i-a adus niciodata bibele pe care crede ea si acum ca-l face menajand pe toata lumea.

    Parintii mei au fost si sunt ingerii mei pazitori in carne si oase.

28. Probabil ca o sa se uite urat unele persoane, dar cred ca educatia si nivelul de cultura al parintilor are relevanta si influenteaza modul de „parenting”. Nu cred ca un intelectual ar zice chestiile de mai sus, si am ca exemplu pe parintii mei. Exceptii exista in orice situatie, evident.
    Cred ca lipsa de libertate si limitarile din comunism au acumulat frustrari in oameni, asa ca se eliberau persecutandu-si copii, asa cum a zis cineva mai sus.
    Ai mei au avut alte defecte, si nu au fost perfecti asta e cert. Insa nu vreau sa imi imaginez ce traume imense mi-ar fi produs daca ar fi spus cele enumerate de tine. Faptul ca multi pot sa spuna ca isi iubesc parintii in ciuda celor facute de ei se datoreaza sindromului Stockholm (http://en.wikipedia.org/wiki/Stockholm_syndrome). Cred ca acest sentiment de datorie fata de parinti ii opreste pe multi sa recunoasca esectul parintilor in educarea lor, si ca este necesar sa se vindece. Multi considera ca nu este respectuos sa iti acuzi parintii, si este un subiect usor tabu. Dar primul pas spre vindecare este sa recunoastem ca este o problema, si sa discutam, sa ne eliberam.

    • ha!

      tata e inginer, scoala facuta pe vremea cand se intra foarte greu la poli.

    • Asta e o exagerare. De cand are legatura cititul de carti sau educatia superioara cu batutul copiilor? Sa fim seriosi!

    • 🙂 nici eu nu cred ca e exagerare.
      Legatura e facuta de faptul ca cititul te face sa gandesti. Refuz sa cred ca majoritatea oamenilor care au studii superioare (sau care au fost autodidacti) si facute pe bune pot avea mentalitatea asta agresiva. Refuz sa cred ca indiferent de starea de spirit nu ai invatat sa te controlezi dupa ce ai citit/invatat. Cititul, invatatul te pun in legatura cu idei. Iti fac mintea sa caute raspunsuri. Te ridica. Mai e nevoie sa continuu?

    • Iti pot da o multime de exemple de mari intelectuali ai lumii care au umilit, batut, agresat si violat minori si femei. Nu cred ca exista vreo regula, sincer.

    • Sa adaug oare ca tata e profesor universitar? Iar mama a lucrat intr-un domeniu care era la vremea respectiva varful de lance al tehonologiei in tara noastra? Si ca in plus are o cultura impresionanta? Nu pot decat sa repet si eu: Ha! 🙂

    • ha! ha! cea care m-a traumatizat forever and ever este profesoara si da, o femeie foarte desteapta, citita si umblata. pacar ca doar atat 🙁
      asa e cu generalizarile – au si exceptii. anyways, ma bucur si imi incalzeste inima cand citesc de oameni care au fost crescuti frumos si cu dragoste. pe de alta parte, parca nu ma simt atat de singura cand citesc toate comment-urile. e si asta o terapie pentru the damaged ones 😀

    • Au mei au fost simpli muncitori cu 4 copii si n-am primit in viata mea o palma sau cuvinte urate de la ei! Nici eu, nici fratii mei. Nu cred ca are legatura cu asta, mai degraba cu mediul (de ex., in marile orase era mult mai sumbru si mai greu pe vremea aia, in timp ce la noi la tara nu rabdai de frig si de foame, ca erau lemne, legume, fructe, oratanii in ograda etc.) Habar n-am, dar din ce am citit aici mi se pare evident ca societatea aia urata i-a facut pe oameni sa se poarte urat.

    • Alexandra, exista un cuvant pentru atitudinea ta – smug. In primul rand facultatea draga mea nu iti ofera decat informatii intr-un anumit domeniu. Nu te face mai destept, mai frumos si nici un parinte mai bun. Parintii mei sunt ambii intelectuali, dar nu mi-as permite sa ajung la astfel de concluzii. Am vazut minunatii de bunici si parinti, tarani cu cateva clase, care instinctiv au facut tot ce e mai bun pentru copii, nepoti si asa mai departe. Cat despre acel sindrom, nu se aplica copilului – copilul isi doreste in suflet sa fie iubit si protejat de parintele lui. Parintele e suportul fizic si moral si indiferent de cum se comporta, ramane in suflet un jind, un dor de normalitate.

29. Asta cu vazutul am avut-o si eu. Mama si-a dar seama ca nu vad bine cand nu am scris corect la franceza desi stateam in banca1 verbul Etre(a fi)-eram in clasa a doua. M-a dus mama la control si cand a vazut ca nu vad bine mi-a zis :”Tu Dani, dar de ce mie nu mi-ai spus ca nu vezi bine?” La care eu „tu mama, eu tot ochii astia i-am avut de cand m-am nascut.Cum sa imi dau seama cum vezi bine si cum vezi rau?”. Apoi binenteles ca mi-a facut ochelari.
    Mama a fost crescuta de parintii ei cu toate cele de mai sus, plus ca ei erau 3 frati (2 fete si un baiat) si parintii totul faceau pentru baiat, si numai pe el il ajutau. Foame a zis mama ca a rabdat toata copilaria, de asta la noi in casa nu a lipsit niciodata mancarea, si acum face prea multa. De cele de mai sus am avut si noi parte (eu si sora mea), de batut ne bateau daca seara in loc sa dormim noi radeam in camera noastra.De comparat tot timpul ne comparau, si acuma uneori ma compara cu altcineva, ca ala are alt job mai bun, sau sora-mea mai mare are un job mai bun, etc. Pe astea nici eu nu le-am suportat niciodata.Acuma sunt ok, si ii iubesc foarte mult pe ai mei,ca dovada nici nu imi aduc aminte foarte bine lucrurile astea rele.
    Dar legat de diferentele ce le faceau bunicii, acuma mama e obsedata sa nu faca diferente intre mine si sora mea(are ceva carnetel in care isi noteaza cati bani ne da la fiecare sa nu dea la una mai mult decat la cealalta). Ne ajuta in continuare foarte mult, chiar daca fiecare suntem mari si la casele noastre, fiindca pe ea niciodata nu au ajutat-o parintii.
    Sa ne crestem noi copiii mai bine!

30. Mi-a inghetat sangele in vine. Cam la fel am fost crescuta si eu. Bonus aveam amenintarea ca o sa ne arunce in strada dupa 18 ani fiindca statul nu-i mai obliga sa ne intretina dupa aceea. Mi se mai reprosa ca sunt al doilea copil si ca trebuiau sa primeasca apartament de trei camere in loc de doua si am cam fost facuta de prisos. Prin adolescenta au inceput sa-mi arunce asa, fara sa se uite la mine „sfaturi” cum ca sa nu vin acasa cu burta la gura ca or sa ma arunce in srada ca pe o catea si-mi aratau pe geam pe Fetita. La 18 ani si jumatate m-am simtit sa ma tirez, cu respect de sine ioc, cu primul job pe care l-am gasit in Anuntul de la A la Z, cu 200 de dolari taxa la seral ca ai mei au zis ca nu se iese nimic din liceu si ca trebuie sa am o meserie (mecanic), cu chirie si o pisica pe care sa o intreb de sanatate cand veneam de la serviciu. La 12 ani distanta, timp in care nu vrut sa stie de mine, si cu pruncul de 8 luni in pantece le-am trimis o felicitare cu vestea ca au sa devina bunici. Cu toate ca acum sunt maritata cu printul meu si la casa mea tot imi era frica de reactia lor la faptul ca fac un copil. Copilasul are aproape 5 luni si ai mei au venit sa ma ajute, ajutorul a fost urias iar ei se comporta ca si cum noi nu am fi avut deloc aceasta pauza de timp. Eu tot nu sunt vindecata sufleteste dupa cate mi-au zis si facut dar imi si este teama sa deschid cu ei subiectul. Sper ca noi sa avem stiinta si intelepciunea sa nu repetam greselile lor, sa nu ne pierdem cu firea, sa nu spunem vorbe grele ce nu mai pot fi sterse, sa nu ne sufocam copii si nici sa nu-i ignoram, sa stim sa fim acolo pentru ei si nevoile lor.

    • Aaaaa, o uitasem pe-asta cu statul care nu ii ai obliga dupa 18 ani: am primit-o si eu de nenumarate ori.
      Ceva ceva tot mi-a ramas, cam dupa 30 ani am reusit sa depasesc o convingere cu care am crescut si de care nu m-am indoit niciodata: eram sigura ca o sa mor de foame in strada. Nu am avut nicio indoiala, tarziu am constientizat ca nu e chair asa de 100% ca asta o sa-mi fie sfarsitul.
      Ca se vorbea de iertare: nu ma intereseaza sa iert sau sa nu iert. A te gandi daca ai iertat sau nu sau daca poti ierta sau nu presupune un oarescare efort pe care ei nu merita sa-l fac. Eu ma concentrez pe uitare. De iertat… mi se rupe… nu e treaba mea sa fac asta, nu ma ajuta cu nimic. Pe mine ma ajuta sa ma pun la adapost, sa ocolesc situatiile si persoanele indezirabile sau care mi-au facut rau. Indiferent cine ar fi ele.
      Si nu, nu consider ca pot fi invinuite vremurile. Eu cred ca e doar prostie pura. Sa iti bati, umilesti, ameninti si terorizezi copilul = esti prost! Atat. Nici rau, nici in niciun fel, doar incredibil de imbecil.

    • Vezi tu, iertarea asta nu este atat pentru ei cat pentru tine. Dupa mine, daca nu ierti nu poti sa incepi sa uiti sau daca uiti, e doar pe moment. Ideea era sa ierti ca sa o iei de la capat (cu ei sau fara ei) fara ura si inversunare, pentru ca altfel, la o iesire nervoasa, e posibil sa devii fix ceea ce ai urat la parintii tai.

    • De acord ca este posibil sa ai dreptate pana la partea cu iesirea nervoasa. Eu nu am iesiri nervoase vis a vis de copilul meu, indiferent ce ar face. Eu nu tip, nu lovesc, nu jignesc. Pe copilul meu nu ma pot supara, este imposibil, este ca si cum m-as supara pe soare sau pe univers, imposibil.
      In ceea ce ii priveste pe cei din jur, oricine in afara de familie, nici cu ei nu ma cert. Eu dispar. Tactica foarte bine pusa la punct cu atat mai mult cu cat am o memorie foarte proasta. La mine chiar ca functioneaza aia cu „ochii care nu se vad se uita”. Ad litteram. Uit si chip si nume si incident. Ramane doar un triunghiulet cu „atentie, zona infectata!” 🙂
      Am auzit de foarte multe ori ca daca nu ierti nu uiti. Nimic mai gresit. Eu de fapt nici nu stiu daca iert sau nu pentru ca nu ma opresc sa ma intreb. Eu doar uit. Am invatat sa fac asta din copilarie, la varsta asta deja sunt la perfectiune!

31. Am auzit urmatoarele, de-a lungul anilor:
    – de ce iei note proaste (adica sub 8), vrei sa iti ratezi viitorul?
    – daca nu inveti, te mananca cainii (si aici, cea mai tare a fost de la tatal meu natural care a urlat la mine ca voi ajunge sa cersesc pe strada sau mai rau si el va trece pe langa mine si nu ma va privi)
    -de ce ai luat 9 si altii iau 10? vezi ca x este mai destept decat tine?
    Ma rog, astea erau acele lucruri mici si neinsemnate 🙂 Am fost batuta, pedepsita (noul meu tata a considerat ok sa nu iau bataie dar sa gaseasca lucrul care imi place cel mai mult si sa imi restrictioneze accesul la el) si una peste alta, intr-a 10-a cand am chiulit 2 zile de la liceu ca sa ma joc badminton cu un pusti care imi placea, m-a dus la spital sa verifice daca cumva mai sunt dra sau nu, ca cine stie ce faceam. Mi-e jena sa va spun dar cred ca mai rau de atat nu se poate.
    Peste ani si ani, mama s-a gandit mai bine si a zis ca a gresit cu mine si ca spera sa o iert. Iertarea insa, parerea mea, nu are nicio valoare pana nu voi rezolva eu lucrurile cu mine 🙂
    Am crescut insa, diferit de ceea ce am primit, destul de desteapta (parerea mea :))), deschisa la minte si rabdatoare, iubitoare (sau cel putin incerc). Cred insa ca a fost terenul bun, nu educatia primita, pentru ca la capitolul educatie, a face ce spun altii mi se pare putin si prost.

    • pe mine m-a dus mama de manuta la ginecolog cand aveam 17 ani sa verifice starea himenului meu si cand a aflat ca imi incepusem viata sexuala a jelit prin casa o luna, nu a vorbit cu mine tot timpul acela, m-a facut sa ma simt ca ultimul om, parca omorasem pe cineva…

    • Imi pare rau pentru tine… gandeste-te ca eu aveam 14 ani si idioata m-a dus la doctor, iar viata sexuala, am inceput-o, de fapt, la 20 🙂 adica am fost chiar cuminte dar ea nu stia asta pentru ca era prea ocupata cu imagineai ei despre mine care nu avea legatura cu realitatea.
      Cand a aflat cum e realitatea, de fapt, i-a parut rau o.. secunda! si apoi a zis ca asa laseam impresia, ca sunt destupata la cap si fac o gramada, poate mai multe decat ea…deci, somehow, tot vina mea era.

32. Doamne, ce-am mai ras (plans)!!! Imi dau lacrimile (de ras, pt ca peste plans am trecut…cel putin azi…maine nu stiu cum o sa fie…ca deh, long term trauma still burts now & then).

    My treat era:
    (1) Da’ 10 unde era, dupa colt? ( cu referire la cei doi de 9 pe care I-am luat in calasa I :-)) ,
    (2) Daca nu invatati, va iau niste porci, si la tara cu voi sa ii cresteti! (fuck, mi-am zis ca porci nu, poate vaci as accepta…imi plac… dar porci? niciodata)
    (3) Capul la cutie (petru orice era inappropriate la TV)…lucru care m-a facut si mai curioasa, destul de curioasa cat sa umblu printre casetele video ale adultilor..care erau cu lucruri …well…pt adulti… 🙂
    (4) Eu nu iti dau tie explicatii!! (my favourite)
    (5) Mai faci?? (Asta venea odata cu bataia, evident, invariabil cu cureaua la fund…niciodata altfel (peste cap sau cu alte instrumente), ca deh…sa nu nenorocim copilul (!!??))
    (6) Cere-i voie lui taica-tu!! (asta se termina de obicei cu: Eu nu iti dau tie explicatii)
    (7) In camera voastra! (de fiecare data cand aveam musafiri, pt ca, evident, oamenii mici nu stau cu oamenii mari)
    (8) E loc de mai bine! (asta referitor la orice lauda primeam de la oricine … ca de la parinti nu am primit niciodata…principala metoda de motivare era La porci!… Ceea ce imi aduce aminte de examenul de admitere la faculate. Maica-mea: Ce-ai facut? Eu (bifand raspunsurile de pe lista din fata ASE-ului): Am facut aproape tot. Am gresit una. Maica-mea: Eh…poate si ceilalti au facut la fel! (!?)

    …o sa o pun pe sister sa mai scrie cateva…ea are memoria mai buna..:)

    Da…imi aduc aminte… principala cauza citata pt bataie era: ca sunt incapatanata. Acum le zice „strong-willed children” http://www.littleheartsbooks.com/2013/11/29/the-gift-of-a-strong-willed-child/

    Dar mission accomplished, m-au adus ei pe drumul cel bun, si vb ta, sa imi induca stima de sine a unei gaini jumulite. Still working on this…

    DAR…cu toate astea… 3 luni pe an aveam un proces de vindecare. Din 15 iunie si pana pe 1 Sept ma duceam la bunici la tara. My time, my world, my freedom…(desi bunica-mea e o femeie de fier). Am vazut ca multe comentarii de aici spunand ca nu si-ar mai dori sa se intoarca in copilarie. But not me… Mirosul specific al aerului de la tara (iarba & balegar mostly), jocurile cu verisorii, balaceala la iaz & parau, dormitul pe soba iarna (se facea tragere la sorti) and sub clar de luna (vara), tesutul la stative iarna (bine, in joaca), intorsul fanului… Cand vorbesc de copilarie, astea sunt lucrurile care imi vin prima oara in cap…all the beating & humiliation fade away, desi efectele lor le mai port inca.

    Mi-am iertat parintii pt alegerile lor in privinta educatiei, pt ca asa se facea (in general) pe vremea lor. Asta era informatia disponibila. Dar mi-am promis ca fiica mea va primi alt suport, unul ingaduitor si sustinator, care sa compenseze pentru ceea ce ea nu va avea: miros de iarba de tara, balaceala in iaz, dormit pe suba…. Poate faci (daca nu ai facut deja) si un post cu cele mai frumoase amintiri din copilarie.

    • Am uitat:

      Mananca tot din farfurie! (Inca fac asta inconstient…dupa atatia ani)

      Uite-te la mine cand vorbesc cu tine! (era cam greu, cu atatea lacrimi in ochi)

    • Ah, urasc asta cu mancatul „tot”! Pe mine m-au dus la doctor pe motiv ca nu mananc, sa-mi dea ceva pentru pofta de mancare. Am fost un copil plinut. Doctorul s-a uitat ciudat si a spus „Pai, doamna, nu vedeti ca nu are nevoie sa manance mai mult?” Dar nu, nu a fost suficient. M-au indopat, efectiv, si batut de sute de ori pe motiv ca nu mananc TOT.

33. Eu am avut o copilarie fericita. Cea mai frumoasa perioada a vietii mele?… Poate ca nu. Dar categoric mi-as dori sa pot o revizita cateodata, si sa pot atinge acelasi volum de dragoste in care m-am scaldat eu copil fiind, in relatia cu fetita mea. Sincer, nu am luat palme – poate de doua ori in viata, dar nu incat sa ma doara cu adevarat, mai mult mi-a fost rusine de situatie. Da, sigur, am auzit si eu cateva din replicile expuse, insa nu stiu de ce, pe langa mine astea treceau ca apa de ploaie. Imi ziceam in sinea mea – „ete na… I-auzi-o si pe asta, e noua!” Insa toate momentele astea de criza, de tensiuni, insa niciodata asa de apasate incat sa mi le amintesc pana azi, s-au compensat cu multe imbratisari si lacrimi de impacare, cu cuvinte de dezmierdare si alint. Asa mi se parea normal – ei gresesc, gresim cu totii, hai sa ne impacam si sa iertam. Si uitam imediat. Bunica mea, care locuia cu noi (datorita ei eu nu am fost copil cu cheia de gat), era un ocean de iubire si de rabdare, iar rabdarea SINCER, eu simt ca mie nu prea imi prisoseste… Nu stiu cum se facea, dar eu gaseam momente de inspiratie si in conversatiile cu vecinii de la bloc de exemplu, sau in replicile date de un calator cu tramvaiul, sau mai tarziu, intr-o femeie oarecare intalnita in curtea bisericii, si unde ma asteptam mai putin, straluciri de noblete. Asa imi doresc ca si fetita mea sa poata gasi frumusetea adevarata oriunde va intoare ochii. Insa faptul ca nu locuim in Romania ci intr-o tara straina, departe de imbratisarile calde ale bunicilor si a altor rude, pe care ii vedem doar de cateva ori pe an, de siguranta, echilibrul si demnitatea oamenilor cu radacini adevarate pe care ii poti intalni, cu putin noroc, chiar si pe strada, creeaza un gol dureros in viata noastra. Sper ca Andreea sa simta si sa traiasca romaneste, sa fie autentica si nu sa treaca prin viata cu un zambet de politete vopsit, care de fapt nu inseamna nimic… Si eu simt ca da, este foarte important sa fim atenti si sa nu gresim cu ei, sa nu ii strivim sub ego-ul nostru bolovanos sau sa ii traumatizam cu nervii nostri dezacordati, dar parca nici sa nu uitam sa fim autentici. Solutia sa fie, ca intotdeauna, drumul de mijloc?
    Ioana, nu doresc in nici un fel sa critic mesajul tau, un semnal de alarma pertinent, mai cu seama ca eu am inteles din ce citesc la tine cata inima pui in relatia cu fetita ta. Sanatate si numai bine!

34. da…asta era tendinta de parinteala acum 30 de ani..si eu sunt produsul acestor tehnici si in plus am avut (si inca am parte) de un tata extrem de autoritar, iar copilaria mea a fost un cosmar, cu tipete, batai si jigniri din cele mai josnice, incurajari de genul „esti o dobitoaca, nu o sa faci nimic in viata ta”. toate aceste evenimente si-au lasat puternic amprenta asupra dezvoltarii mele, iar frustrarile nu au trecut nici acum cand daca sunt lasata in aceeasi camera cu taica-miu nu prea avem ce sa ne spunem, ne uitam unul la altul si incercam sa scapam din penibil prin intrebari si mai penibile de genul „cum a fost vremea saptamana asta pe aici”.
    acum, cand la randul meu imi doresc copii, sunt cumva ingrozita de faptul ca as putea sa repet aceleasi greseli cu copilul meu, ca o sa cresc un adult frustrat si fara incredere in el 🙁
    eu inca nu am scapat de frustrarile fara de parintii mei, poate acum sunt si mai acute, pt ca am recuperat o parte din increderea in mine si am curajul sa imi sustin opiniile, insa copilaria si adolescenta in care aveam nevoie de caldura, ajutor moral, prietenie si iubire nu mai pot fi acum recuperate…si ma oftic al naibii de tare 🙁

35. Nu stiu daca generalizarea asta cu parentingul de acum 30 de ani isi are rost si aduce vreun folos, pentru ca …soc…nu toata lumea a crescut asa.
    Pe mine nu m-au atins niciodata, n-am auzit nici macar una din frazele de mai sus (desi probleme cu banii erau mereu, ai mei au stiut sa ma faca sa inteleg ce ne putem permite si ce nu) si pot sa spun cu toata increderea ca majoritatea prietenilor mei au fost crescuti la fel. Si da, avem in jur de 30 de ani toti.
    Sunt perfect constienta ca sunt multe cazuri de-a dreptul dramatice, am citit cateva din raspunsurile de mai sus si mi s-a facut pielea de gaina dar hai sa nu blamam toti parintii anilor 80 la gramada ca sincer nu e cazul si nu cred ca o mama ca a mea merita pusa in aceeasi oala cu specimene de felul celor mentionat.

    • Nu blamam, doar povestim. Stii ca a povesti despre trauma e cea mai sigura cale spre vindecare?
      Sint binevenite si povestile celor mai norocosi, de la care, sincer, mai asteptam la mai multa compasiune.

    • Printesa, probabil ca nu stiu sa ma exprim prea bine pentru ca in nici un caz nu imi lipseste compasiunea si mi se pare ireal ca atat de multe persoane au trecut prin asa ceva. Dar faptul ca se generalizeaza, ca se implica prin comentarii ca asa au fost toti parintii mi se pare extrem de nedrept. Ma supar in numele mamei mele care numai ea stie cat s-a luptat si s-a chinuit ma creasca si care nici nu ar fi visat macar sa se poarte asa.
      Poate nu era locul sa ma exprim, eu fiind clar un caz fericit, dar cand simt ceva atat de personal mi-e greu sa ma abtin.

    • Ai facut foarte bine ca ti-ai spus povestea si parerea, contribuie si ea la puzzle-ul nostru despre copilarie.
      Se generalizeaza, e adevarat, dar e de inteles, oamenii sint suparati, frustrati, in nevoie de vindecare, iertare, impacare… e foarte complicat.

    • Din pacate am ceva experienta cu rani si frustrare, chiar daca au fost tarziu constientizate…nu am stiut nimic de tata de la 7 ani cand ai mei au divortat pana dupa 18 ani (poate si asta a fost un motiv in plus pentru care am rezonat cu tine :). Dar cu toate astea am avut o copilarie fenomenala datorita mamei si bunicilor, a oamenilor care m-au crescut si mi-au fost parinti.
      Cu generalizarile am avut dintotdeauna probleme, nu stiu de ce chestia asta ma atinge atat de adanc dar mereu am avut alergie la exprimari de genul…medicii sunt nu stiu cum, profesorii fac si dreg, batranii sunt niste comunisti… Clar am o sensibilitate exacerbata referitor la subiectul asta si reactii poate prea acute.
      Oricum, m-am intins prea mult si pe langa subiect. Sper ca nu te-am suparat cu comentariile mele 🙂

    • Lorelei,mie mi se pare ca nu se generalizeaza deloc,dimpotriva lumea pe aici e chiar foarte deschisa si zice:mama mea mi-a facut asta si mi-a zis asta.Stiu ca e greu sa crezi ca sunt astfel de mame,dar realitatea pentru unii asa a fost,pe bune,fara dramatizari.

36. pfuai, celebrul (la mine) :”las’ ca o sa ai tu copiii tai si o sa vezi tu!”. un fel de abia astept sa ai copii si sa fie rai si sa te faca sa suferi ca sa ma simt eu razbunata ca acum nu faci ce vreau eu sa fac, cum vreau eu, cand vreau eu.

    am urat copiii, mi-a fost scarba de ei, mi-a fost greata de mine ca femeie, pana pe la 25 -26 de ani.

    • Si? ce s-a schimbat? Eu am trecut de 26 de ani, insa sentimentele nu mi s-au schimbat….

    • s-a schimbat faptul ca mi-am dat seama ca aveam o problema si ca era rspunderea mea sa o rezolv. Acum am 34 de ani si o fetita de 4 ani si zau ca mi-as mai dori inca un copil 🙂

      mi-am dat seama ca a avea un copil nu este o sentinta, nu imi ucide feminitatea , nu inseamna ca devin o grasa neingrijita inchisa in casa si rupta de orice din lume. mi-am dat seama ca reprosurile mamei mele se datorau neimplinirilor ei, nu alor mele, ca problema era pur si simplu faptul ca ea nu intelegea ca eu sunt o persoana diferita de ea, cu prorpiile idei, care are nevoie sa faca propriile greseli, si ca nu am fost nascuta ca sa fiu o extensie a propriei sale personalitati.

      de ceva vreme m-am decis sa fac si consiliere psihologica si incerc sa trec de la invinovatire la intelegere. ma ajuta foarte mult acest lucru, faptul ca eu acum sunt mama precum si faptul ca am o varsta la care intelegerea s-a mai dezvoltat si ea 🙂

      am avut o copilarie fericita, cu micile traume legate de un control excesiv (pornit cu bune intentii, pentru ca vazusera in alta parte ce face lipsa de control), impletite , din pacate, cu dorinta de perfectiune, de a se lauda cu mine, si cu dorinta ca eu sa fiu o extensie a propriei personalitati. nu s-a conceput ca poot sa cred si sa actionez si in alt fel, asta era perceputa ca o obraznicie, de unde si remarca de mai sus.

    • Eu nu urasc copiii, dar nu mi-i doresc! Tocmai pentru a nu ajunge ca ei am facut si fac tot ce este posibil pentru a nu ramane insarcinata, si daca se intreaba cineva, am 30 de ani…si sustin cu tarie ca mie copii nu imi trebuie inca de pe vremea cand am inceput sa vorbesc!

    • Acest nickname este… „a note to self” 🙂 Nu este nimic din ce s-ar presupune in mod automat. Explic imediat.

      Am citit toate comentariile pana aici, cu multa intelegere si compasiune. Am trecut si eu parte din cele scrise pana aici si multe altele. Chinuri, suparare, ura, durere, intrebari chinuitoare, nesiguranta, relatii abuzive, morti, violuri, singuratate. Pana la 26 de ani am avut parte de ceea ce altii nici nu-si imagineaza ca exista. Cel putin asa credeam pana astazi. Citesc de cateva ore, comentariu cu comentariu si nu reusesc sa ma desprind. Am vrut sa comentez de vreo cateva ori pana in punctul asta, dar am renuntat.

      Ceea ce m-a determinat sa comentez a fost comentariul tau, Andreea si-ti multumesc.

      Eram si eu foarte convinsa ca nu-mi trebuie copii, deoarece nu voiam sa continui seria abuzurilor de care am avut parte si nici nu aveam idee „la ce bun”, cui i-ar folosi. Singurul lucru pe care-l stiam clar era ca nu am habar despre cum arata o familie „normala” (eu veneam dintr-una una sfaramata, total disfunctionala, fara tata, cu o mama alcoolica, dar asta este o poveste pentru alta data)

      La 26 de ani am ramas insarcinata desi facusem tot ce se putea atunci „sa nu”, deoarece „stiam clar” ca nu vreau copii.
      Din motive de… ceausescu 🙂 nu as fi putut face intrerupere de sarcina cu usurinta si mi-am luat un moment de gandire. Ceva ciudat m-a facut sa fac o schimbare de 180 grade in atitudine, mi-am spus ca in fond daca a fost sa se intample, „why not” ?!! 🙂 Poate ca a fost ceva care tine de o natura mult mai adinca, poate ceasul biologic, poate intuitie, poate norocul sau soarta. Poate toate laolalta sau nimic dintre ele. Nu credeam in Dumezeu (* vezi nickname-ul !) Poate a fost doar incapatinarea mea de a nu crede in nimic, nici macar in ceea ce „stiu clar”.

      In momentul in care am nascut a inceput ceva absolut fabulos: procesul vindecarii.
      Am un baiat pe care l-am crescut nestiind absolut nimic. Nu am avut incotro decat sa-l ascult pe el invatandu-ma cum sa-l cresc si sa-mi ascult propriul instinct. Nu exista NIMIC in perioada aceea. Era in ’87, la oras: nu curent electric > nu apa > nu caldura> nu gaz > nu mancare. Nu internet (evident?) si nu „ideea de parenting”. A fost… ca la facerea lumii 😀 Am supravietuit si am crescut… dar asta este din nou alta poveste.

      Oricum de atunci am inceput sa invat lectia asta mare cu care ma tot ocup de vreo 27 de ani… daca tot sunt necredinciosa sa fiu atat de onesta incat sa nu ma cred nici macar pe mine.
      Sau invers … 🙂

37. N-am luat bataie niciodata, jigniri, injuraturi, amenintari nu existau la noi in casa.Tata provenea dintr-o familie cu cinci copii si bunicii erau parinti dedicati.Mama, tot cinci frati, familie saraca si putin ciudata dar fara violente sau vicii (bautura,etc).Noi am fost trei surori, toate trei am invatat foarte bine,era stresant sa fi luat un 9 iar pentru un 8, jale mare.Nu, nu luam bataie, nu ne ameninta nimeni dar nu stiu cum dar inghetam in fata lui tata desi in mod obisnuit, el se juca cu noi si vorbeam tot felul (eu,surorile mele mai putin).Mama nu se implica in educatia noastra, ne cumpara carti, dulciuri, haine mai putin.Am purtat acelasi trening din clasa I pana intr-V-a, incaltamintea era una pe sezon,la dentist nu ne-a dus nimeni si am tras ponoasele, la oftalmolog am ajuns dusa de altcineva la 9 ani cu dioptrii de -7,5 desi invatatoarea a insistat mereu dar cum sa fie fata mioapa…alor mei le placea sa se laude cu noi, ca invatam bine, ca suntem educate,ca vecinii nici nu stiu (vorba vine) ca sunt copii in casa (asta pentru ca nu aveam voie sa sarim sau sa radem tare).Realitatea este ca aveam o timiditate teribila si nicidecum o educatie solida.Mancam oricum, vorba maica-mii „cum iti pica bine”, evitam sa mananc undeva pentru ca nu stiam sa folosesc cutitul si furculita (motiv pentru care i-am invatat pe ai mei asta).Afara la joaca cu ceilalti copii nu aveam voie de parca aveam sange albastru, stateam atarnata pe jumatate afara pe balustrada balconului, privind cu jind la copiii din vecini.Citeam, aveam o biblioteca impresionanta.Stima de sine nu exista, bravam si eu cand puteam.Bani nu erau, ai mei erau preocupati sa isi cumpere masina si cafeaua nu le lipsea desi era 600 lei kg, dar mai conta…Aveam niste aparente de pastrat, doar! Salutam mereu vecinii si alor mei li se parea ca nu destul de tare, ma strangeau usor de mana cand se apropia un vecin si daca ma strangeam ca ariciul, auzeam imediat „cum spui?” Vacante numai la bunica din partea lui tata, raiul pe pamant era acolo, bunica, Doamne iart-o,un exemplu de mama si bunica.Imbratisarile si comunicarea cu mama, aproape nule.Ne iubeste dar comunicam trunchios.Ai mei au divortat dupa 25 de ani de casnicie,am ramas cu tata…
    Vindec rani si acum desi, uite, batai si violente verbale nu au fost.Incerc sa fiu o mama buna pentru copiii mei si ma copleseste o vina teribila cand simt ca nu fac ceva bine.
    Ce nu pot uita este naturaletea cu care se imparteau si se primeau bataile in randul colegilor mei.Tatal unei vecine era un adevarat tiran, stabilea pedeapsa pentru te miri ce fleac, ei fiind linistiti dealtfel, pedeapsa care consta in batai cu cureaua, copil intins pe canapea, X lovituri.Aveau voie sa stabileasca ei ziua bataii si daca se cumulau pedepse, bad luck.Am crezut ca tatal uita sau iarta pana atunci dar individul le reamintea si le executa pedepsele.In ochii lumii erau si ei familia perfecta.
    Ce m-a rascolit povestea asta…

38. Nu stiu, chiar nu stiu cum ati supravietuit unii dintre voi cu asa ceva. Nu zic ca eu nu am facut destule in copilaria mea si ca nu mi-am luat asa o palmuta, dar chiar nu imi amintesc de vreo bataie asa cum mentioneaza unii. La un moment dat, fratele meu avea o problema cu disparutul din fata blocului si umblat prin oras, singur-singurel pe la vreo 3-4 ani. Sunat la politie, spitale si morga ….asta da sperietura.El cred ca si-a luat-o ceva mai serios decat mine. Si intre noi ne cam ciondaneam, dar ne-o cam luam parte-n parte: nu cumva sa ramana unul cu mai mult. In rest, imparteam de toate, mancare aveam pe masa, si mancam ce putem (de exemplu eu niciodata nu am putut manca pielea de gaina, varza sau ceapa calita si multe altele – mi-au dat o data sau de 2 ori si apoi gata). In schimb, nu ne lasau sa stam prea mult afara, ora 10 era stingerea pentru noi sau, daca mai stateam cu ai nostri la un film, ceva mai tarziu. In rest, vacante pe la tara, la bunici unde faceam cam ce vroiam, printre care si ceva treaba – tot pentru ca vroiam, nu impusa. All in all, copilaria mea a fost destul de fericita, poate daca tatal meu nu s-ar fi accidentat si nu mi-ar fi fost teama vreo 6 luni ca el e deja mort, cred ca ar fi fost de-a dreptul fericita.

    Acum am si eu un copil, o fetita de un an si o luna si vad cum imi mai pierd rabdarea uneori. Ca sa nu fac ceva ce voi regreta dupa si sa nu o ranesc pe ea (emotional), ma indepartez putin de ea, merg la baie, dau drumul la apa rece in chiuveta sa se umplu si bag acolo capul. Ma racoresc si pe urma ma intorc la fiica mea zambitoare.

    Totusi, chiar ieri am dat peste un caz care m-a lasat tablou: eram in parc cu fiica mea, ea in carucior si ne plimbam. Din fata vine o mamica la vreo 30 si ceva de ani, imbracata bine, cu o fetita de vreo 2 ani si ceva intr-o tricileta din aceea cu maner in spate. Mama zbiera la fata: „Mai fetito, ca tare ma mai enervezi. Vrei noroi, noroi am sa-ti dau.” Si s-a oprit langa o baltoaca, a luat copila din tricileta, si pur si simplu a zvarlit-o in acea baltoaca, fetita chiar ranindu-se la cap. Plangea ….de durere si de umilinta. Am ramas, atat eu cat si toata lumea din acea zona de parc, muti. In acel moment imi venea sa merg la acea „doamna” si sa ii fac la fel: sa o trantesc si pe ea in baltoaca, sa ii spun ca ma enerveaza si sa o ranesc cat de tare pot …. ca sa simta si ea ce a simtit fiica ei.

    Inca sunt sub impresia lasata de acea intamplare nefericita la care am asistat si nu e unica. Pacat! Eu totusi cred ca unii oameni nu sunt facuti sa fie parinti. Punct.

    PS: Scuze lungimea, dar m-a luat valul. O zi buna!

    • eu am vazut de 1 iunie in parcul din caracal o femeie pocnindu-si cu bestialitate baietelul de vreo 10-11 ani pt ca se oprise in mijlocul drumului (refuza sa mai mearga intr-o anume directie pt ca probabil nu era de acord cu ceva din ce zisese femeia sau cu locul unde se duceau). I-am zis ca nu e normal ce face si mi-a raspuns ca sa nu ma bag in cum isi creste ea copilul. Mi s-a urcat sangele in vine. Daca nu as fi fost cu sotul si copilul cred ca o pocneam si eu cu bestialitatea cu care isi pocnea ea copilul pt ca desi a raspunde cu violenta la un act de violenta nu e ok si nu e stilul meu, respectiva femeie clar nu avea capacitatea de a intelege altfel.

    • Un baietel de vreo 2 ani jumate se juca cu mingea in parc, maicasa dupa el, ia mingea si o linge. Prima oara l-a certat, a doua oara l-a smucit, a treia oara la fel, a patra oara i-a lasat semne pe fata de cat de rau la strans cu mana. Copilul s-a asezat pe jos si plangea. Apoi mamica zice, hai sa ne jucam! oare de ce trebuie sa suport eu si altii asta in parc? M-ar judeca cineva gresit daca mi-as varsa toata frustrarile pe genul asta de mamici?

    • Ai fi făcut o mare prostie reacţionând.

      E foarte uşor să dai un pumn şi să dispari înainte să apară poliţia, îţi ia câteva secunde.

      Puştiul în schimb e obligat să trăiască acolo cel puţin până pe la 16-18 ani, timp în care cocalarii de părinţi au sute de posibile ocazii în care să îşi amintească faptul că au fost umiliţi şi bătuţi din pricina lui. Pentru pumnul cu care ai crezut că îl salvezi, copilul va plăti ani în şir, destui pumni cât să le piardă şirul.

39. Ce facusi printeso? Ai deschis cutia Pandorei. Acu’ tre sa aduci psihologul, la cite traume sint de rezolvat.
    Eu cel mai bine-mi amintesc de statul la colt, pina se presupune ca ma lovea remuscarea si mergeam sa imi cer iertare. In rest, pot spune ca am scapat mai usor decit altii.

    • Aham, în genunchi, pe coji de nucă, cu mâinile sus, în aer?
      Uff, vroiam să tac. Să citesc și să tac. Știu că vorbitul/scrisul ajută, dar… deja suntem prea mulți. Frate, în ce lume trăim?

      Știi? Uite, mie de altceva mi-e teamă. Ok, conștientizez, trec peste. Sunt ani de muncă multă, multe nerezolvate încă, traumele, nesiguranțele, stima de sine. Dar cum faci să nu copiezi deloc, dar deloc un model de ăsta? Nu-mi bat copilul. Dar îl cert. Nu-i spun lucruri aiurea. Dar am așteptări mari de la el. Încerc să discut cu el orice, să îi explic, să fiu perfect sinceră și deschisă. Desigur că nu-mi iese mereu. Și el are aproape șase ani și înțelege și simte lucrurile mult mai bine decât aș crede… așadar, cred că pentru mine aici e lupta acum. Că am înțeles de ce sunt așa cum sunt. Dar cum găsesc soluțiile? Fără posibilitate de terapie, deși mi-aș dori. Cu cărți, cu bloguri, cu răbdare… uff!

    • Loredana, daca te intriga nikname-ul meu, vezi ca am postat mai sus un fel de explicatie.

      La intrebarea „cum faci să nu copiezi deloc, dar deloc un model de ăsta?” vei gasi, poate raspuns tot acolo… Pe scurt: ai incredere in copilul tau.

      Increderea este cel mai mare dar pe care i-l poti oferi. Ajuta-l sa creasca, in mod relaxat si fara panica. Iubeste-l bland si da-i sansa sa faca greseli mici din care poate invata. Ai incredere in el si vei descoperi lucruri noi si in tine, resurse nebanuite. Nu-l trata ca pe prietenul sau confidentul tau – asta dauneaza in timp, dar trateaza-l „la nivelul ochilor” – cu incredere. Copii „normali”, fara handicapuri speciale, sunt extraordinar de receptivi la felul in care SUNTEM noi. Tu esti modelul de maine.

      DAR… Da-ti voie si tie sa faci mici greseli. Toate raspunsurile pe care le cauti, le ai deja, trebuie dor sa fii buna si rabdatoare cu tine pentru a le auzi. Cartile si blogurile uneori sunt de folos, alteori creaza dor mai mult zgomot si doar iluzia cunoasterii, trebuiesc consumate cu masura. BTW, nu e cazul articolului de fata, care face cat o duzina de terapisti 🙂

      Si da, trauma mea ultima este… PESTE si DUPA ce am cazut, lovit si ma doare deja: in loc de „vad ca te doare, lasa ca pupa mama si-ti trece, punem pansament, etc”, primeam o palma la fund insotita de urlete isterice „de cate ori ti-am spus sa fii atenta?!?” Dah ! 😀

40. Personal, dupa citirea acestui post m-am intristat… Nu pentru ca am rememorat anumite momente din copilarie, ci gandindu-ma cum se simt parintii tai citind randurile asternute de tine… Clar mama a facut lucruri cu care nu pot fi, acum ca parinte, de acord, insa stiu sigur ca a facut tot ce a putut mai bine, cu cunostintele pe care le avea la momentul respectiv, in conditiile de atunci. E drept ca parintii nostri nu au mers la conferinte, nu au avut acces la internet, respectiv la informatie, asa cum avem noi acum, e drept ca din perspectiva noastra, a parintilor de acum, au facut greseli, insa traiesti cu impresia ca Sofia, candva, mai tarziu, nu va avea nimic sa va reproseze? Sau copiii nostri, ai celor care te citim… Generatia actuala de parinti a construit si construieste un contramodel dus la extrem, zic eu, generatiei parintilor nostri. Nu stiu daca pentru ca unii dintre noi au fost marcati pe viata de greselile parintilor, ci mai degraba pentru ca, aprofundand subiectul „parinteala”, informandu-te neincetat, iti stabilesti din ce in ce mai multe rigori, targeturi, incerci sa faci lucrurile tot mai aproape de ceea ce iti imaginezi ca ar fi „parentingul perfect”, ceea ce ajung sa cred ca poate fi si nociv. Sentimentele de vinovatie, dubiile, semnele de intrebare pe care ajungem sa ni le ridicam ca parinti legate de fiecare part al copilului, autocenzura, matritarea limbajului in dialogul cu copilul, pot ajunge, pe termen lung, alaturi de stresul cotidian, grija zilei de maine si alte pb.cu care ne mai confruntam fiecare dintre noi, sa ne uzeze intr-atat incat, pe termen lung, poate iesi si foarte prost, nu neaparat perfect, asa cum speram. Exista aceasta tendinta de a exagera … din dorinta de a contrabalansa greselile parintilor, oare? Sau doar datorita presiunii pe care pe care o punem noi insine asupra noastra ca urmare a celei pe care o resimtim din partea celor din jur? Dabatable, as zice. In fine, eu cred sincer, ca perioada copilariei mele a fost una dintre cele mai fericite din viata mea, in ciuda derapajelor de la perfectiune ale mamei mele. O mentionez doar pe mama, pentru m-a crescut singura si cred ca a facut treaba buna.

    • Parintii mei nu au de ce sa se supere, pentru ca nu i-am judecat, nu i-am certat, n-am facut decit sa povestesc ce s-a intimplat. Au fost si ei acolo, stiu si ei prea bine. Cu siguranta bine nu se vor simti, dar asta nu schimba lucrurile in nici un fel, nici cele pe care le-au facut, nici consecintele lor. Cum am scris si in post, nu le pune nimeni la indoiala bunele intentii. Nu despre asta e vorba.
      Si nu, nu am ajuns la concluzia ca unele dintre lucrurile pe care le-au facut nu mi-au prins bine dupa ce am avut copilul, ci imediat ce am parasit casa familiei. A urmat un deceniu de trai pe cont propriu in care am inteles ce mi-a facut rau, cit de rau, am cautat solutii sa nu mai doara, sa ma repar. Abia niste ani mai tirziu am devenit parinte si am inceput sa caut alte cai decit cele pe care le cunosc din propria-mi copilarie.

41. Offf…cand citesc atatea povesti, imi dau seama cat de usor poate fi distrus psihicul unui om. Nici eu n-am avut o viata prea frumoasa (zic viata pt ca nu numai copilaria a fost cu probleme,desi atunci a fost cel mai frumos). Am avut ,,norocul” sa nu fiu copil dorit, parinti casatoriti din obligatie, certuri intre parintii mamei si parintii mei non-stop, frustrari etc. De batai nu am avut parte, pepepse niciodata. In schimb interdicitii… Le-am avut toata viata. Si multa presiune psihica. 8 ani de zile , mama m-a asteptat in coltul strazii sa vin de la scoala, cu toate ca veneau ,,carduri” de copii in directia mea..Eram cunoscuta drept ,,aia pe care o asteapta maica-sa in colt”, ,,aia care vine maica-sa la scoala daca i-a rupt vreun coleg pixul” (si nu ii spuneam eu sa vina, doar ca fusesem invatata sa spin mereu adevarul si nu puteam spune ca eu am facut lucrul x ca dupa ma certa). La 13 ani, colegii mei se duceau in parc (care era la 500 m de scoala) si se jucau, povesteau. Eu nu aveam voie. Nu am avut voie sa fac nimic. Ma obisnuisem, dar ma deranja sa stiu ce cred altii despre mine. La liceu aceeasi poveste; colegii mai ieseau dupa ore intr-un parc, la un suc, eu nu aveam voie sa merg singura. De iubiti nici nu putea fi vorba. Primul l-am avut la 15 ani si norocul meu ca era din liceu. A durat fff putin. Apoi abia la 18 ani am cunoscut un baiat si am stat 1 an cu el( numai relatie nu era, ne vedeam 2-3 ore pe saptamana). Toata perioada liceului a fost plina de interdictii: nu mergi on parc, nu mergi la film, nu la zile de nastere. Cand ajungi la liceu dai beep, cand pleci la fel. Daca intarziam 5 minute incepea scandalul. Si toate astea din cauza paranoiei mamei mele ( ca ma fura, ca ma bate, ca ma violeaza). Sa nu mai zic ca liceul meu era in centrul Bucurestiului si niciodsta, dat niciodata nu am plecat de acasa cand eram mica, nu exista sa stau afara dupa o anumita ora (nici nu prea stateam ca avusese grija sa-mi spuna sa nu ma mai joc cu vecinii ca x si y). Ajunsesem ciudata strazii, scolii generale si a liceului. Nu aveam pic de intimitate, iar mama fiind casnica, cu atat mai rau..A venit perioada facultatii. S-a schimbat ceva? Nu. Mi-a facut ditamai scandalul cand am plecat din parc din Cismigiu, la6:30 seara. In conditiile in care se intuneca la 9 si ceva. In anul 2 am fost la ziua unei colege. Ne-a chemat pe la 6 si la 9 a inceput sa ma sune mama: mai stai???? Da cum sa mai stai? Cum vii tu singura acasa cu taxiul? Nu esti sanatoasa? Si asa i-am stricat petrecerea colegei ca s-a simtit obligata sa faca totul pe repede inainte si sa ma duca si tatal ei acasa. Si multe altele. Uneori ma intreb cum de nu am facut vreo prostie sau cum de nu am ajuns in extrema cealalalta? Cred ca am avut nervii foarte tari. Dar nu am ramas fara sechele. Am distonie neurovegetativa si anxietate. Le controlez cum pot, inca nu am curaj sa merg la terapie. Pt mine cea mai buna terapie e iubirea. Am avut noroc sa intalnesc un baiat care ma intelege perfect si care m-a acceptat cu toate problemele si greutatile si care imi e alaturi mereu. In cateva luni o sa se termine cosmarul pt mine, o sa ma mut de acasa ( la fel cum a facut si tata cand nu i-a mai suportat crizele mamei). Sper ca intr-o zi sa ma vindec… De iertat nu am cum. Daca as spune cuiva strain tot ce face mama ( ce am spus aici sunt lucruri de gradinita comparativ cu tot ce face) si cum m-a distrus fizic si psihic ar crede ca inventez, ca nu aveam cum sa raman ,,intreaga” dupa o astfel de tortura zilnica. Intreaga sunt, dar am destule probleme, iar distonia neurovegetativa ma afecteaza fizic ( de 4 ani am momente de tahizardie si atacuri de panica). Si toate s-ar fi rezolvat daca mergeam la doctor din timp. Dar mereu imi spunea ca sunt ipohondra si n-am nimic. Chiar si cand imi e rau si am palpitatii minute in sir si ma albesc la fata imi spune ca n-am nimic si sa termin… As fi preferat pedepse si batai decat ce am indurat o viata intreaga. Macar as fi trecut mai usor peste si nu ma imbolnaveam. Sau asa spun acum….

    • Mi-au dat lacrimile la comentariul tau, efectiv mi s-a pus un nod in gat 🙁

    • 🙁 Nu asta a fost intentia mea. Dar poate vor mai citi si alti parinti/viitori parinti cat de gresite sunt unele comportamente si cat de mult pot afecta un copil/viitor adult.
      P.s. scuze pentru greseli, am scris de pe telefon, in graba.

    • Fugi cat mai departe! Eu m-am mutat la 550 km departare la 23 de ani, dupa terminarea facultatii, si e foarte bine! Cunosc, si eu am avut parte de multe interdictii dar, pe la 19 ani, am inceput sa fac ce vreau eu (boyfriend, club, sex, plecat la mare / munte). Mi-am format ideea ca e viata mea si alegerile mele si, chiar daca fac greseli, sunt greselile mele. Asta nu inseamna ca sunt vindecata dar, macar, am scapat de povara comentariilor si amenintarilor zilnice.
      E foarte bine cand gasim pe cineva care sa ne accepte cu tot cu bagaj. 🙂

    • Andreea, imi pare rau pentru tot ce ti s-a intamplat si sper sa gasesti in tine puterea sa ierti, daca de uitat nu poate fi vorba. Intr-adevar, din tot ce am citit si aici si in alte parti, se pare ca aceasta tortura psihica cantareste mult mai mult decat corectia fizica. Palma e posibil sa o uiti (desi din punctul meu de vedere nu este acceptabila niciodata) dar cuvantul greu aruncat la suparare si lipsa de incredere nu le uiti niciodata si te marcheaza definitiv.

    • oof…imi pare rau sa aud asta. Stiu cat de greu este sa lupti cu ceea ce e in capul tau, sa nu ai controlul asupra propiului corp. Dar am scapat, dupa 2 ani de selftherapy. Sunt cativa pasi, par simpli desi nu sunt:

      1) constientizarea faptului ca tu esti in charge si ca vindecarea porneste de la tine (niciun doctor nu o poate face pt tine),
      2) nu te mai uita in gol (stiu ca suna ciudat, dar sunt sigura ca o faci inconstient, cand esti la masa, cand esti in metrou…)
      3) tu esti stapanul mintii tale si al gandurilor tale, asa ca de fiecare data cand ai ganduri negative, alunga-le si focuseaza-te pe ceva pozitiv; nu iti lasa mintea sa fabuleze;
      4) gaseste motive sa fii optimista, fortat la inceput…dar fake it till u make it face minuni (stiu ca suna ciudat, dar eu am ales sa caut fericirea in lucrurile simple pe care nu le apreciam inainte; m-am comparat cu oamenii care au probleme mult mai mari, si m-am convins ca ar trebui sa fiu mai fericita pt ceea ce am …. ma rog… fiecare se motiveaza cum poate)
      5) invata sa treci singura peste atacurile de panica, sa le cuceresti si asta o sa iti creasca puterea in fortele proprii
      6) bea ceai de sunatoare, macar 1-2 pe zi. daca nu, ia pasiflora o perioada. stiu ca e un medicament, dar cateodata ai nevoie si de ajutor din exterior, pt o perioada scurta de timp, ca sa poti sa get a grip on yourself si sa iti aduni fortele sa lupti.

      La inceput, crizele se vor rari si apoi dispar undeva in umbra. Eu sincer si acum stau cu frica sa nu reapara, asa ca atunci cand simt ca o iau la vale, aplic pasii de mai sus (mai putin pastilele). E o chestie de mindset (probabil niste traume din copilarie…LOL…da, cam astea sunt efectele) pe care nu am reusit sa o imbunatatesc. Inca lucrez. Sunt sigura ca puterea de schimbare e la mine, si nici 5000 de ore de terapie nu o sa o resolve pt mine (desi nu am nimic cu terapia, doar ca sunt cam incapatanata….da…se pare ca degeaba m-a batut taica-miu, ca de incapatanare nu am scapat de tot :-))).

      Multa sanatate!

42. Faza cu painea e singura bifata la mine,careia ii si datorez 5/6 kg in plus….partea proasta e ca maica mea acum ma bate la cap sa o indop si pe fiica mea…” De aia nu doarme bine noaptea…ii e foame daca tu nu i dai cu paine…!”.la un moment dat nu puteam sa mananc o farfurie de ciorba fara jmatate de paine..in asa hal ajunsesem:))

43. Pur si simplu, comunisti. De la bunici, parinti, profesori, toti cei care ne-au format atunci nu au fost decat niste comunisti, o spun cu convingere si mi_o asum.

    • Sunt in totaitate de acord cu tine. Sistemul comunist a produs o ruptura imens in societate, dar si in oameni. Copilaria mea fost duce amara, crecuta mai mult de bunici si strabunici. Trecand prin grija a trei generatii de oameni am observat o mare diferenta intre ei. Strabunicii mei emanau dragoste si bunatate, si acum tin minte ca numai cuvinte dragastoase imi adresau. Erau batrani, dar mi-au dat mai multa dragoste decat bunicii si parintii la un loc. Tin minte ca imi puneau paini abia scoase din cuptor sub plapuma sa imi fie cald, ma duceau cu ei in gradina si se jucau de-a calutul cu mine, imi spuneau povesti … Sunt niste icoane pentru mine, ah da si ma si bateau …. cu frunze de vie 😀 (va dati seama ce bataie era, ca uneori eu ceream :P) In schimb bunicii (pe care ii iubesc, dar …) tineau nuai la aparente, ma certau daca ma jucam cu cine nu trebuia, a se citi copii mi saraci, tigani ori orfani, daca spargeam ceva era sfarsitul lumii (strabunicul radea si imi spunea „lasa gasca mica ca doar si cei care fac cani/farfurii/pahare trebuie sa traiasca) Rare erau momentele in care isi aratau iubirea. In schimb ei s-au asigurat ca mie si fratelui meu nu imi lipseste nimic, ei m-au invatat cum se munceste. Parintii mei erau tineri iar cu tatal eu e o intreaga poveste. Cand se juca cu noi si era foarte iubitor cand ne batea si ne injura pentru te miri ce (am primit o bataie de am facut pe mine in clasa I la 6 ani pentru ca nu mi-am dat seama ca a-v-i-o-n era defapt avion, m-a dat cu capul de masa si aproape mi-a rupt nasul ca nu scriam destul de frumos) Cand imi spunea iubita si draga cand imi spunea ca ma desfiinteaza ca sunt o putoare… O umilea pe mama in fata noastra ia in plin proces de divort ne-a pus pe amadoi sa strigam dupa ea ca e o parasuta. Cand aveam 11 ani a plecat in strainatate, a luat bani imprumut de la ceva oameni si le-a dat poza mea ca sa ii recupereze. A revinit ca magarul din ceata dupa vreo 3 ani si se astepta sa ne purtam cu el ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu nu am amintiri fericite cu parintii mei. Mama era mereu sub papucul lui. Mereu nu era bani pt ca el ii risipea iar mama intretinea o familie de 4 persoane pe banii ei.
      In fine, a fost a trecut, dar sa revenim la comunism. Strabunicii mei erau chiaburi, bunicul a fost detinut politic. Copiii lor au fost luati si inscris obligat/fortat la o scoala din oras unde li se tineau ore de activism politic sau cum li se zicea, era indoctrinati sa isi urasca originie si parintii. Chiar buncii au fost fortati sa asiste la ore din astea in fiecare zi de munca la CAP. Nu mai conta dragostea, conta doar sa treci peste inca o zi, conta ce vede vecinul.
      Ce diferenta intrei cei neatisi de comunism

44. Din fericire (sau nefericire?) am fost foarte alintata…de bunici. Ai mei si bunicii locuiau usa in usa cand eram eu mica (bunicii care m-au crescut au decedat pe rand, unul in 2002 unul in 2013). Asa ca ai mei fiind la munci, m-a crescut alta generatie. Si sunt foooooarte recunoascatoare. Amenintari cu palma am primit DAR nu am primit nici o palma. Trimisa in camera mea nu am fost niciodata. Afara am fost lasata mereu, dar niciodata nu stateam foarte tarziu. Mai greu a fost cand am inceput sa calatoresc (la 19 ani) si au trebuit sa realizeze ca am crescut.
    Fazele cu mancatul, acolo am suferit mult. Toti din casa gurmanzi si grasuti, eu cu aversiune fata de carne de cand ma stiu. Plus o bunica pusa pe facut prajituri in fiecare weekend. Pfff. Da, si acum ma lupt cu kg in plus (e drept ca vreo 3-5 in functie de imprejurari) dar in 2006 am slabit aproape 20 kg (si da, am tinut departe de mine vreo 15 de atunci)
    La capitolul amorezi am fost varza. Eram rotunda si nu se uita nimeni la mine. Ma foloseau pe post de facut teme pe gratis. In faculta deja slabisem ceva si subit nu stiam cum sa scap de admiratori. Din pacate am facut cea mai proasta alegere – apropo de stima de sine a unei gaini jumulite. Care s-a soldat cu un divort. Acum sunt bine 🙂 Recasatorita.
    Daca am ceva sa le reprosez celor ce m-au crescut….e partea cu mancarea. Fraticule , lasa copilul sa manace CAT vrea, nu cat crezi tu ca vrea.

    • Cristina, aici se discuta despre copilarie si modul de crestere al copiilor aplicat acum 30 de ani, nu despre amorezii din adolescenta si iubitii din trecut care i-am avut fiecare…

    • @Alexa:
      citez „Din fericire (sau nefericire?) am fost foarte alintata…de bunici. Ai mei si bunicii locuiau usa in usa cand eram eu mica” ..nu cumva asta e parenting? sau granparenting?
      am 33 ani cred ca intru in categoria de copil nascut in perioada aia. Si nu cumva modul in care ni s-a cladit increderea in noi a afectat CUM AM ALES mai tarziu in facultate sau dupa? Atunci cand increderea in tine a fost zdruncinata e vina cui? a celor din jurul tau ca nu te sustin? sau poate a ta ca te compari?
      sau poate a celor care te-au crescut ca nu au stiut sa iti insufle anumite lucruri. sa nu mai vorbim ca si cum acela pe care il alegi a fost crescut influenteaza cum se comporta in relatie. daca parintii lui nu l-au incurajat sa ofere complimente, EL nu o va face niciodata.
      Deviez, ma scuzi

    • Da… adevarat… deviezi… ai mers pana intr-un punct cu paterning pana ai sarit la altceva care nu are legatura cu felul cum ai fost crescut in copilarie…

    • OMG asta e cel mai ‘bitchy’ comentariu pe care l-am vazut in ultima vreme!Alexa – am citit toate comentariile de aici cu rabdare;impartasesc cam aceleasi dureri cu multi, dar nu inteleg care e problema ta??? BINEINTELES ca tot ceea ce a scris Cristina P ARE legatura cu felul cum a fost crescuta in copilarie! citeste ceea ce a scris ea, citeste articolul initial…citeste si alte comentarii!!! o sa vezi ca alegerile gresite de mai tarziu (parteneri nepotriviti) isi au radacinile in felul in care am fost educati.Cristina, ca tot ceilalti, si-a eliberat sufletul scriind aici ce a afectat-o pe ea, e intr-adevar, cum au spus si altii, o forma de terapie! Comentariul tau nu numai ca e nepotrivit- e de-a dreptul insensibil si nepoliticos, lipsit de orice urma de empatie! Exact ca si generatia de arinti despre care povestim…

    • @Ionuca, in primul rand tin sa iti multumesc pentru caracterizarea facuta, desi nu ma cunosti deloc ca sa poti sa ai si dreptate, dar nu e asta o problema. In al doilea rand mie una imi este greu sa inteleg cum pot trage la raspundere niste parinti/bunici si educatia primita de la ei pentru alegerile nepotrivite ale partenerilor de viata. Stai fara grija, la fel ca si tine am citit articolul si toate comentariile scrise aici si imi sustin in continuare punctul de vedere acela fiind repet, alegerile partenerilor nu au legatura cu discutia despre cum erau educati copii acum 30 de ani.

    • Alexa,

      orice psiholog iti pote spune ca tindem sa cautam modelele din copilarie, bune sau rele. ne atasam de ele , ne sunt familiare si le cautam inconstient. daca nu se petrece un declic in fiecare din noi, ca sa ne dam seama ca ceva e gresit, alegem inconstient parteneri care sa semene parintelui de sex opus. Care sa valideze ceea ce am fost programati sa credem viata intreaga (fie ca suntem tampite si ne meritam bataia din senin, fie contrarul)

      da, se intampla frecvent si da, nu toti au discernamantul sa aleaga mai bine. da, traumele din copilarie ne fac, inconstient, sa ne punem singuri in situatii care sa confirme si sa valideze etichetele primite. faptul ca TU nu crezi ca se poate, nu inseamna ca nu se intampla si ca nu este un mecanism psihologic 🙁

    • Simona,
      Nu am sustinut ca nu se intampla ceea ce ai mentionat tu, dar imi este greu sa acuz parintii si educatia primita de la ei pentru alegerile partenerilor… Nu cred ca eu daca as fi avut un tata sever care sa ma bata as fi ales acum un sot la fel de sever ca sa mai scape cate una ca de… doar sunt invatata de mica. Eu una nu am cautat in partenerii mei pe tatal meu ca si comportament sau caracter, singurele lucruri de care m-am legat (din ceea ce am vazut in familia mea si cum am fost noi crescuti) cand mi-am stabilit idealul de familie pe care mi-l doresc au fost: stabilitate, respect, incredere, iubire, siguranta, armonie, compatibilitate.

    • din nou – vorbim de tine. care ti-ai pus problema asta si fie ai trecut de invinovatirea pe care multi o fac initial, ca tap ispasitor fie esti deja mai evoluata si nu ai facut-o defel. felicitari , oricum!

      pe de alta parte, in tara asta ortodoxa femeia este vazuta ca un fel de accesoriu de-al barbatului, poate fi umilita si batuta „ca stie ea de ce” , iar in lumea satului inca se mai practica bataia . si e normala, si fetele si femeile considera normal sa fie luate la bataie de barbati. tara asta e facuta dintr-o vasta patura rurala, noi astia care dezbatem problemele postarii acesteia suntem o minoritate.

      mentalitatile nu se schimba usor. mi-e teama ca „ei” sunt acum mai multi decat „noi” si ca e nevoie de foarte multe generatii pentru a se schimba proportia.

      sunt pesimista? poate….

    • Simona, imi cer scuze dar in discutia aceasta nu pot sa fiu obiectiva deoarece soarta (sau ironia sortii) face ca eu cu doamna Cristina P sa stim exact unde vrea ea sa bata cu primul comentariu scris chiar daca voua restul oamenilor de aici vi se pare un comentariu normal si banal. Imi cer scuze dar nu vreau sa intru in detalii, nu este frumos pentru nimeni de aici si nici pentru Printesa sa discut pe blogul si articolul ei. Atat pot sa mai spus, daca ar fi fost sa discutam noi doua in general despre acest subiect iti dadeam dreptate in ceea ce ai spus, acum, in momentul acesta, nu pot deoarece eu m-am referit strict la cazul Cristinei P.

    • Scuza-mi ignoranta, dar ….

      eu tot nu inteleg de fapt ce problema se dezbate aici, pana la urma? ca eu credeam ca sunt pe subiect , si anume cum diferiele modele parentale ne influenteaza alegerile in mod inconstient uneori. Been there, done that, ani de zile am cautat relatii dificile in care sa fiu asuprita. Mi-am luat suturi multe si mi-am revenit. Subiect checked.

      Partea cu mancarea, si pe aia o inteleg – saracia sau lipsurile care ne imping sa mancam si sa bagam in noi, de la paine la dulciuri. Am avut la discretie mereu dulciuri, dependenta exista si ma lupt cu ea. Painea? totul trebuia sa fie cu paine, pentru ca umplea golul lasat de alte lipsuri. Incepe ca o chestie de supravietuire (mananca acum ca nu stii cand mai prinzi , capata energie pana la urmatoarea vanatoare). Da, parintii nostri sunt, inconstient, responsabil de dezvoltarea noastra defectuoasa (supraponderabilitate si mai rau) – spa cam dovedit faptul ca un copil gras are deja drumul pavat catre supraponderabilitate sau catre a fi obez, daca nu se schimba ceva drastic in alimentatia sa. Si aici e un cerc vicios, cu parinti care isi indoapa copiii dupa care le reproseaza ca nu slabesc sau ca nu depoun eforturi. AM bifat si duscutia despre imbuibat.

      Ce a mai ramas? ce e asa de ascuns si insinuant in acel comentariu incare nu il puteti intrezari decat voi doua?

      asta e o „faza-scoala” pentru studentii la psihilogie ;)))). m arefer la postare si la noi , astia mici, care ne revarsam ofurile si supararile din copilarie

    • Alexa – era caracterizarea comentariului (reciteste, te rog) nu a ta; imi sustin si eu afirmatiile in continuare, nu e nevoie sa te cunosc, chiar am dreptate – comentariul este ‘bitchy’. Nu o cunosc – habar nu am cine este Cristina P- si chiar daca tu o cunosti si stii unde ‘bate'(???) nu vad de ce trebuie sa te bagi cu cenzura in ‘confesiunea’ ei. Toti cei care au scris aici au gasit prin asta o modalitate de a se descarca, de a se scutura de umbrele trecutului. Nu cred ca e cazul sa o cenzurezi, nu a injurat pe nimeni. Iar parerea ta (ca alegerile partenerilor NU sunt influentate in niciun fel de traumele din copilarie) este ceva absolut nou in lumea psihologiei – poate ar trebui sa sustii o lucrare de doctorat din asta.Bineinteles, nu se va putea baza doar pe experienta ta personala.

45. Eu zic ca n-a fost dracul chiar asa negru. Parintii mei s-au descurcat incredibil pentru niste oameni tineri, la inceputul unui drum greu si gri intr-o tara comunista si absurda. Eu am inteles mereu ‘sa nu raspunzi’ ca pe varianta scurta a lui ‘sa fii politicos’ nu a lui ‘sa n-ai opinii’. Copiii razgiiati de azi care se tavalesc si urla prin magazine si isi lovesc parintii in spiritul libertatii absolute mi se par un spectacol trist si de rau augur pentru generatia lor.

    • Si atunci se tavaleau copiii, si acum unii sint opriti cu bataia.

    • Faptul ca un copil se tavaleste pe jos nu inseamna ca e razgaiat. Inseamna ca maica-sa nu a vrut sa ii acorde 1 min de atentie sa il intrebe ce vrea, de ce plange, sa ii explice ce se poate/ ce nu se poate. 1 min de atentie te salveaza de 15 min de tipete, si castiga si copilul ca intelege anumite lucruri. Works every time. Doar 1 minut…dar asta ar insemna sa ii luam in seama parerile copilului, sa ii ascultam dorintele….si nu vrem asta…nuuuu…..pt ca evident „si-o ia in cap si te manipuleaza”.

    • Eu nu cred deloc ca pe un copil pornit pe tantrum il poti tu linisti intrebandu l calm ce vrea si atunci el se trezeste asa,ca dintr un vis urat si ti spune calm, cu subiect si predicat ce vrea, tu ii spui se poate/ nu se poate si toata lumea pleaca invaluita n zen mai departe
      Ce- i drept, nu stiu care e solutia, baietelul meu inca e mic, dar la prietenele mele cu copilasi de 2 ani+ sigur nu functioneaza reteta de mai sus

    • Tantrumurile au cauze exacte (lipsa de atentie, oboseala, frustrarea). Sigur ca odata inceput, e greu spre imposibil sa-l opresti. Dar in majoritatea cazurilor il poti preveni, printr-o buna cunoastere a copilului, multa empatie, rabdare, evitarea situatiilor care stii ca duc la tantrumuri (daca de exemplu copilul face crize la fiecare drum in supermarket, nu-l mai duci, daca se isterizeaza cind ii ceri sa imparta o jucarie, nu-i mai ceri, schimbi strategia).
      Eu cunosc multi copii care au depasit virsta acestor infame tantrumuri fara prea multe astfel de episoade, sigur conteaza si firea copilului, si cit de obosit/nedormit este (pe termen lung, oboseala se acumuleaza), si la ce traume a fost supus (de la nastere, frati, comportamentul parintilor, boli serioase la virste mici), dar comportamentul parintelui face, si el, o mare diferenta.

    • Cateodata copila mea e nervoasa, mai ales inainte de somn. Are 1 an si o saptamana , inca nu-mi spune ce o deranjeaza. Unul din lucrurile care m-au salvat, le-am invatat datorita tie, si anume: Dupa baie cand vreau sa o imbrac, sa o mai sterg pe cap, sa=i pun pampersul, se agita foarte tare, la inceput imi pierdeam rabdarea( dar tot frumos ii vorbeam) si ma simtea si mai rau facea. Dar imediat mi-am dat seama ca daca incep si o iau de picioare si incerc sa ma joc cu ea, sa o intorc de pe o parte pe alta, nu stiu exact cum sa ma exprim, ii treceau nervii si apoi puteam sa ne continuam treaba. Asa ca posturile tala ajuta!!!! Multumesc!

    • Corect. Dar asta inseamna sa ne facem si noi programul dupa al lui, nu? Adik sa nu ma duc la shopping in w/e la pranz pt ca mucosul tre sa doarma?? Doamne fereste, printesa!!! :-)) Pai deh…respectul pe care i-l dai copilului , ala o sa il si primesti inapoi. Si tantrumurile sunt ceva normal. Doar ca am observat ca parintii isi pierd rabdarea mult mai repede decat copiii, desi cica ei sunt adultii. Unii nu o sa inteleaga niciodata pt ca nu vor. E un exercitiu foarte simplu pe care trebuie sa il faci: eu daca as fi in locul lui, cum mi-ar placea sa fiu tratat?

    • Am fost crescuta mai mult de bunici. Si a fost minunat,as lua-o de 10 ori de la capat. „Tu sa nu mi raspunzi mie” o auzeam atunci cand deveneam obraznica,il inganam pe adultul care imi vorbeste etc . Si cu toata aceasta copilarie minunata,fara batai, fara te dau la tigani samd, increderea mea in mine , pe o scara de 1 la 10, e un maxim 4. Sotul meu a avut parte in copilarie de aproape toate cele descrise mai sus, imi povestrste de niste batai cu furtunul ud de la masina de spalat de mi se increteste pielea…ei bine, increderea in el,stima de sine sunt la el de nota11! Imi povesteste destul de detasat despre copilaria lui, spune ca era foarte obraznuc si isi cam merita bataile…nu are nicio problema cu ai lui, se iubesc, ne ajuta cat pot etc

    • Cred ca depinde mult si de caracterul fiecaruia. Tind sa cred ca baietii iau mai usor aceste ‘evenimente’ ba unii chiar considera, dupa un timp ce-i drept, ca au fost meritate si ca el a iesit un om mai bun de pe urma lor (exceptie facand sotul meu, care inca este marcat de copilaria lui). Urmaresc inca doua bloguri destul de cunoscute scrise de barbati si intr-unul dintre ele autorul povesteste cu lux de amanunte corectiile pe care le incasa de la parinti (si nu putine sau rare) dar el considera ca au fost corecte pentru ca a fost un copil problema si asa s-a indreptat (fapt indoielnic, din punctul meu de vedere, avand in vedere ca are cate o rabufnire de ura in articolele lui care ma face sa cred ca inca nu si-a rezolvat problemele 🙂 – dar asta este o cu totul alta discutie si nu vreau sa se supere Printesa pe mine ca scriu baliverne in spatiul ei virtual (promit ca nu mai fac).
      Deci cum ziceam: felul fiecaruia de a fi dicteaza felul cum privesti aceste lucruri. Cum spunea aici si o alta colega de discutie pe care imi permit sa o citez : ”ce nu te omoara te face mai puternic – asta daca deja erai puternic. Daca nu, te face varza”.

    • Pentru un băiat, să reziste la suferinţa fizică („ridic greutăţi”, „mă caţăr prin copaci”, „m-am tăvălit la fotbal”, „mai dădeam cu pumnul, dar mi-o luam” etc) e o chestiune de mândrie, mai ales atunci când are ocazia să scape cu cinstea obrazului întreagă („ştiu cel puţin că am dat şi eu”).

      De asta micii sportivi (karate, gimnastică, atletism) ştiu că palmele după ceafă luate când nu-şi făceau exerciţiul erau parte a antrenamentelor şi că dacă ai intrat în horă, joci.

      Adevărata suferinţă (de care nu te eliberezi niciodată, cu toate mofturile psihopaţ… psihoterapeuţilor, o duci cu tine până la moarte) e cea psihologică. Umilirea, confuzia, faptul că ai fost porcăită fără vreun sens, că ai luat note bune şi nu le-a băgat nimeni în seamă, că ai fost făcută sac de box sub pretexte absurde, având în spate alte motivaţii, cum ar fi „m-am certat cu şefii, am ajuns acasă şi vreau să dau în cineva”, că au inventat acuzaţii false la adresa ta, că eşti un căcat cu ochi.

    • Cred ca asa e!Eu,de plida,cred ca am sa mor cu teama reala de orice: paianjeni,avion,singuratate,abandon,viitor,fericire etc.Si nimic nu mi-o poate scoate din sistem; nici yoga,nici carti,nici credinta,nimic.Asa cum am ochii verzi si parul ondulat,sa zicem,si teama face parte din mine.

46. Nu ma mira nimic,e totul asa ca mai sus si in coplaria mea.Pana la o varsta aveam impresia ca al doilea nume al meu e ,,Of,Doamne ,, :))))

47. Off asa amintiri mi a trezit acest articol , neplacute … Ma bufneste plansul numai cand imi aduc aminte , tot ce ai pus tu pe lista plus inca cateva , mancam bataie non stop , cu randul cand mama , cand tata, mai rau cand ne bateau amandoi caci atunci nu mai avea cine sa te scape .Eu fiind cea mai mare cand am crescut imi salvam fratii din batai cu riscul de a mai lua si eu cateva , dar nu ma interesa . Ne bateau cu tot ce apucau, nu mai stiu de cate ori m au tuns , pe mine si pe sora mea , pentru simplul fapt ca nu reuseam sa pronunt un cuvant corect , efectiv ne calcau in picioare ( la propriu ) , sincer ma intreb cum de nu ne au omorat . Dupa ce ne bateau radeau de noi ca nu putea manca sau merge ca aveam dureri groaznice , ajunsesem sa mi doresc sa ma omoare o data . Mama ne batea mai des , era mult mai rea, si acum este la fel 🙁 ultima data mi a tras o bataie la 27 de ani , pentru ca i am zis ca ma duc la mare cu iubitul meu ( cu care aveam o relatie de 8 ani ) , m am aparat , am incercat sa nu dau in ea, m a ingrozit , arata ca un om bolnav , turbase de furie . La orice chestie care nu i convenea tre trezeai cu dosul de palma peste ochii, nu mai stiu de cate ori am simtit gustul sangelui in gura .Am doua intamplari din copilarie care m au marcat profund si m au dat peste cap , ma chiniu si acum sa trec peste dar n am nici o sansa
    Prima intamplare a avut loc exact cu o zi inainte sa incep clasa 1, eram la tara la bunici si toata lumea facea baie in rau , iar mama m a aruncat in apa ( destul de adanca , in jur de 2 m ) si mi zicea sa dau din maini , nu am reusit , m a scos unchiul meu la suprafata si m a dus spre mal si eu incerc sa ies , ma tineam cu unghiile de pamant si iarba de pe mal si mama ma tot impingea in apa , iar si iar , nu stiu pana cand caci nu mi mai aduc aminte .
    A doua intamplare , tot in anul 1 scolar , mama se pregatea sa plece la munca si isi calca halatul pe jos caci abia ne mutasem si aveam inca mobila, eu cu sora mea stateam langa ea , si mama imi tot zicea sa stam cuminti pana vine tata , sa nu facem prostii , si ma intreaba daca se inunda casa ce faci ? iar eu i am raspuns razand ca sarim de la balcon cu umbrela . Nu mi aduc aminte cand mi a lipit fierul incins pe picioare , stiu doar ca se vedea in 3 locuri toata suprafat fierului de calcat , m am trezit nopatea plangand de durere aveam febra si frisoane , iar tata era langa mine si ma ingrijea 🙁 .
    Ce sa mai zic … nu mai stiu de cate ori ne au dat afara din casa , asa cum eram imbracati , nu conta ca era vara , iarna . Toate vacantele eram la tara si acolo munceam exact cum muncesc scalvii pe plantatie , si nu glumesc .
    Nu am avut copilarie , nu stiu ce e aia , mama de cand o stiu eu nu mi a zis o data te iubesc, sau ca este mandra de mine , numai critica … , desi m am straduit sa fiu mereu mai buna , degeaba .
    Acum spune ca a facut si ea greseli ca era mica si proasta ( avea 27 de ani atunci ) , dar nu i pot ierta , pur si simplu nu pot .Bine ca nici nu si au cerut vreodata iertare . Asa daca ii vezi nu par oameni rai , si cum se poarta acum cu fetita mea , nici nu zici ca ei sunt cei care m au facut .
    Imi este foarte greu sa ma controlez , dar nu vreau sa fac asemenea greseli cu copii mei , vreau sa se simta iubiti, sa i ajut mereu , sa comunic cu ei , sa simta ca pot vorbi despre orice cu mine , sa i respect , sa am incredere in ei , cel mai important sa nu i injosesc niciodata . Pe mine asta m a terminat , ma simt ca o carpa si acum dupa atatia ani . M au dereglat rau de tot si nu vreau sa le fac copiilor mei asa ceva , nu doresc asta nici celui mai rau om .
    Imi pare rau sa spun acest lucru dar eu pentru parinti mei nu simt decat mila , am trait mult cu dorinta de razbunare , dar sa spun ca i iubesc nici nu mi trece prin cap , imi pare rau …
    imi cer scuze pentru greseli

    • Doamne, Florentina, ma doare inima pentru tine si pentru bietul tau sufletel chinuit. Imi pare atat, atat de rau! faptul ca reusesti sa-ti fie mila de ei e o mare realizare si un mare semn de vindecare pentru tine, eu nu cred ca as reusi sa trec de ura si de dorinta de razbunare.
      Oricat de comuniste vremurile, oricat de grea viata, oricat de nefericit ar fi el insusi, un om care pune fierul incins pe un copil e o fiara care nu merita sa fie iertata. inteleasa, poate, dare iertata, nu.

    • doamne, dumnezeule…..imi permit sa spun, din anonimat, ca femeia aia ar fi trebuit sa fie in inchisoare! nu stiu cum de ii mai permiti sa stea langa copii tai cand stii ce minte bolnava si cruda are. Nu imi vine sa cred ca asemenea oameni sunt liberi, nu merita

    • Din pacate nu ne putem alege locul unde sa ne nastem , cunosc si cazuri mai rele 🙁 . Unii oameni care nu merita sa aiba copii .Verisoara mea a patit altele mult mai rele ( printre care si molestare sexuala , tot ea a fost invunuita ) , i am multumit lui Dumnezeu ca am scapat doar cu atat .

    • Florentina, mi-au dat lacrimile la ceea ce am citit. Nu imi vine sa cred. Sa iti dea Doamne Doamne bine de acum incolo si sa faci bine mai departe. Mama ta constientizeaza ca a facut rau nedrept?
      Te imbratisez!

48. Uau, tot încerc să comentez ceva și șterg. Am citit toate cele 92 de comantarii (de până acum) și sunt foarte marcată. Ce e în sufletul fiecăruia dintre noi. Mai ales că fac parte din norocoșii și fericiții care nu au avut parte de astfel de tratamente (unele din cele de mai sus nu mai țin de niciun fel de parenting, sunt doar abuzuri). Sigur și regimul de pe vremuri a contat, cu depersonalizarea, brutalizarea, înregimentarea, dezumanizarea lui. Știu, sunt cuvinte grele, dar nu se poate evita și aspectul acesta. La fel cum avem azi generația copiilor FĂRĂ părinți, plecați la muncă în străinătate, cu copii rămași cu bunici sau rude.

49. Si eu fac parte din generatia copiilor umiliti si batuti. Mama a fost mereu arbitru, cea care se aseza in fata tatalui ca sa nu ne loveasca. La 5 ani, mama mi-a dat o palma iar cand am inceput sa plang m-a luat in brate, am simtit ca ii parea rau. Cand am mai crescut armele ei erau papucii de casa si ne atingea doar cand eram invelite ca sa nu simtit durere si apoi o pufnea rasul caci si noi radeam. Si noi am fost amenintate cu orfelinatul, mama ameninta mereu ca o sa ramanem fara ea, ca se sinucide, se arunca in fata trenului, ea nu ne batea dar era mai mult pe partea emotionala, incerca sa ne potoloseasca asa si eram mult mai cuminti de teama sa nu pateasca ceva, plangea mult si de multe ori vedeam ca nu se mai intelegeau din cauza banilor. Cu tata povestea e diferita, tata nu se uita unde da, am fost batute si eu si sora mea cu o curea lata din piele si acum imi aduc aminte cat ustura. Iar la lectii, am ajuns sa urasc scoala, dintr-un copil destept ce a crescut cu multe carti in jurul sau, la 4 ani deja citeam, scriam, socoteam si faceam scaderi fara ajutorul nimanui, in clasa a II-a deja totul era sters parca cu un burete din memoria mea, invatatoarea avea preferatii ei si te umilea in fata celorlalti fara motiv, ca sa fii in rand cu lumea trebuia sa aduci bors pentru sters tabla, seminte si mai stiu eu ce cereale pentru lucrul manual, mama lucra in domeniul mobilei mi-a zis sa ii transmit sa ii faca un cuier, mi-a tras o palma peste fata ca mi-a dat sangele din nas, ca incercasem sa copii la o dictare, acasa daca nu scriam corect mi se rupeau paginile si trebuia sa scriu de nenumarate ori pana era corect, bine incadrat in pagina si citet. La matematica tata ma batea de ma invinetea, ma trantea cu capul de masa cand nu eram atenta, ma urechea, ma inrosea toata, imi era sila de mine, de cum sunt. Ma prefaceam ca dorm ca sa scap de teme, caci nu avea curaj sa ma trezeasca, incepusem sa mint mult, ca ma simt rau, ca ma doare apendicita, am facut operatie fara sa am nici o durere doar ca sa scap de scoala si batai, de cand „devenisem mai bolnavicioasa”, bataile au scazut dar eram mereu agresata verbal, nesimtita, puturoasa, ca nu stiu nimic, sora mea era cea mai buna, cea mai desteapta iar eu devenisem oaia neagra si asa am ramas pana cand am plecat de acasa. Sunt multe de zis si cred ca strada pe care o alesesem ca sa scap era cea mai usoara pentru mine.
    Sora mea se juca la tara cu un verisor si pentru ca se tavalea in praf, bunica a inceput sa tipe la ea, ca daca intra asa in casa nu stie ce ii face, tata a auzit si cum era nervos din nu stiu ce cauza, ca nu ii iesea ceva, a venit si a batut-o cu un bici, fiind pe jos nici nu se putea ridica sa se apere sau sa fuga(cum mai faceam eu ca sa scap din calea lui), nu am sa uit cum mama statea in casa si am dat fuga la ea sa ii zic, sa faca ce facea ea mereu, se punea in fata lui sa-l opreasca, nu a facut nimic, am incercat sa o apar, sa tip, ii spuneam ca il urasc. Stie, stie si acum ca nu il iubesc pentru persoana ce este ci este mai mult o iubire fortata de tata-fiica, vorbesc cu el la telefon doar, nu rezist sa stau prea mult timp langa el din pacate, daca mama incearca sa-i ia apararea ma pufneste plansul, nu vreau sa aud, nu vreau sa mai cred in minciuni. Parca noi am fost mai ok decat altii, aveam vecini care isi bateau copiii cu furtunul de la masina de spalat, ii scoteau dezbracati afara si ii puneau sa alerge in jurul blocului, erau batuti laolalta cu mamele. Scuze ca m-am lungit atat de mult dar chiar simteam nevoia sa scriu. Am plecat si eu de acasa cu o iubire de sine, aproape asemanatoare cu acea a unei gaini jumulite. Nu am fost la psiholog si am mare nevoie, plang fara motiv caci am luat cu mine depresia mamei, de 15 ani folosesc fond de ten, in fiecare zi pentru ca nu am curaj sa ies fara, ma simt urata, asa cum imi zicea bunica-mea, ai crescut si te-ai facut atat de urata, mai porti si ochelari, parerea batranilor este ca doar cei in varsta poarta ochelari. Matusa mea l-a filmat pe tata o data cand stateau la masa la tara, in curte si plangea, zicea ca isi face griji pentru sora mea, ca plecase din tara si ca ea este mult prea vulnerabila, se gandea cu teama la ea iar cand a intrebat: dar de A, de ea nu iti faci griji? Incepuse sa rada. Se descurca ea, ea este mai puternica, stie ce vrea. Daca ar sti ei cat am plans, cat am tinut manutele mele mici, cand eram mica la urechi sa nu ii mai aud cum se cearta, daca ar sti cate nopti de cand am plecat de acasa am adormit plangand, cat mi-a lipsit un tata, iubirea, afectiunea si cat de slaba si fara sens ma simt in viata asta. Sora mea are o cariera, face ce ii place, si-a gasit strada, lucreaza cu placere, eu nici acum nu reusesc sa imi gasesc drumul in viata, nu stiu la ce sunt buna, simt ca la nimic, am un servici pe care nu-mi place sa-l fac, ma simt uneori atat de inutila, atat de jumulita sufleteste, iar singura forta, poate parea ciudat, e faptul ca ei ma cred puternica, dar nu stiu pana cand. Am in lista mea de TO DO-uri, inainte de a muri, sa reusesc sa ma iubesc!

    • ia-ti inima in dinti si fa pasul de a te duce la psiholog. chiar tu ai spus ca simti ca ai nevoie, stii deja ce vrei sa schimbi, unde vrei sa ajungi. cauta pe cineva bun si competent, si du-te. mult succes!

    • Dar Competent sa fie!Cunosc personal o psiholoaga care face meseria asta pentru ca ii place foarte mult sa barfeasca lumea,s-o marunteasca.Si povesteste multe cazuri de-ale ei(mi se pare gretos) fara sa dea nume si Cnp,dar totusi….

50. Pe langa toate cele de mai sus pot adauga alcolismul (zilnic), diferenta facuta intre frati, am fost 3, cel mai mare baiat, si doua fete, eu find la mijloc. Mama il vedea s il vede si acum doar pe fratele meu, tata pe sora cea mica. Un divort, cand eram eu in clasa 8, soldat cu un tata vitreg cu 10 ani mai tanar decat mama (ce imi amintesc e ca ne zicea sa ii lasam lui pulpele si noi sa mancam aripile), trimisul la tara la bunici pe timp de vara, bunici care nu stiau decat sa ne trezeasca la 6 dimineata sa ne puna la munca. si multe altele.
    La 18 ani, cand am terminat liceul mi-am luat putinele haine ce le aveam si m-am mutat cu iubitul meu in alt oras. de atunci nou suntem impreuna, bine, fericiti doar cu ajutor din partea parintlor lui la inceput. Ma bucur ma m-au acceptat avand doar hainele de pe mine si cateva intr-o plasa.

    Eu am cam rupt legatura o perioada cu parintii, vb f rara la telefon, acuma dupa 11 ani, de cand s-a nascut si nepotul lor, adica bebele meu vorbim mai mult. Sa ii iert, sincer nu prea cred. Iubire neconditionata, nu poate fi vorba. Ce simt pentru ei e mila…
    Ma bucur ca am plecat de langa ei si mi-am facut viata asa cum mi-am dorit-o. In schimb fratii mei, nu au avut cra, si acum locuiesc in acceasi curte-fratele, respectiv sora in casa cu tata. mama e plecata in strainatati, sa plateasca datoriile fratelui, in fine…

51. Asa se cresteau copii in acea vreme, alea erau modalitatile de educare stiute mai de toti parintii, asa erau vremurile. Sunt sigura ca majoritatea avem parinti tineri chiar foarte tineri media lor de varsta fiind intre 18 ani si 20 si putin. Eu una imi aduc aminte ca la varsta aceea in nici un caz nu eram pregatita pishic sa imi intemeiez o familie si sa imi cresc copii. Imi aduc perfect aminte ca in nici un caz nu auzeam atat de des intre o mama si un copil acel te iubesc si nu vedeam atatea imbratisari cate imi sunt date sa vad in perioada asta.
    Am avut o copilarie fericita, am fost si suntem iubiti (eu si fratele meu mai mare) de parintii nostrii si noi la randul nostru ii iubim. Am simtit oarecum lipsa de tata deoarece tata pleaca in voiaje de cand aveam eu 4 ani ca sa intretina familia. Nu am dus lipsta de absolut nimic si ne-au facut toate mofturile. Intre mine si fratele meu nu s-au facut diferente, totul se impartea in mod egal si se cumpara in mod egal. Ne face zilnic dulciuri si in weekend era program de pizza, placinte, gogosi/branzoaice, torturi si alte prajituri. Dar am auzit si noi comparatii de genul verisoara X invata mai bine ca tine, tu de ce nu poti? Ce griji ai? Adevarat nu eram premianta clasei dar nici codasa :)) Am fost si noi pedepsiti si nu ne lasa afara cand faceam boacane. Si purtau si ei uneori acea raceala dintre parinti si copii care se purta in acea vreme, dar nu ne-am luat in viata noastra bataie de la ei, era suficient ca tata sa se incrunte putin si avea acelasi efect ca 10 palmi primite, iar de cele mai multe ori preferam sa primesc niste palme in loc sa stau in bucatarie 2 ore pe scaun ascuntand morala mamei cand se intorcea de la sedinte, dar palmele nu le primeam asa ca amorteam pe scaun… :))
    Consider ca sistemul si traiul a fost de vina pentru copilaria care am avut-o noi in acea perioada (exceptie acele cazuri unde se sarea calul, se ajungea la bataie si altele), asa au fost invatati sa ne educe si sa se poarte cu noi, intre timp au trecut vreo 30 de ani si omul a mai evoluat, plus ca varsta de intemeiere a unei familii a ajuns intre 27-30 si ceva de ani (sunt sigura ca avem o alta viziune asupra vietii fata de 18-20 si putin de ani). Conflictul intre generatii nu va disparea niciodata si sunt sigura ca nici noi nu o sa fim parintii perfect in ochii copiilor nostri oricat de mult ne-am stradui… Asta in mare pentru ca subiectul produce o discutie muult mai lunga 🙂

    • Nu vreau sa intru in conflict cu nimeni cu atat mai putin cu cat fiecare are dreptul la o opinie, dar unele copilarii dramatice nu pot fi puse pe seama conflictului intre generatii (s-a tot sustinut aceasta idee. Eu am avut parti rupte din corp (nu vorbesc acum despre psihic distrus), am luat o bataie zdravana cand aveam 1 luna pentru ca, bebelus fiind, plangeam si ai mei se lauda si acum cu multe astfel de scene la mese festive cu rude si prieteni, altii au fost arsi efectiv, deci nu se poate pune problema de o concluzie de genul: „Domne, au gresit si ei, nici noi nu vom fi perfecti ca parinti”. cam asta am citit la un moment dat. Ei, da, pentru mine este un soc, iar ironia nu cred ca isi are rostul in mijlocul unor drame.

      Imi pare sincer rau pentru ce ati trait si pentru bagajul cu adevarat greu pe care multi il purtati! Prea multa suferinta ati indurat, prea multa mutilare sufleteasca, ce sper din suflet sa fie alinata de un viitor cu iubire, zambete si alinare!

    • Vorbeam la modul general si despre o copilarie normala, in nici un caz nu includeam in discutie cazurile nefericite duse la extrem, sincer imi pare rau pentru tine ca nu ai avut o copilarie normala dar in acelasi timp te apreciez pentru ca sunt sigura ca o sa gasesti in tine puterea de a incerca sa fi o mama buna si vei gasi puterea sa exprimi mult mai bine prin fapte dragostea fata de copilul tau.

    • Si parintii mei aveau obiceiul de a se lauda cu ce ne au facut , parca faceau schimb de metode de schingiuire 🙁
      Ce ma doare cel mai mult este faptul ca ei parca isi aduc aminte cu placere cum ne bateau , cum ne chinuiau , clar nu s normali la cap . Le am zis clar ca la batranete nu voi avea grija de ei , dar parca vad ca ma inmoi toata pana atunci

52. O,da’ pot sa-mi dau doctoratul pe tema asta.Exista chiar o carte despre cum vei reactiona ca adult vis a vis de ceilalti in functie de cum ai fost tratat acasa de parinti.Adicatelea daca te-au troznit ai tai cand erai mititel,ti se pare normal s-o mai iei si cand esti mare.Sau accepti mai usor decat unul care nu stie ce-i aia bataie.Si eu fac parte din generatia ‘aia’:io te-am facut,io te omor,mai bine faceam ceva lang-un gard decat sa te am, o sa-ti manance cainii din traista,x si y sunt mai buni decat tine,pachetul de injuraturi si jigniri plus batai cu diverse obiecte casnice din ce-mi amintesc incepand de pe la 3 ani, pentru ca murdaream hainele,primeam copii in casa,luam note mici din cand in cand,continuand pana pe la 18 ani pentru ca eram cu baieti nepotriviti sau pentru ca nu voiam sa fiu cu baieti potriviti.La tot acest tratament adaugam si niste abandonuri mici,lasat bebelusul si mai apoi copilul pe la rude,cunostinte si anxietatea-i gata.Nu am avut niciodata zile de nastere,mergeam la ziua unei vecine din bloc si credeam ca acest obicei e doar pentru bogati sau ceva.Va spun sincer ca nu m-ar fi marcat saracia si poate nici jignirile sau bataile daca ar fi existat ceva care sa le stearga: o mangaiere,o vorba buna,macar una sa o tin minte toata viata,o parere de rau,un strans in brate,un pupat,ceva din care sa reiasa ca ma iubeste cineva.Nimic.Io cred ca norocul meu a fost ca am mai crescut la bunici si apoi am avut prieteni,aia de la bloc si apoi altii si ca am citit mult in incercarea de a ma repara,de a intelege si in final de a ierta.I-am inteles,i-am iertat,m-am reparat oarecum.Nu fugaresc pe nimeni cu toporu’:)
    Cat despre raportarea mea la copii….Hmmmm,mult timp mi-au placut mult animalele.Mi-am dorit cu adevarat copii tarziu.Stiu doar ca nu o sa fac nici una din greselile grave mentionate mai sus,o sa fac altele care poate copilului meu or sa i se para f naspa,dar sigur,sigur o sa-i arat ca- l iubesc (fara sa-l sufoc),si ca-i sunt alaturi, si ca e bun si perfect asa cum e el,caci cine sunt eu sa-l indrept dupa vointa si placul meu cand el stie mai bine cu ce menire a venit pe pamant.

53. Doamne cat doare ..Acum am realizat ca am intrat in mamicie fara sa imi bandajez ranile astea. Am trecut prin atatea, prin toate…
    Imi amintesc o replica pe care i-am dat-o mamei la un moment dat: ” As prefera sa imi dai doar un colt de paine uscat sa mananc, dar macar sa nu te mai aud ca imi scoti ochii si sa ma simt si eu iubita! „. Au trecut vorbele mele pe langa urechile ei si nici macar nu a clipit. Si cata durere era atunci in sufletul meu si cata este si acum. Nu! Eu nu i-am iertat.

54. Ma declar printer fericitii crescuti altfel. Nu batai, nu amenintari, nu comparatii, nimic din lista aia.
    „Pedeapsa” daca faceam vreo tampenie (adica chiar tampenie gen cazut printr-un acoperis direct intr-o bucatarie de vara, la tara..caci era in „reparatii” si daca tot mi s-a spus „vezi ca acolo e pericol” am zis ca trebuie sa incerc) era sa nu fiu pupate seara de noapte buna. Da, eram printre fericitele (eu si sora-mea) care, seara de seara, la culcare, erau invelite de ambii parinti si pupate tot de ei. Cand ii suparam rau-rau..sareau acest ritual.
    Mai mult am fost invatata nu accept bataia nici la scoala (nu stiu cum era la voi, dar la noi se bateau copiii la greu de catre profi). Prin urmare, in clasa a 3-a cand tovarasa a ridicat toata clasa in picioare sa ne dea cu rigla la palma…am stat in picioare, dar cand mi-a venit randul sa intind palma..am refuzat si am spus ca Mama a spus ca nu ma las batuta. M-a dat afara din clasa si mi-a zis sa vin cu ea a doua zi. Iar a doua zi..Mama mea care era o pacifista impecabila…I-a spus (in fata mea) tovarasei ca da, exact asa mi-a zis acasa si I-a mai spus ceva ce n-o sa uit veci-pururi „la scoala daca vreti sa bateti copilul sa-l „bateti” cu nota proasta, nu cu rigla!” si „noi nu ne batem copiii, asadar nici altcineva n-o va face!”.

    Dar..ooo…cum imi amintesc mama unui coleg care I-a dat unda verde dirigii sa-l bata pe fi-su ca „asa merita, ca io nu ma inteleg deloc cu el acasa, poate-l faceti dvs sa asculte”…. Si imi amintesc si prietena de la bloc care iesea la joaca si era plina de vanatai pe corp..caci o batea tac-su cu prospul ud (p-asta o stiati?)… Si imi amintesc si colega de banca din clasele 1-4, care avea mereu cate-o urma pe picioare si maini de la cureaua cu care-o bateau acasa….
    Nu, nu am fost batuta si n-am inteles niciodata cum de se putea intampla asa grozavii!!!
    Si nu, n-am fost o sfanta, ba din contra..eram un dracusor de copil…

    Iar cand am crescut..adolescentei din mine i s-au respectat optiunile/alegerile.. Am ales ce liceu am vrut, am ales ce facultate am dorit, am umblat cu ce baiat am avut eu chef-desi ai mei nu puteau sa-l inghita nu I-au bagat strambe…

    Si, da, cred ca am fost un om sigur pe el mltumita felului in care am fost lasata sa cresc…
    Ah, uite, mi-am amintit ceva ce am putut sa-i reprosez tatalui meu…Dupa ce-am cazut pe gheata (pe la 10-11 ani) mi-am facut deviatie de sept.. De atatea ori mi-a zis „of…pacat de nasul ala carn al tau ca l-ai distrus in acest fel” incat imi creasem un complex… Complex rezolvat la 18 ani, cand medicina a permis sa imi fac operatia de deviatie de sept. Dar acei ani intre cazatura si operatie..am purtat doar par lung si lasat pe fata, cumva..iar in poze nu imi expuneam profilul sub nicio forma!! A fost nashpa. Cand am revenit la nasul de” dinainte de cadere” I-am zis lui tata ca a gresit si ce a provocat.. A fost socat..caci, evident, nu-si daduse seama ce drama nascuse in mine…

    Gata, am scris mult, dar…ma bucur ca am facut-o:)

55. ah…si eu citesc postul si comentariile cu lacrimi in ochi…abia acum realizez ca am fost umilita cu batai la fundul gol, ca am adormit suspinand sau cu frica in san…am auzit si eu „Eu te-am facut, eu te omor”, „Eu te tzin, tata te bate”…foarte trist…si imi dau seama cat rau mi-au facut amenintarile astea…cum am plecat de acasa la 19 ani tot cu frica de a spune ceva, de a nu supara pe cineva spunandu-mi parerea…am avut relatii in care am acceptat sa fiu jignita, ranita fara sa ripostez…mi-a fost rusine sa imi pun o fusta scurta „ca nu-i frumos sa mi se vada genunchii”, am mers la scoala cu papuci totciti, blugi tociti fara sa le zic vreodata ceva alor mei pentru ca „n-avem bani”, ma uitam la copii care aveau pachetel cu salam si cascaval in timp ce mancam painea mea cu gem…deh…cu 5 copii si un singur salariu chiar nu erau bani…
    Cate certuri pentru note mici…si „nu ma duc la sedinta cu parintii ca mi-e rusine de situatia ta”…

    Si eu ii iubesc pe ai mei si ii inteleg ca le-a fost greu…dar tare mi-as fi dorit sa nu o simt chiar asa…mi-as fi dorit sa fiu ascultata, sa fiu inteleasa, sa fiu incurajata sa deschid gura si sa spun ce simt…si cate nu mi-as fi dorit…

    Acum ca am devenit mamica nu pot decat sa incerc sa fac totul altfel…

    • eu am aflat abia la 30 de ani ca nu TOTI copiii/colegii de-o varsta cu mine au indurat sufleteste si trupeste ca mine. eu aveam convingerea ca acele „corectii” aplicate de „tovarasha” invatatoare prin clasele III-IV daily, cu nuiaua, cu scandura de banca/scaun, rigla, trasul de perciuni si cate si mai cate se continua in mod „traditional” si „normal” si acasa la fiecare din noi. eu eram contrariat cum de ei nu au luat nici macar 1% din „corectiile” mele, atata timp cat ei erau mult mai „altoiti” la scoala decat mine!… ei au ramas socati de cele indurate de mine, iar eu, ca si in cazul de fata plang de suparare atunci cand citesc ca au fost si PARINTI buni, normali cu copiii lor, plang de ciuda c n-am avut si eu parte de O VORBA buna, de o mangaiere atunci cand trebuia, in copilaria noastra, a celor crescuti cu cravata rosie de pioner spanzurata la gat…

56. mda. eu n-as vrea sa retraiesc copilaria pt Nimic in lume. nici copilaria, nici adolescenta (decat, poate, pt unele aspecte)… cred ca a inceput sa-mi placa viata mea undeva pe 26-27 de ani.

    mama mea avea la 23 de ani, doi copii si era singura. motiv pt care, dupa nu stiu exact ce perioada ce stat la cresa in oras, am fost plasate, eu si sora mea, la tara la bunici, care nu erau chiar ca bunicii din povesti…
    imi amintesc tonul aspru si figura acra a bunicii, imi amintesc cum mancam (a se citi fura) o lingura cu dulceata si dupa puneam apa „sa nu se vada”, imi amintesc ca singurul dulce era „cacao cu zahar” (si ala tot pe ascuns il faceam si eram certate temeinic dupa), imi amintesc bunicul putin cocosat (motiv pt care alti copii radeau si ne luau la misto), imi amintesc ca in toti anii cat am stat la bunici (pana in clasa a 3-a, mai exact) o vedeam foarte rar pe mama (de fapt nici nu prea stiam cine e sau cine/ ce ar trebui sa fie… ), imi amintesc ca de Craciun venea scurt, lasa cadouri pt noi, iar eu ramaneam uitandu-ma pe geam dupa ea si plangand apoi ca „ma doare burta”, imi amintesc cum si cat de singura ma simteam, cum imi puneam intrebari si cum, si in cati ani, aveam sa-mi dau (nu sa primesc!) raspuns la ele, imi amintesc cum discutau bunicii cu cei care veneau pe-acolo de faptul ca s-ar putea sa fim adoptate nush de cine, imi amintesc datile cand mancam cu noduri in gat (de plans, de teama, de reprosuri, de incertitudine, de lipsa de iubire), imi amintesc ca scriam frumos la scoala, si ca invatatoarea ma punea sa scriu eu tot ce era de scris si pus la „gazeta”, imi amintesc iernile cu multa, multa zapada si sanii si copii galagiosi si degetele aproape degerate…

    la inceputul clasei a 4-a m-a luat mama cu ea si cu „sotul” ei, in oras. erau doi straini pt mine (si cred ca si eu pt ei), dar eram multumita pt faptul ca eram cu cea care se numea „mama mea” si ca nu m-a dat in adoptie. era o lume noua pt mine, eram nesigura pe mine, insa mama era blanda si rabdatoare. o singura data m-a batut, si mi-a prins bine. „tatal” meu … nu era un om rau, era doar un om indiferent. ii placea doar sa manance, sa glumeasca, sa cante, sa spuna bancuri, si in ultimii 15 ani din viata lui, sa bea. mult. nu avea frica de nimic, nu visa (la) nimic, nu stia sa ma iubeasca pe mine, sau pe sora mea, la fel cum nu stia sa-l iubeasca nici pe baiatul lui avut din alta casatorie. a suferit mult si a muncit mult. si-atat. ah, si cand eram mai marisoara, ii placea sa fie autoritar. si cum eu aveam ideile mele, si cum ideile noastre erau diferite, uneori (nici foarte des, nici foarte rar) ne certam. suferinta majora in acei ani venea din faptul ca nu aveam o camera a mea. aveam doar 2 camere, in una dormeau ei, in una eu. in camera mea era tv-ul, acolo se manca, acolo se statea… mi-a lipsit crunt un spatiu al meu.

    asta pana m-am angajat si mi-am facut eu, si camera mea, si bucataria mea. deja eram alt om. in minte, in suflet, in perspectiva. si dupa am facut si facultate, ca mi-o dorisem tare mult. si mi-ar fi placut s-aud macar un cuvant de lauda din gura lui. sau sa ma intrebe, macar o data, „ce faci? ti-e bine? ce gandesti? ce-ai vrea sa faci?”. da’ n-a fost sa fie…

    mi le-am auzit pe toate (nu doar „toate” spuse de tine, ci aproape „toate” spuse si in comentarii 🙂 ), dar cea cu „asta e casa mea, daca iti convine bine, daca nu, poti pleca” a fost cea mai tare. dintotdeauna si pt totdeauna.

    sper din tot sufletul sa nu repet greselile parintilor mei, si sper, din tot sufletul, sa fiu o mama buna pt copiii mei 🙂

    • Ce ai povestit tu mi-a amintit de Copilaria lui Maxim Gorki… 🙁

    • da frate si eu am avut o senzatie de roman citind mai sus

      bine, multe povesti de aici seamana cu cartea aia sinistra a lui gorki, care m-a marcat mult timp, si acum imi amintesc perfect scena de bestialitate pura in care diavolul roscat de bunica-sa se pregateste sa-l bata cu nuiaua aia si spune cu raceala „Leaga-l, am sa-l omor.”

57. Daca intereseaza pe cineva,cartea se numeste,Addicted to Unhappiness’,de Martha&William Pieper-se vrea o carte terapie pentru cei care au trait diferite traume in copilarie.Unele legaturi trecut-prezent sunt bine facute si se pot gasi niste raspunsuri,intr-adevar.

58. Lua-o-ar gaia de paine! Abia acum o inghit, cu sendvisuri.
    1. Ciorba si sos la fiecare masa de pranz, cu paine. Pepe cu paine. La cartofi si orez aveam dezlegare de paine, in rest jale. Imi amintesc ca m-a pus bunica sa mananc si placinta cu branza tot cu paine…
    2. Cat traiesti sub acoperisul meu faci cum zic eu. In adolescenta asta, cand incercam sa explic ca ora 20-21 este chiar fireasca de venit acasa dupa o plimbare cu colegii.
    3. „Un cacat cu ochi sa-mi zica mie ce sa fac!” – urmat de jap-jap.
    4. Statul la colt pana spui ca-ti ceri scuze. Stateam cu orele pentru ca nu voiam sa-mi cer scuze. Ma dureau picioarele, genunchii, auzem afara copiii…
    5. Ruptul foilor din caiet pentru greseli. Mama lor de bastonase! pa ce ca m-am chinuit totusi sa scriu o juma de pagina, o pagina, vii tu apoi sa-mi zici ca am facut greseli, porcusori, ca am scris pe nu stiu care prea inclinat si sa rupi toate foile ce-ti par imperfecte. Da’ pa afurisitele alea de semne bune, care sigur sunt mai multe decat cele gresite, p-alea de ce nu le vezi?! aia-i munca mea si o arunci ca sa o iau de la capat…cand copiii ma asteapta la joaca.
    6. „Magarito!” – ba magari sunteti si voi, ca doar ne tragem din acelasi neam.

    • Pff, Printesa, ce cutie ai deschis.
      Am scris si mai sus, m-am regasit in multe dintre povesti, si inca ma mai regasesc in multe.
      Partial, acum ma simt rupta intre sentimentul de a nu-mi judeca parintii (ca „te-au facut si nu-i frumos sa-i judeci”) dar nici nu pot sa-i iert. Acum ii vad 1 data la 2 luni, si e mai bine. Periodic insa suna telefonul cu „da-ne bani”. Imi aduc aminte in facultate, cat m-am rugat de ei sa-mi trimita si mie un pachet pe saptamana/pe luna. Toti colegii mei primeau, eu nu, pentru ca:”de unde pleaca microbuzul, la ce ora, ce garantie am ca ajunge la tine, e prea complicat, daca se varsa mancarea etc”. Vroiau sa vin eu acasa – unde evident, ma duceam sa imi vad prietenii din copilarie sau ma inchideam in camera mea cat mi se spalau rufele in masina. De fapt, asa cum le-am si zis intr-un acces de furie, spalatul rufelor era singurul motiv pentru care veneam acasa. Pana am descoperit ca pot sa fac asta la o vecina din camin. Plus ca primeam la pachet doar lucrurile care „oricum se strica in frigider”, sau lucruri pe care oricum le puteam cumpara si din Bucuresti desi mama gateste atat de bine. Abia acum 2 ani am primit primul pachet, asta pentru ca le-am zis ca nu am bani sa vin acasa, ca drumul costa 100 de lei dus intors (plus ca mereu ma mai curata si ei de cateva zeci/sute de lei) si ca la microbuz e doar 20 sa imi trimita un pachet. Da, nu cred in povestea aia cu rasplata parintilor pentru ca ne-au crescut. Pe mine m-a crescut bunica, nu ei. Cand a murit ea aveam 18 ani, am incercat sa le dau lor iubirea pt ea, dar nu pot. Ei au ramas acolo sa se certe asa cum au facut mereu (motiv pentru care eu eram la bunica). E foarte greu si ciudat sa simti chestii din astea pentru parintii tai. A fost gresit pentru multi, si imi pare rau, am avut prieteni care au crescut si mai rau, in familii dezbinate etc. Unii au ajuns bine, altii sunt doar o copie a parintilor lor. Nu m-au pedepsit niciodata pentru ceva gresit, fizic. Dar nu m-au sustinut niciodata, cu nimic, mai ales moral, ba din contra. Subscriu la cele de mai sus. Plus aversiunea mea fata de paine, si tata care:”sa nu mananci cu paine, vai, cum, ca te prosteste painea” (crezand evident ca painea alba e o dovada de civilizatie). Oh, si porcusorii, vai! Si cel mai rau e cand sunt suparati ca nu le fac un nepot, spunand ca sunt prea egoista sa am copii. Mda, poftim model de altruism!

    • Si am uitat sa va spun, sa nu credeti ca eram vreo lepra de copil. Nu. Am fost premianta din clasa 1-8 cu premiul 1. in liceu premiul 2 si 1. A doua medie dupa seful de promotie (pentru ca aveam media 9 la fizica, unde trebuia sa ai referatul printat color – tata mare fizician amator, tinea mult la nota la fizica, referatul l-am scris chiar eu, din cartile lui, nu pe referate.ro, dar printat alb negru, si desenele scanate din carti nu se vedeau la fel ca alea color. ) Spuneam sarumana la toti vecinii. In plus, de regula eram acasa cu ei doar in weekend, timp in care constatau „ca prost te-a mai invatat ma-ta mare”, desi ei fusesera de acord sa ma trimita acolo, chiar si cand mama era casnica, pentru ca probabil, era mai comod sa n-ai copil in casa. Acasa era mancare scumpa, la bunica doar cartofi si fasole tecute, si gem. Acasa se acreau savarinele in frigider. Si ghiciti unde preferam sa stau? Nu am facut nicio boacana niciodata, nu am stricat spart pierdut nimic, dar mereu mereu exista un motiv de „nu esti buna de nimic”. Si acum mi se reproseaza multe, dar din fericire, mai rar. Inainte mai raspundeam, acum nici macar atat.

59. Hmmm…multumesc!

60. am patit si eu cateva din cele de mai sus, si batai crancene si certuri si amenintari!
    Cu toate astea nu-i invinovatesc deloc, din contra il iubesc la maxim stiu ca am gresit!
    pe la vreo 7 ani cand m-au lasat prima data singura i-am ciopartit singura si unica rochie a mamei de ocazii! Avea si mama o rochie de dantela crem cu care mergea la nunti, botezuri…praf i-am facut-o!! Nu era normal sa-mi dea cateva palme?! A plans saraca mama …
    pe la vro 15 ani incepusem sa port dresuri de dama – – pe ale mele le rupeam, i le luam pe ale mamei. I le rupeam si le puneam la loc rupte! Cand vroia si mama sa poarte o fusta, toate dresurile rupte! Ideea e ca nici nu se gaseau …tin minte ca se coseau! Deci hai sa nu facem comparatii! vremurile s-au schimbat cu totul.
    Acum cine s-ar mai urechea copilu ca i-a rupt dresul, ar fi absurd! Cred ca nici fetita nu ar mai proceda ca mine atunci!

    pe de alta parte nu sunt de acord cu obraznicia; am vazut nenumerate astfel de cazuri; copii exagerat de rasfatati si peste masura de needucati.

    mama care m-a batut cand am facut cate o prostie sau a mai tipat cateodata la mine sau ma mai ameninta ca imi sparge capul daca iau nota mica …e mama mea care niciodata nu ma lasa la greu!NICIODATA!

61. Draga Printesa,

    Desi e vreo 10 ani diferenta intre noi si deci, presupun, si intre parintii nostri, aceeasi a fost si situatia mea. Eu si acum am o relatie complicata cu mama, care,desi constienta ca am 23 de ani, imi spune si in ziua de astazi „eu nu-ti dau voie sa faci asta, pentru ca asa spun eu!” Ei, poftim!

    Si ma gandesc ca, pe langa tot ce s-a spus mai sus, parintii nostri se comportau asa si dintr-o alta ratiune: credeau ca asa ne fac mai puternici. Mie mi s-a bagat asta in fata asta de mai multe ori de cand am iesit din adolescenta: „uite, acum esti mai dura, mai independenta, esti pe cont propriu, te-am crescut bine. Ca lumea e rea, dar eu te-am invatat cum sa supravietuiesti. ” Fara sa constientizeze cu adevarat dimensiunea ranilor din interior.

    Si, intr-adevar, m-a facut o luptatoare (uff, ce cliseic suna asta), dar cu pretul relatiei cu parintii. Si cand ma uitam la ceilalti colegi ai mei, care aveau o relatie sanatoasa cu parintii lor, nu mi se parea ca sunt mai mofluzi, ca le lipseste ceva esential pentru a supravietui. Dimpotriva, aveau puterea care vine din a sti ca indiferent de orice, e cineva la care te poti intoarce intotdeauna si care o sa te sprijine indiferent de ce se intampla.

    Iti multumesc pentru articolul asta, pentru ca unii dintre noi chiar au fost crescuti in temerea ca doar lor li s-a intamplat. 🙂

62. Wow, oameni buni, sunt absolut socata de ce citesc pe aici! si eu sunt din aceeasi generatie ca restul comentatorilor, presupun (fac 36 azi-maine) dar copilaria mea nu a fost deloc asa, chiar daca am fost al patrulea copil la parinti. Dimpotriva chiar, ai mei au fost blanzi si ingaduitori, nu am fost batuta sau certata aiurea in copilarie, am fost mereu laudata si ridicata in slavi (excesiv chiar), am dormit cu ai mei in pat pana la 10 ani, bunicii locuiau cu noi si mai adaugau si ei o doza (nesanatoasa) de rasfat in viata mea….sincer, eu numa’ dupa ce m-am maritat am realizat cat de rasfatata si egocentrica sunt.
    Pana acum, eu am trait cu senzatia ca parintii nostri erau mult mai blanzi si relaxati decat parintii din ziua de azi (pe care eu ii vad cumva repeziti, agitati) dar se pare ca m-am inselat foarte grav…. 🙁

63. Da, ar fi multe de spus, de la faptul ca am aflat cand eram mica ca am fost un ”accident” ( maica-mea a aflat ca e gravida mult prea tarziu cand deja miscam ) si mi s-a replicat scurt si dur ca nu am idee cat de greu era pe vremea aia, pana la batai ( nu foarte dese dar tin minte ca m-a batut odata chiar in incinta scolii si am lesinat ). De departe as fi suportat mult mai usor orice pedeapsa, jignire ( vita incaltata ) decat lipsa de afectiune si comunicare care dealtfel si acum e la fel de prezenta. Reprosurile? haha nu se vor termina niciodata…. cred ca si acum pastreaza taica-meu extrasele de cont de cand eram in facultate. Nici acum nu au idee ca de fapt singurul lucru de care aveam nevoie era atentia, apropierea, dragostea, o imbratisare, iar acum, la varsta adulta un simplu ” imi pare rau” AUTENTIC .Nu am nevoie sa aud ” eh, asa era pe vremea aia” nici ce greu le-a fost, nici ce rau au dus-o altii . Nu vad nici macar o urma de regret, iar asta ma revolta….incapacitatea de introspectie dupa o viata, a asumarii greselilor si a incercarii de a repara ceva in al 12-lea ceas. De departe cel mai trist lucru mi se pare faptul ca parintii mei nu ma cunosc, nici cu bune nici cu rele si nici nu si-au dorit asta. Mama a adoptat pozitia ”strutul cu capul in nisip ” care tace chiar daca pricepe foarte bine, care se ascunde si intervine rar iar taica-meu s-a crezut general….toata viata i-a placut sa se auda vorbind, din ce in ce mai tare, si mereu spunea” uita-te in ochii mei cand vorbesc cu tine”, ” de ce plangi?” si continua in aceiasi nota.Pe partea cealalta venea maica-mea cu pastile de distonocalm ”las-o draga in pace, nu vezi ca ii e rau”, ce sa mai….un adevarat model parental!
    Nu ii condamn….nu ii urasc…..am momente cand mi-e sincer mila si momente cand inca imi mai doresc sa sper sa poate totusi au inteles ceva, dar evident se intampla tot timpul ceva foarte ”real” care ma trezeste brusc la vesnica concluzie ca nimic si nimeni nu ii va putea schimba.
    As putea lejer sa scriu o carte dar o sa ma rezum doar la aceste cateva randuri iar ca si concluzie cred ca trebuie sa iti descoperi copilul, fiecare copil e diferit, cu nevoi diferite, sa il incurajezi si sa ii dai incredere in sine si siguranta ca tu vei fi acolo, pentru el, indiferent prin ce va trece.

    • am primit acest link /pagina Printesei de la cel mai bun prieten al meu (o ea)
      initial mi-am propus sa citesc toate comentariile si sa postez si eu o subscriere la acest topic
      deja au trecut peste 3 ore de cand tot citesc (si nu sunt inca lajumatate), am dat copy-paste la „intamplari/fapte” reprobabile in care ma regasesc si deja am peste 5 pagini….
      Niko, parca ai fi clona mea! sau eu a Ta!
      All that shit happened to me 2! si din pacate povestea nu s-a sfarsit… si continua in aceleasi note in fiecare zi…

    • Imi pare rau….sper sa gasesti puterea sa te detasezi cumva…pentru mine cel mai important a fost sa plec de acolo, si asta a fost ceea ce m-a ghidat mereu. A fost si este greu, dar macar sunt intreaga la cap( relativ) haha. Stiu ca vor veni momente in care voi da orice sa ii mai am, tocmai de asta am si incercat recent sa ii spun ce gandesc mamei, evident a fost un esec care m-a intors practic in timp si m-a facut sa resimt si acum, la 32 de ani aceiasi frustrare si nervi ca nu reusesc sa comunic onest, cinstit si empatic cu proprii parinti, dar macar stiu ca am incercat si am putut trage o concluzie. Eu nu pot invata lectiile lor, asa cum nici ei pe ale mele. Singurul lucru de care imi pare rau este ca nu au putut avea taria sa zica, ” imi pare rau, atat am gandit, atat am putut, atat am stiu”. Ar fi fost suficient cat sa inchid un capitol intr-o nota decenta.
      Sunt momente in care imi imaginez cum ar fi aratat viata mea daca ei s-ar fi purtat altfel si ma intristeaza aceasta cauzalitate peste masura, poate asta e si unul din motivele pentru care de vreo 3 ani m-am decis sa nu am copii. Simt ca tot ce am trait atunci m-a facut ceea ce sunt azi, si orice as face sau oricat m-as stradui in viata mea de adult , tot nu va fi suficient sa compensez sau sa rescriu istoria mea, ca om. Ca si cum te-ai apuca sa construiesti o casa incepand cu mansarda…
      Iti doresc sa te impaci tu cu tine, cu ei poate nu este posibil…si sa incerci, daca poti, sa te distantezi, stiu ca e doar o varianta de compromis si evitarea nu ajuta pe termen lung, dar macar fa ce este necesar pentru a putea fi tu insati. E greu sa ai o viata in care doar incerci sa placi altora (evident fara succes) si sa te trezesti la maturitate intrebandu-te ”cine naiba sunt eu si ce vreau pe lumea asta?” Ai o datorie si fata de propria ta persoana, nu doar fata de parintii tai. Numai bine iti doresc!

    • Si inca ceva ce am omis sa spun in posturile anterioare, cred ca este foarte important sa ascultam, in special criticile ,chiar daca e foarte greu si nu sunteti de acord absolut deloc nu va grabiti sa contraziceti si sa vorbiti peste celalalt ci dati ocazia unei discutii. Simplul fapt ca ai deschiderea necesara sa asculti un om cand iti reproseaza ceva, iti arati dorinta de a remedia situatia, de a-l intelege si, de ce nu, de a accepta o parere ce nu e musai sa coincida cu a ta. Nu poti sa imi impui felul in care simt sau ma simt . Iar aici as putea sa dau ca exemplu multe emotii impuse inca de mici copii: ” nu trebuie sa plangi ” , „nu trebuie sa iti fie frica” spuse la modul imperativ. Iar aici fac o paranteza si o sa ii spun Printesei Urbane ca o felicit pentru faptul ca o incurajeaza pe cea mica si o lasa sa experimenteze diferite trairi fara sa i le inabuse.Esti cu ea, acolo, faceti fata crizei impreuna fara sa ii spui ”nu trebuie sa simti asta”. Evident ca sunt situatii si situatii si ca sunt momente in care e perfect ok sa spunem anumite lucruri de genul asta, evident pe un ton adecvat care sa reflecte apropierea si empatia, important e sa putem face distinctie.
      Mereu impunem altora felul in care stim noi ca ei trebuie sa se simta….ciudat, nu? Atunci de ce mai suntem diferiti daca cu totii trebuie sa fim la unison?! Melodia aia ”gandim la fel, simtim la fel” nu se aplica tuturor, si nici nu e nimic gresit in a simti altfel:))
      De curand, cand i-am spus mamei cum ma simteam la un anumit moment dat, mi-a dat replica: ” ehhhhhhhhhh, prostii!!! ” ……adica orice e diferit de ce stii tu ca ar trebui sa simt e prin urmare o tampenie, nu?
      Ca parinte, imi conduci o viata realitatea, emotiile, gandirea, nu imi dai ocazia sa intreb, sa fac diferenta singura iar mai apoi ai pretentii sa fiu independenta si curajoasa. Ce conteaza ce am simtit eu, tu doar te concentrezi pe cum sa mi le scoti mie din cap fara sa iti pui macar o secunda problema sa incerci sa intelegi sau macar sa asculti….Anulezi persoana din fata ta si emotiile ei prin 2 cuvinte stupide care nu fac nimic altceva decat sa creeze o prapastie sa iti garanteze ca in viitor nu va mai exista niciun fel de comunicare, what so ever!

64. Este asa de trist ce am citit ca nu mai pot scrie. Simt o furie ingrozitoare catre toti parintii cauzatori de rani. Si stiti ca Romania e inca plina de drame? Stiti ca parintii anilor 80 sunt de fapt si acum la tara si nu numai? Va dati seama ca de fapt 70% din parintii de acum procedeaza identic? Ceea ce vedem noi stanga / dreapta apropiata nu e realitatea. 🙁
    Uff, imi vine sa plang, sa plang si sa plang 🙁
    Poate va fi mai bine…..

65. Printeso, ce-ai facut???!!!! De ce ai deschis cutia Pandorei???
    Doamne, nu-mi revin…nu pot sa cred prin ce-au trecut unii, incredibil.
    Nu, nu ma voi lauda cu parintii perfecti, dar eu (generatie `78, ca sa fie clar pentru toata lumea), nu am stiut ce e aia bataia, trauma psihica, datul afara din casa, etc etc. Da, cred ca m-au comparat cu altii de cateva ori, dar atat.
    E drept, am fost crescuta la bunici pana la 7 ani.
    M-au lasat sa dau cu capu` de toate pragurile posibile pentru ca, imi spunea tata, numai asa il vezi pe cel de jos. M-au cresut sa fiu libera, verticala, cu lungul nasului (ca asa-i la noi in Bucovina); mi-au cerut sa-mi sustin punctul de vedere cu argumente solide, indiferent de interlocutor, m-au sustinut si iubit. E adevarat, mama, o ultra-conservatoare, nu mi-a spus niciodata atunci ca ma iubeste. Mi-a spus-o acum, cand ma vede/aude declarandu-mi sus si tare iubirea pentru fetita mea….
    Ce sper este ca voi toti care ati suferit enorm atunci si trageti scheletele traumelor dupa voi, sa va vindecati, sau macar sa se cicatrizeze ranile si sa deveniti mai buni!

66. Buna Ioana, buna ziua tuturor!

    Ioana, felicitari pentru viata pe care o ai, pentru copilasa superba si pentru relatia incredibila pe care o construiti! Felicitari pentru familia frumoasa pe care o construiesti, Liviu e un om cel putin la fel de minunat! Sa fiti binecuvintati, sa fiti sanatosi si sa ai nastere usoara!
    Stii ca scriu rar, sper din suflet ca stii insa ca te citesc des (zilnic! Uneori mai intru si inw/e, just to make sure, uneori mai postezi – spre bucuria mea!)
    Asta este un post special, am simtit nevoia sa comentez la el pentru ca sunt realmente impresionata de multitudinea de comentarii….sunt sora cea mare intr-o familie cu 5 copii! Am parintii foarte tineri (mama m-a nascut cind avea 15 ani – nu, nu suntem tigani, cel putin nu in viata asta :-)!). Am avut o copilarie cam cum ai descris-o tu pe a ta…habar n-am, „casa-i a mea, usa-i a ta”, „plete lungi si mintea scurta, mai bine erai urita si desteapta” – SUNT FRUMOASA SI DESTEAPTA!!!! – „nimic n-o sa fie de capul tau, esti o curva…”…..sora cea mare fiind eram un fel de sora mai mica a maica-mii, aveam responsabilitati in gospodarie oarecum egale, intre mine si fratii mei e diferenta mare de virsta….cred ca la un moment dat am avut si eu de luptat cu ceva traume, cred ca m-am simtit nedreptatita, folosita, abuzata, imbatrinita inainte de vreme!
    Ce vreau sa va spun insa tuturor: chiar daca nu ne amintim asta, chiar daca nu acceptam si nu credem (normal, e mai usor sa dam vina pe altii!) suntem autorii propriilor vieti si responsabili de experientele pe care le traim! Alegem sa traim asa. Alegem experientele, uneori ne alegem si familiile in care venim. Doar uneori. E simplu sa dai vina pe parinti, pe fratii mai mici sau mai mari, pe bunici, pe vremuri, pe lipsa de bani, a tv-urilor si tehnicii, in ultima instanta e foarte simplu sa dai vina pe Dumnezeu….a murit mama?!? Asa a vrut Dumnezeu! Am un copil cu probleme si care se drogheaza?! Asa a vrut Dumnezeu, soarta, asa a fost sa fie!
    Nu spun sa ma credeti dar ginditi-va putin: daca ar fi cea mai mica posibilitate ca VOI (ma rog, noi!) sa fi fost aceia care ne-am ales experientele respective, daca suntem cu adevarat responsabili de tot ce ni se intimpla, bun sau rau, daca noi am vrut si ne-am asumat ca in viata asta pamanteana sa fim ce suntem si sa patim ce patim doar pentru ca noi am vrut sa patim asta, cum ar fi?!?! Daca nu am mai putea sa dam vina pe mama si pe tata ca ne-au crescut asa, ca au lipsit, ca ne-au batut, daca am stii cu precizie ca noi am ales sa patim asta ca sa invatam sa nu ne abuzam copii, sa ne iubim parintii si fratii neconditionat, sa avem relatii proaste pentru ca apoi sa fim recunoscatori cand recunoastem relatiile bune….
    Eu in asta cred! Asta imi este convingerea, terapia, vindecarea! Am pierdut copii, am avut relatii proaste, am avut o copilarie cum am avut-o…..am divortat, m-am recasatorit, frumoasa, incredibila, minunata mea fiica a avut o adolescenta tulburata to say the least….mi-a fost rau, greu, mi-a fost bine, cald. Sunt fericita acum, am sa raman fericita pentru ca nu mai vreau sa dau vina pe nimeni! Suntem toti copiii Universului (spuneti-i Dumnezeu care vreti, Buddha care vreti, Mahomed care vreti! Mama Natura, Spiritul Etern, chemati-l cum va doriti, in caz ca va doriti asta), lumea asta ne iubeste asa cum ne iubim noi copii! I-ai rupe mina Sofiei daca ar fura?!? Fiica mea a furat din casa maica-mii…nu i-am rupt nimic! Ei bine, nici Universul nu ne pedepseste! Nu ne da parinti rai, copii bolnavi, nu pierdem sarcina ca asa a vrut Dumnezeu sau asa a fost sa fie. Traim ce traim pentru ca vrem asta, pentru ca vrem sa evoluam, pentru ca vrem sa fim printese dar si cersetoare, vrem sa fim bogati si vrem sa fim saraci, vrem sa ne fie foame si vrem sa mincam caviar! Vedem ce vrem sa vedem, intelegem ce vrem sa intelegem!
    Haideti sa ne asumam toti responsabilitatea! Lumea o sa fie mai buna, copiii mai iubiti, mai liberi, mai apropiati de noi!
    Ioana, esti un suflet minunat! Un om frumos! Talentat! Un parinte minunat, imi esti exemplu si te admir. Dar parerea mea e ca toti (si deci si tu) purtam responsabilitatea propriilor vieti! Le ducem dupa puteri, le ducem mai departe. Invatam. Si atunci cand cadem, cadem pentru ca am vrut ca vinataia aceea sa ne doara si sa ne aminteasca sa schimbam ceva! Parintii tai sunt oameni asa cum esti si tu. Ai avut ceva de invatat de la ei, din experienta cu ei, fiecare gest al lor, cuvint al lor a fost pentru tine! Stiu un citat pe care mi-l repet mereu cand imi devine greu: „tot ce ni se intimpla, ni se intimpla pentru noi! Nu NOUA! Pentru noi”
    E doar parerea mea! Nu vreau sa faceti nimic, vreau doar sa va ginditi daca ar fi cumva posibil sa fie totusi asa! Sa fi trecut prin ce-ati trecut, sa fi trecut prin ce-am trecut ca sa fim ceea ce suntem astazi!
    Te imbratisez cu drag si cu respect, sa fiti cu totii iubiti, sanatosi si binecuvintati! Si sa scrii, Ioana! Atit cat ai sa vrei si ai sa poti sa scrii! Eu sunt aici sa te citesc si asta ma face foarte fericita!

    • Draga Anca F,nu cred ca noi ne alegem parintii,ca daca ar fi asa n-ar mai fi copii in orfelinate sau abandonati la ghena!Si,da,poate avem ceva de invatat,de asumat din relatia cu parintii nostri,asa a vrut karma sa ne ‘ajute’,dar tocmai asta zicem si noi aici,ca am invatat cum sa nu repetam niste greseli,cum sa iertam ce ni s-a intamplat si sa-i intelegem,pe ei,pe parinti.Te rog,nu-mi spune ca nu crezi ca traumele din copilarie nu au efecte asupra adultului.Au!Unii dintre noi sunt puternici,sa zicem,si ne-am facut viata cum am dorit,unii insa nu.Sunt de asemenea sigura ca pedofilii,criminalii you name it au mari probleme la cap nerezolvate,tot din copilarie.Posibil sa fie totul in legatura karmica cu vietile anterioare,cum sugerezi tu,dar asta e alta discutie,intr-un alt post.
      Eu chiar as vrea sa se stie povestile copiilor adulti de azi si sa le spunem fara sa ne simtim tot noi vinovati.
      Hai ca azi m-am pus pe treaba cu scrisul:))

    • Draga Tot eu, iti multumesc frumos! Ma vad insa nevoita sa ma repet un pic: 1. Nu toti avem dreptul sau puterea sa ne alegem familiile (parintii). Pentru asta, se presupune ca respectivul spirit, respectiva energie este foarte evoluat/a. A trecut prin multe experiente, multe vieti, si-a platit karmele, a invatat si evoluat astfel incat a ajuns in postura de a-si putea alege experientele. Nu toti avem dreptul si privilegiul asta. Toti ne putem alege experientele insa! Nu si cum le primim si in ce forma, nu si in ce moment trecem prin ele. Copii din orfelinate au lectia lor, aleasa de ei. Copiii care mor in razboaie, care fac foamea si frigul, oamenii batrini abandonati, you name it. Sunt experiente. Toti trebuie ajutati, respectati dar mai ales iubiti. Toti putem ajunge acolo, oricare dintre noi poate ca am fost cindva acolo. uitarea este al doilea mare dar, inafara de liberul arbitru. Eu nu detin insa nici un adevar absolut. Spun doar ce cred si simt eu, ce ma ajuta si motiveaza pe mine. Pedofilii si criminalii exista pentru ca si acelea sunt lectii. Crezi ca pedofilii nu au sau nu au avut mame?! Surori?!? Sunt experiente toate! Osho – care mie imi place foarte mult si la ale carui teorii ma gindesc adeseori – spune ca viata se petrece in cicluri de 7 ani. Si spune ca intre 7 si 14 ani copiii ar trebui lasati sa isi exploreze sexualitatea. Sa fie cat de curiosi vor, sa intrebe, sa se uite, sa vada…sustine ca doar prin asta s-ar reduce imens pornografia, infantila sau nu, perversiunile si unele agresiuni din zona asta. pentru ca daca nu ti s-ar tot spune ca e rusine, ca nu e voie, ca baieteii asa si fetitele pe dincolo, ca ai nu e in regula, ca asta nu e ok….n-ar mai fi atitia frustrati! Atitia obsedati/e! Eu cred asta. Repet: e doar credinta mea. E ceea ce citesc eu, sunt lucruri cu care rezonez eu. tot ce traim sunt experiente prin care noi am ales sa trecem. Pentru ca odata, candva, cand nu ne mai amintim sau am birfit, sau n-am crezut, sau am invidiat, sau am zis ca noi am fi putut mai mult si mai bine si atunci am primit experienta aia ca sa demonstram. Sau ca sa infirmam si sa invatam. Oamenii judeca mult, invidiaza mult, cer si nu inteleg ce cer, cer si cand primesc nu mai vor sau vor altceva….si nu e rau, asa invatam. Trebuie sa fim responsabili, ingaduitori, sa iubim mai mult si sa avem mai putine orgolii. Daca e complicat?! Probabil ca nu. Dar uita-te in jur s-ai sa vezi ca e mai usor sa chemi ploaia 🙂
      Cu drag!

    • Mi se pare mie sau pana la urma fiecare religie sau filosofie de viata te face praf?bai esti naspa!tre sa te indrepti!tre sa iubesti cum frumos ne explici tu-si cred si eu nuantat in asta-ca de nu mama karmei te mananca!iar o iei de la capat si sa vezi ce rol naspa iti dau:)Inchei asa in ton de gluma ca sa nu punem aici de o dezbatere semi religioasa.Numai bine!sau Namaste!cum preferi

    • Copiii care mor de foame sau din cauza părinților iresponsabili, li se întâmplă tot din cauza ca asa au ales ei?

    • Just saying…
      „A little learning is a dangerous thing;
      drink deep, or taste not the Pierian spring:
      there shallow draughts intoxicate the brain,
      and drinking largely sobers us again.”

67. Pardon ca m-am insirat asa tare si am scris asa mult 🙂

68. Am presimtit articolul asta cand, citind despre parinteala (desi eu nu am copii.. inca), m-am certat cu mama pe niste lucruri nespuse din copilarie… imi face bine sa citesc tot ce-ai scris, desi nu recunosc toate intamplarile povestite de tine. Ma regasesc in ce-au scris altii si mi se face pielea de gaina citind unele comentarii… Multumesc si eu pentru articol!

69. Citesc atatea posturi triste si ma ingrozesc. O fi fost parintii atat de rai la toti ca eu nu-mi amintesc sa fi fost chiar asa.
    Cu exceptia faptului ca tata nu prea se implica in cresterea noastra, insa imi dadea cate un sarut pe frunte inainte de culcare, mama a fost cea care ne-a educat, certat, iubit, mangaiat.
    Ea a fost una dintre elevele cele mai bune din clasa, pe noi(eu si fratele), desi avea cerinte, nu a facut tragedie dintr-un 7 sau 8, dimpotriva, ne incuraja si zicea, „vezi, trebuie sa inveti ca sa fii mai buna, pentru ca tu poti fi mai buna dar nu vrei”. Si eu tindeam sa fiu mai buna si eram. Imi dadea anumite treburi de facut pe care nu le faceam si eram certata si pedepsita ca nu ma mai lasa sa ma uit la tv, insa cred ca chestiile astea trebuiau sa fie asa, pentru ca doar asa imi cultiva responsabilitatea de a indeplini chestii obligatorii.
    Nu zic ca nu au lipsit expresii de genul „Nu avem bani” or „Eu te-am facut eu te omor”, „O sa va las intr-o zi pe toti si o sa plec in lume sa nu mai aud de voi”, „Taci”, dar pe mine nu m-au traumatizat deloc treburile astea, pentru ca dupa jumatate de ora ma duceam pe langa mama si ma linguseam, iar ea devenea cea mai buna mama. Iar cand venea seara de la serviciu, eu rascoleam prin geanta ei fara sa ma vada si de fiecare data gaseam ceva bun acolo (ceva bun= ceva dulce). Ma duceam la ea o cuprindeam si ii ziceam ca mi-e pofta de ceva dulce si ea zicea du-te si cauta in geanta ca am ceva si eu ma prefaceam ca sunt uimita si bucuroasa.
    E adevarat ca unele chestii mi-ar fi placut sa fie altfel, de genul sa mi se explice ce am facut gresit atunci cand eu chiar nu intelegeam ce am facut gresit, insa toate astea m-au facut mai independenta, m-ai stapana pe mine si responsabila. M-a sustinut intodeauna cand vroiam sa fac ceva si asta e cel mai important in cresterea unui copil, sa-i dai incredere. Sa-i dai o palma la fund sau sa il certi atunci cand a facut o boacana nu e cel mai grav lucru, a gresit trebuie sa plateasca intr-un fel sau altul, dar e mai important sa-i explici copilului cu ce a gresit si sa-l lasi sa-ti explice si sa-i explici ce e in neregula.
    Eu as mai retrai o data copilaria mea, a fost extrem de frumoasa, cu bune si cu rele. Si nu cred ca am nevoie de cursuri sau carti de parenting ca sa-mi fac copilul fericit. In teorie sunt multe lucruri care nu se pot aplica in realitate. Asa ca cel mai important e sa acordati atentie si dragoste copiilor, nu sa-i cresteti dupa reguli de parenting.

70. Graaaaaaavvvv ce citesc aici! Ce parinti buni am si ce copilarie frumoasa am avut, iar acest post nu face decat sa-mi intareasca crezul. Pai daca nici pentru parintele tau nu esti cel mai cel si te compara cu altii, atunci cine sa te mai aprecieze? Le multumesc parintilor mei pentru tot ceea ce au facut pentru mine, pentru felul in care m-au crescut acum 3 decenii si pentru tot ce mi-au oferit, asa cum au putut, poate lasand-se pe ei pe locul 17……… si cu siguranta fara carti de parenting 🙂

    • Ai pus punctul pe i sau pe tot alfabetul…ce tristețe mare trebuie să fie DACĂ NICI PENTRU PĂRINTELE TĂI NU EȘTI CEL MAI CEL…așa de animal instinct măcar. Tot nu pricep…nu pricep. Mă refac fetiță mică și vă imaginez pe toți cei curajoși care v-ați deschis inima aici și vă iau cu mine să ne jucăm în curtea copilăriei mele fericite. Dureroase comentariile dar și vindecătoare.

      Așa de dureroase că la formular când mă întreabă sec cât face opt minus x= patru, mă întreb eu ce tre să scriu aici de fapt?

71. Nu e asa. M-am gandit. „Traim ce traim pentru ca vrem asta”.“Tot ce ni se intimpla, ni se intimpla pentru noi! Nu NOUA! Pentru noi”. Incearca sa explici asta unei fete care a fost abuzata de ta-su sau fetei pe care a ars-o maica-sa cu fierul (exemplu mai sus). Purtam responsabilitatea prorpiilor vieti toti dintre noi, dar asta se intampla cam de atunci cand intelegem ce e aia viata, de la 18 ani (according to law). Si eu cred ca lucrurile se intampla cu un motiv, ca viata te testeaza…ce nu te omoara, te face MAI puternic. Asta daca esti deja puternic; daca nu, te face varza. Case in question.

    • Irina, draga mea, dar nu am de ce sa explic! Crezi ca mie mi-a venit usor sa inteleg sau sa accept ca fiica mea de 13 ani, la momentul acela, se droga?! Ca a furat de la mama din casa?! Crezi ca mi-a fost usor sa accept ca 21 de ani din viata am fost al 3 lea adult in casa?! Ca adormeam la liceu cu capul pe banca, de oboseala nu de mahmureala, ca toata noaptea leganam la ploduletzi?! Unii nu incep sa gindeasca si sa fie responsabili nici la 30-35-40 de ani! Trust me, I know better! Dar pe de alta parte gindeste-te ca daca o fata abuzata de tata reuseste sa inteleaga, realmente inteleaga ca nu i s-a facut nici o nedreptate, ca aia a fost o experienta asumata, ca a trebuit sa invete o lectie din ea…nu stiu daca ai citit sau ai auzit de Louise Hay. Femeia aceasta a fost violata de tatal ei si ulterior de inca 2 barbati daca imi amintesc corect. A avut o viata apriga si dureroasa, a cunoscut gloria si a cunoscut mizeria. Este una dintre cele mai puternice si cunoscute autoare de literatura motivationala, cartea ei „Vindeca-ti viata” s-a vindut in milioane de exemplare. De asemenea, dr. Wayne Dyer…abuzat de catre tatal sau. Drogat. Bautor. Acum unul dintre cei mai echilibrati oameni, cu o carisma extraordinara. Nu stiu ce sa spun, sunt lucruri care in mintea si mai ales in sufletul meu se aseaza cu o anumita logica. Am compasiune pentru fiecare situatie dintr-asta ireala, inumana, sunt recunoscatoare pentru a nu fi fost vreodata abuzata, molestata, batuta (nu batuta rau, ma rog!)….dar am mii se exemple in cap, din copilaria si din viata mea care imi arata ca ba da, asa este. Alegem experientele. Cu putin noroc, alegem familiile in care venim. oamenii de care ne inconjuram. Avem karma. Fapta si rasplata. Cuvintele pe care le scoatem ne creaza literally viitorul. Iti dau un exemplu concret: eu injuram destul de mult, aveam o violenta latenta….cand am inteles ce rau imi fac, mie personal, cu injuraturile acelea; cand am incetat; cand am inceput sa ma gindesc ce scot pe gura si sa fiu atenta ca imi creez viitorul, conjuncturile viitoare….trebuie sa fie responsabili, Irina si asta este al naibii de greu! Ne e usor sau mai usor sa dam vina pe cinava: daca mama nu-mi spunea ca-s curva nu ajungeam asa! Daca tata nu ma batea nu-mi alegeam un prieten care sa ma abuzeze. Avem liber arbitru. E un dar. Mare. Nu ne folosim de el, cateodata, decat ca sa facem rau. Zona de comfort e mare si iesim greu din ea! „Daca as fi facut facultatea la timp, daca nu nasteam, daca emigram, acum e prea tirziu….” Nu e niciodata prea tirziu. Nici prea greu. Noua ne e greu, noi decidem ca e tirziu. Suntem responsabili. Noi, nu altii. Si da, ni se intimpla pentru noi, nu noua.
      Iti multumesc mult pentru raspunsul tau si pentru ca te-ai gindit. Si ai citit, si m-ai luat in seama

    • sunt ferm convinsa ca un copil de cateva luni face echilibru intre karma si dharma atunci cand este batut, molestat, chinuit in fel si chip de cei care l-au adus pe lume.

    • Imi pare rau ca asta ai inteles ca spuneam eu. Evolutia presupune insa cu totul altceva. In tot cazul, te asigur ca toti copii sunt super dotati si au o inteligenta si o sensibilitate care noua, adultilor ne lipseste in proportie de 90% (nu, nu am gresit procentul). Bebelusii sunt mai puternici, sunt curati, ne-alterati. Sunt deschisi catre ezoteric, catre fantastic, catre miracol. Mama mea, care este asistenta medicala de terapie intensiva pe sectie de copilasi, mi-a povestit despre o statistica superba: bebelusii sunt cei mai puternici si castiga cam toate razboaiele cu moartea. Astea spune foarte multe. Inteleg ca ai vrut sa ma pui putin la punct dar eu nu ma refeream deloc la ce spui tu. Eu am inteles destul de tirziu ca nu e vina lui mama si a lui Dumnezeu ca eu m-am nascut cea mai mare dintre cei 5 copii ai parintilor mei. Cu siguranta am suferit cumplit cand eu n-aveam voie afara la joaca pentru ca trebuia sa plimb bebelusii si nu aveam voie la intilniri caci trebuia sa gatesc cand veneam de la scoala. Nu am facut atunci diferenta intre dharma si karma dar o fac acum. Si eu cred ca pentru mine cel putin e f ok asa!

    • Imi cer scuze pt typo-s si daca pe alocuri par incoerenta. M-am grabit sa scriu.

    • am inteles perfect ce ai vrut sa spui. dar nu e usor de inteles 🙂 inca nu sunt de acord 100% dar getting there. 🙂

72. Hai sa incerc sa spun ceva, desi este greu.

    Parintii mei nu se iubesc si nu se inteleg, iar bruma de intelegere pe care o aveau unul pentru celalalt s-a spulberat cand avea sora mea mai mare 4 ani, din cauza unor barfe urate. Traiesc si acum impreuna, cat am crescut a fost „pentru copii”, acum s-ar duce unul de la celalalt, dar nu au unde…
    Mama nu l-a lasat pe tata sa ne bata. „Andrii, nu da” – am auzit atat de multe ori. Si nu, n-am fost batuti. Fratele si sora mea si-au luat cate o bataie cand n-au spus unde se duc si i-au cautat de-au innebunit…dar in schimb am cunoscut din plin certuri intre ei doi, tipete, urlete, teroare psihica aplicate noua de tata.
    Mama a fost cea care a fost mereu blanda si intelegatoare si a rabdat cu tonele si s-a bagat in fata lui cand se apuca de urlat la noi…
    Cand am crescut mai mari, chiar daca eram buni la invatatura, acasa eram si noi ca niste copii: vroiam joaca, tv, iesit „in drum” cu prietenii, s-a inceput placa cu „sunteti niste lenesi, nimic n-o sa faceti in viata”….Surorii mele, cand a venit dupa facultate cateva luni acasa caci inca nu-si gasise serviciu, i-a scos ochii „si amu, tot eu sa te tin?” de a plecat saraca fata a doua zi la Chisinau, cu ce ar fi azi vreo 30 de ron in buzunar…
    Il inteleg cumva, a fost cel mai mare din 8 copii, a fost practic un orfan, caci nimeni n-a avut timp de el cand era mic. Le-a fost mereu greu cu noi, 3 copii si vremurile schimbatoare in care am crescut, dar cred ca aceeasi paine s-o fi avut, dar sa fi fost intelegere, eram cu totii alti oameni azi.
    Azi noi toti trei suntem „dammaged”, toti stim ca „Asa nu”, dar cum sa fie „Asa da”….inca mai cautam. Sora mea s-a casatorit cu un barbat bland si bun, are 3 copii si o casnicie frumoasa…clar nu repeta greselile din familie. Eu mi-am ales un baiat crescut frumos si integru de 2 oameni care se iubesc si acum…am inceput sa ma simt la ei aproape ca acasa. Fratele meu….de el mi-i cel mai frica, pentru ca se casatoreste cu o fata dintr-o familie unde sotia a fost si este batuta…dar sper ca o sa fie amandoi intelepti si n-o sa cada in tiparele parintilor….
    Imi iubesc parintii – da, organic, cu toata fibra. Inteleg tot ce a fost, dar n-am iertat mai nimic si orice vizita mai lunga de 3 zile inca duce – garantat – la lacrimi.
    Partea buna este ca acum suntem adulti si spunem ce ne deranjeaza si nu ne mai calca in picioare. Eu inca mai sper sa asculte si sa inteleaga cat rau a facut…

73. Comentariile de aici sunt mult mai roz fata de miile de comentarii de la o piesa veche de vreo 4 ani, care asa nepromovata si fara videoclip tot are 7 milioane de vizualizari. Acolo, la comentariile youtube s-au adunat mii de copii abuzati in Romania anilor ’80, ’90 si 2000. Link, mai jos:

    http://www.youtube.com/watch?v=ZOJA8gtNdBQ

    (se poate embed? merci)

74. Vai, vai…m-am regasit in multe situatii…nu chiar in toate dar, sincer, e un pic trist. E trist pentru ca de curand, de cand am inceput sa citesc despre parentingul neconditionat, mi-am dat seama in ce mod m-au afectat „tratamentele” din vremea aceea si cum as fi putut sa trec altfel prin diferite situatii ale vietii. Vorba ta, respect de sine cam la piciorul broastei, incercam mereu sa par ceea ce nu eram, sa fiu pe placul celorlalti iar despre faptul ca parintii stiau intotdeauna ce e mai bine pentru mine, ce sa zic…era de la sine inteles. Cu toate astea nu am fost un copil problema, imi iubeam prea mult parintii si nu voiam sa-i supar, ceea ce este valabil si acum, doar ca altfel 🙂

75. :))))am citit comentariul alinei si mi-am amintit de „magarita”. Doamne, cand imi spunea mama „magarito”, imi venea sa intru in pamant de rusine, era clar ca am facut ceva nasol rau de tot. Si acum ma bufneste rasul de fiecare daca cand aud cuvantul:)))

    • Pe mine si pe sor-mea ne lua mama la cearta incepand cu „fai caprelor, va smulg ciuful ala din cap!!” si cand ne alinta ne zicea „caprite”, mai indulcea treaba :))

76. mda…suntem cam multi „accidentati”, bag de seama…
    nici la mine nu au stat prea roz lucrurile, mama mea biologica nu a fost in stare sa ma creasca si m-a adoptat cu acte sora ei; ma cresteau ea, inca o matusa si bunica-mea. Tin minte ca bunica mea si cealalta matusa erau calde si se purtau mereu frumos cu mine, asta cred ca m-a salvat sa nu ma duc cu capul de tot. Mama mea, care m-a adoptat, probabil si ea cu ranile ei multe, era (acum s-a mai muiat un pic) foarte exigenta si imi aplica tot felul de pedepse – de la batai pana la umilire in public daca luam note proaste. O data m-a trimis la scoala intr-un trening de casa vechi si naspa, ca sa ma faca de ras ca nu aveam note bune. Cea mai rea amenintare era ca ma trimite „inapoi”, adica in casa bunicii unde locuia doar mama biologica – si unde era nasol. M-a si trimis o data, drept pedeapsa. M-am refugiat in citit, plans si scris poezii, m-am si gandit sa ma sinucid si nu o data. Nu o invinuiesc, atat a putut, in rest imi cumpara haine frumoase, facea rost de tot felul de delicatese pe vremea aia, ma trimitea in tabere…dar ranile au ramas si uite ca dupa 3 ani la psiholog abia imi revin incet incet…E un om bun, ca dovada ca mama biologica a mai facut un copil si l-a adoptat si pe el, nu oficial,dar tot ea l-a luat sa il creasca, cu bunica mea si cealalta matusa. Din pacate cam cu aceleasi tratamente,iar eu a trebuit sa am grija de el, desi eram si eu un copil, si m-am trezit ca pe langa toate cele mai apare inca cineva…nu m-am purtat frumos cu el, am copiat ce vazusem la mama, cu tipat, insultat, pocnit. El nu a fost asa rezistent ca mine, s-a apucat de droguri…acum ne luptam sa il scoatem la lumina, si eu si mama, a fost si ea la psiholog, s-a mai schimbat. E greu…dar stiu sigur ca imi cresc bine copilul si el va face la fel. Bafta tuturor la vindecat rani 🙂

77. Asta-i copilaria mea, cap-coada, continua in prezent cu o forma putin altfel. Cu amenintari de dat afara din casa, cu argumentul „tonului”, cu tipat in timp ce dormi (da, este o crima sa dormi peste ora 10, in weekend), cu certat daca esti o fire mai introvertita si tot asa. E o placere!

78. Tata, ne-a batut, ani de zile, aproape in fiecare zi. Ultima bataie am luat-i cand aveam 14 ani. Am fost 4 frati. Crescuti de tata. Mama, dupa ce ne-a facut, a fugit cu altul. Asa ca tata ne-a crescut de mici. Pe toti copiii din „gasca” ne bateau parintii. Acum sunt si eu parinte. Am doi baietei. Nu ii bat. Nu ii bat pt ca stiu ca se poate educa si altfel. Dar nici nu-i judec pe parintii nostri. Ma uit la tinerii din ziua de astazi. Eu ii vad mai lipsiti de educatie decat cei de acum trei decenii. Inainte nu prea aveam curajul sa injuram parintii, acum nu numai ca te injura, dar daca intinzi putin coarda ( ca parinte ), s-ar putea sa primesi si o bataie. 🙂 Asta este adevarul.

    • Ultimul comentariu,gata!Nu stiu ce am nu ma pot abtine:)
      Daniel:Bataia ne e buna!Punct.Asta stii si tu,clar.Problema sau smecheria este ca ea trebuie inlocuita cu alta metoda educationala plus iubire,normal.De-aia sunt bune cursurile si cartile de parenting,gasesti idei acolo cate vrei,plus blogul Ioanei:ea ne da totul gratis,numai sa vrem sa deschidem ochii si sa invatam.
      Copiii din ziua de azi sunt mai impertinenti pentru ca au curajul pe care noi nu l-am avut,dar nu sunt educati.Si ma refer in principal la primii 7 ani de acasa,care sunt ESENTIALI.Crizele copiilor incep pe la 3 ani,mai e un val in jurul varstei de 9 ani si apoi urmeaza cel mare,al adolescentei.Daca se comunica asa ca de la suflet la suflet cu copilul din prima zi sunt sanse maaaari sa rezulte copii echilibrati si frumosi.

79. trist ce s-a intamplat, trist ce se intampla. inainte era si influenta comunismului, nici acum nu suntem departe, comunismul reprezinta alte lucruri in viziunea mea. atunci erau bani dar erau limitari (mancare, libertate, nici parintii nostri nu aveau prea multe variante – unii cel putin, doar ca exista posibilitatea la vacante). comunism acum pe scurt – te duci la piata si nu poti cumpara pentru ca nu ai bani, atunci aveai bani, limita la cumparaturi. frustrarile parintilor asupra oastra erau multe. majoritatea au fost batuti, eu am fost scoasa si la usa in fundul gol, clasa a doua. am trecut peste? NU. inca imi amintesc. batuta, jignita etc…ca mai toate cazurile de mai sus. toti am vrut poate sa fugim de acasa, dar unde? iesit afara – nu am avut voie pana la aproape 15 ani, cand am intrat laliceu, si drumul spre casa era mai lung, exista sansa unui chiul pe motive de sanatate, pentru ca deh eram copil eminent, nimeni nu punea la indoiala. acum joc in disperare tot felul de jocuri, in amintirea copilariei. ce ni s-a intamplat ne-a intarit sau demoralizat. multi avem macar respect acum, noi nu stim decat poate sa ne facem respectati cum ne faceau si ai nostri pe noi – urland. a da intr-un copil spunea cineva e josnic. nu se poate apara. ganditi-va ca femei cum ne-am simti daca ne-ar pocni sotul, un copil probabil simte si mai mult. cand nu mai facem fata cu grijile si rabdarea, probleme de munca, familie, bani refulam pe cel mai slab – copilul. cum evitam asta? cei mai frustrati dintre noi (si eu subscriu) sunt cei care au probleme, care nu mai fac fata zi de zi, iar copilul tau propriu poate deveni intr-un punct o povara. iar dupa o zi agitata in care copilul de 15kg iti spune mami te iubesc, somn usor iti vine sa iti dai palme si sa plangi chiar daca doar ai tipat la el. trebuie sa invatam de la o generatie la alta sa schimbam gandirea, nu se poate peste noapte, asa cum multi nu intelegem ca pe scara rulanta daca nu urci pe stanga, astepti pe dreapta ca te urca ea…

80. As putea sa mai adaug cateva:

    1) Mai bine faceam un rahat si-l mancau cainii!
    2) Ia uite, fata Mariei cum lucreaza zi de zi. Si cand ma gandesc la a mea ca o doare-n cot.
    3) Daca nu intri la liceu, la taraba vei vinde. Sau ” ia sa vedem, sari din barca prostilor sau ramai in ea”. Asta era la facultate.
    4) Idioata idiotilor, imbecilo, proasta prostilor.
    5) Cretino, nenorocito
    6) Batai, pliciuieli. Ultima palma am primit-o cand eram in facultate.
    7) Dintoaso.
    8) Aveam dantura deformata si atunci cand eram mica si mergeam la serviciu la taica-miu, acesta imi spunea de fiecare data sa bag dintii in gura sa nu cumva sa-l fac de rusine. Daca ma vedea ca zambesc imi facea semne din buze ca sa astup dintii.
    9) Futu-ti mortii ma-tii si altele de genu. Scuze de expresie dar as vrea sa nu-mi cenzurati textul.

    ….si toate astea reprezinta o mica parte din tot ce s-a intamplat. Am invatat sa indeplinesc asteptarile altora mai putin p’ale mele. Sa-i multumesc pe altii din frica. Am avut cand eram mica OCD (comportament obsesiv-compulsiv) si eram luata in ras pentru tot ce faceam. Tarziu am inceput sa-mi dau seama de sindrom cand am citit pe internet.
    In prezent, de 6 ani fac terapie si am reusit treptat sa scap de unele lucruri care ma faceau sa ma comport ca si ei. Am reusit sa dobandesc ceva ce nu a existat niciodata: stima de sine! Sa nu-mi fie rusine de cum arat si sa-mi demonstrez ca e ok sa mi se intample lucruri bune. Ca e ok sa merit tot ce mi se intampla bun in viata.
    Au fost si lucruri bune dar cand pui totul in balanta acestea cantaresc prea putin.

81. Si eu m-am nascut acum 30 si un pic de ani, dar, exceptand faptul ca nu se gasea mai nimic prin magazine (in Bucuresti poate cu atat mai mult, ca nu veneau nici rusi, nici unguri :P), ca programul la TV era practic inexistent (lucru pe care, pe cuvant de onoare, daca-l regret, am citit tone de carti si am alergat pe afara cu toti copiii de la bloc), nu mi s-a intamplat nimic din ce descrii tu. Taica-miu n-avea si n-a avut niciodata prea multa rabdare, dar nici atat de departe n-a mers, iar mama, fara sa citeasca vreo carte de parenting, a facut o treaba nemaipomenita si e cea mai buna prietena a mea si acum. Deci, se putea. E adevarat, nici bunicii nu vorbeau asa si nu vorbisera nici cu mama, la randul ei, cand fusese copil, deci poate se explica. Si am fost un copil atat de mofturos si nazuros, ca nu stiu eu daca as avea rabdare cand ma uit inapoi!
    Iar ciocolata chinezeasca (aia cu ambalaj cu auriu si cu nu stiu ce palat pe el) nu mi-a facut niciodata rau, serios!

82. Acum 30 de ani nu erau carti de parenting si emisiuni de tot felul, dar uite ca modelul asta de ‘parinteala’ era raspandit si fara astfel de canale.
    Imi amintesc un exemplu de parinteala datorita caruia nu am fumat si nici nu voi fuma vreodata – tata mi-a dat tigara lui (cred ca aveam vreo 10 ani), m-a inecat fumul si m-a lecuit pentru totdeauna, nu suportul nici fumul. Nu stiu cat a cantarit tata valoarea educativa a gestului, probabil deloc, dar cel putin a fost supravegheat, nu ca alti copii care riscau sa dea foc la capita cu fan sau la toaleta.
    Am avut si eu parte de ‘eu te-am facut, eu te omor’, cate o palma per abatere (era suficient cat sa fac pe mine, mama are peste 100 kg); am invatat ca scap mai usor daca tac si constat ca asta fac si acum – tac si inghit criticile – experienta m-a invatat ca tonul ridicat este semn de deficienta de auz si intelegere – what would be the point to argue?
    Am auzit si variante moderne – mama isi cearta fetita, ton iritat, ridicat – du-te in camera ta – dupa cateva minute se intoarce si-i reproseaza mamei ca nu trebuia sa-i vorbeasca asa si o lasa cu replica „sa te gandesti la ce-ai facut!” (adusa de la gradi’ unde copiii obraznici sunt pusi ca colt cu tema asta de gandire 🙂
    As vrea sa cred ca am invatat ceva din experienta mea, am o lista cu ‘asa nu’ si prea putine cu ‘asa da’ – nu-mi ramane decat sa sper ca atunci cand va veni vremea voi sti/invata cum e bine.
    P.S. Am invatat de asemenea sa nu dau sfaturi, sa nu critic pentru ca, evident, neavand copii, ce stiu eu si urmeaza indemnul „sa-ti faci si sa-i cresti cum vrei!”

    • La cat mai multe articole ‘asa nu'(‘asa da’)! Felicitari pentru curaj, si rezultate.

83. O mare imbratisare tuturor sufletelor care s-au simtit candva mici si chinuite (si poate se simt la fel si acum). Azi a curs multa tristete pe pagina asta, dar da, cuvintele vindeca…

84. Ceva era gresit pe vremea aia, la mine in clasa doi colegi s-au sinucis pana sa dea BAC-ul: o fata pentru ca parintii ii faceau mizerii relativ la baiatul de care era indragostita si un baiat ca a luat nota mica la mate, decat sa le spuna a preferat sa se arunce de la etajul 7.

85. Am citit povestile de mai sus, si eu care credeam ca la mine a fost rau 🙁
    JESUS, la mine a fost bine, in comparatie cu ce am citit pe aici pot spune ca am avut o copilarie ok. Trist.
    Ma gandeam… daca copilul meu va spune ca nu si-ar lua copilaria de la capat inseamna ca am esuat in menirea mea de om. Datoria fiecarui animal (inclusiv omul) este sa isi protejeze puiul. Eu nu imi doresc decat sa fie fericit. Daca asta inseamna ca el se va casatori cu un alt barbat, va urma stralucita cariera de cioban cu x sute de oi si va arata ca omul din Neanderthal in sensul ca baia e pentru obsedati, apa e buna doar la mare dar el va fi fericit inseamna ca am REUSIT!
    N-am la el decat o pretentie: sa fie corect cu el si cu cei din jur. Restul e zero!

    • same here 🙂

      Chiar am stat si am cantarit oarecum viitorul fiicei mele… nu m-ar deranja sa fie lezbianca, sa fie vanzatoare la colt sau mecanic auto, sa nu faca faultate, atata vreme cat e fericita.

      Un singur lucru nu vreau sa il vadla ea: gauri in fat(z)a, iar cand zic gauri, nu ma refer la cercei, ci la gauri cu diametru x, prin care se vede interiorul fetei (dinti, limba and so on).

86. Eu vad totul ca pe un labirint … adica ceva din care se iese foarte greu, dar care merita. Daca reusesti pentru tine in primul rand sa iesi, vei deveni un parinte mai bun pentru copilul tau… din pacate insa daca nu vei reusi, vei repeta aceleasi greseli chiar daca unele vor fi cosmetizate si manifestate altfel. Recomand cu drag cartea Labirintul codependentei, este o comoara pentru toti cei ce vor relatii sanatoase cu cei de langa ei si in primul rand cu copii lor. Felicitari pentru articol, ma bucur sa vad ca incepem incet incet sa realizam aceste lucruri!

87. Da…o adevarata cutie a Pandorei…
    Citind comentariile, am retrait ceea ce cred ca toti care au scris, au retrait…
    Rare au fost cazurile in care copilaria altora a fost in regula. Nu stiu ce a fost de vina…nivelul de trai, felul cum au fost parintii nostrii crescuti, frustrarile lor revarsate asupra noastra…nu mai caut vinovati.
    Si in ziua de azi tatal meu are inca acei ,,ochelari de cal”, iar mama este o victima. Ce am invatat eu din copilaria mea? Sa nu fac si eu la fel!
    Si nu am facut….mi-am crescut fiul singura, a avut o copilarie pe care nu i-am ingradit-o, l-am lasat sa faca ce vrea in limita vrutului, ba chiar l-am lasat sa se descurce singur cam de la 17 ani, cand alti parinti erau oripilati de nonconformismul meu. Traisem deja 5 ani prin Austria si vazusem deja libertatea adolescentilor pe care am aplicat-o cu succes si fiului meu.
    Am fost blamata ca ii spun in fiecare zi ,,te iubesc” si ca si acum cand are 21 de ani, imi pasa de el… WTF???
    Daca a vrut o masina, nu i-am cumparat-o ci i-am spus sa si-o castige singur…asa ca la 20 de ani a plecat singur in Germania, a muncit legal si si-a permis singur sa si-o cumpere. Asa a invatat sa aprecieze munca lui si banul costigat de el si nu primit moca.
    Cel mai important lucru invatat din copilaria mea este ca daca eu nu am avut dreptul sa ,,suflu” in fata parintilor mei, eu i-am permis fiului meu sa aiba pareri proprii si sa ma ,,judece” daca are dreptate si e cazul.

88. ptiiii …ce de comentarii! si lungi cat o nuvela. eu spun atat :si acum 2decenii tot refrenele astea existau, le am auzit, am trait cu ele

    • true.

      Din pacate chiar si in magnificul an 2016 refrenele astea exista in mult prea multe case.

89. Pfiu, Doamne ce de traume. Imi pare rau pt toti. Mama a trait povestile de mai sus, insa tata a avut cei mai buni si blanzi parinti. Nu stiu daca tine de carti de parenting si trenduri.Eu, ce sa zic, am avut o copilarie f fericita. Sotul meu la fel, suntem din generatia ’80. Atasament si iubire neconditionata, ba acum realizez ca am fost prea alintati. Cred ca mi se cuvine totul. Chiar si azi la serviciu ma intreba un coleg daca am fost singura la parinti:P. Eu cred ca tine de fiecare individ, de natura lui, iar acum accesul la informatie poate ii mai trezeste la realitate pe unii, din pacate nu pe toti. Bunica o maltrata pe mama pt ca este intruchiparea raului. Si daca ar lua-o de la capat acum fix la fel ar proceda.

90. Bani nu erau, dar noi parca am avut si mai putini decat ceilalt :)) cand ne doaream cate ceva intrebam doar daca atunci cand vom avea bani, nu-i asa, ca ne vom lua/vom primi si noi? Blugi ne cumapram cand incepeam scoala si de Pasti (si uneori daca chiar era nevoie), rochite ne mai facea mami. De batai nu a fost cazul, pt ca s-a impus mama atunci cand tata a scos cureaua sa dea in sora mea si apararea asta ne-a ajutat foarte mult, stiam ca mama era acolo sa ne apere; dar ne mai luam cate o coada de matura la fund cand o scoteam din minti. Eu, sper deosebire de surorile mele mai mari, cred ca am fost crescuta altfel. Am fost frumoasa si desteapta familiei (sa nu credeti ca sunt lipsita de modestie dar auzeam asta constant) se stia ca iau notele cele mai bune si tot ce faceam era bine.Dar nu mereu era asa si eu stiam asta si realizam cand nu ma ridicam la standardele asteptarii. Este cazul sa spun ca la primul 4 luat mi-a fost ata de rusine de mine ca imi venea sa ma arunc de la etajul 10?, inca retraiesc acel moment de cumpana, stiam ca nu era atat de grav pe cat parea dar totusi imi era tare rusine ca dezamageam, chiar si eu. Am invatat ce nu este bine sa fac vazand rezultatele faptelor surorilor mele. Am avut libertatea de a merge si a face orice, cu conditia sa anuntam unde suntem, si asta dupa o perioada in care am demonstat ca meritam increderea mamei, pt ca tatal era cu alte treburi si lui nu trebuia sa-i dam explicatii. Trecand peste aceste rascoliri in cufarul trecutului, eu am pastrat amintiri frumoase din copilarie, dar lipsa comunicarii m-a afectat cel mai mult. Cand am crescut am luat si decizii mai putin intelepte pt ca nu am avut cu cine sa ma consult. Primul ”te iubesc” l-am auzit de la mama mea pe la 20 de ani, cred, cand am avut si eu curajul sa-i spun. Tatal meu inca se simte jenat, cred, sa ne spuna asta. iubirea era un subiect tabu in casa, imi amintesc ca imi muscam limba, de rusine, cand era cate o secventa de dragoste la Tv si ne uitam totii la un film. Acum mai aud parinti care le spun copiilor ca ei si-au facut datoria de parinti, ca i-au facut oameni pt ca au terminat o facultate si au un job ok. Nu contest faptul ca si parintii au meritul lor in dezvoltarea ta, dar consider ca alegerile le facem singuri si daca suntem cine suntem in primul rand ni se datoreaza noua, prin prisma deciziilor luate.

91. Multumesc. Nu, nici namaste, nici altceva. Si eu nu iubesc sau ascult sau incerc sau inteleg de frica. Ptc nu vreau sa repet viata,sau karma, ptc ma trage Dumnezeu sau Buddha de urechi. Ci ptc incerc sa fiu responsabila. Sa inteleg. Sa vad dincolo de evidenta. Dincolo de scena. Sa inteleg tabloul. Ansamblul. Incerc sa nu mai zic si da nu mai gindesc „saraca de mine”. Nu Dumnezeu a vrut ca fiica mea sa se drogheze. Nu sunt victima pt ca seful meu m-a dat afara dupa 6 ani de munca grea
    In care n-a fost zi sa nu zic sau sa nu gindesc ca locul meu NU e acolo, ca merit mai mult si mai des. Nu sunt amarita si oropsita ca sotul meu fost bea si era iresponsabil. EU incurajam si sponsorizam asta. As mai continua. Sper ca am reusit sa redau ideea principala. Ca sa schimbam exteriorul trebuie aa incepem schimband interiorul. Cand vrem ceva capatam ceva-ul acela. Hai sa ne gindim ce vrem. Daca o invidiem pe SImona Halep sau o admiram si vrem sa fim ca ea o sa capatam asta. Si la pachet cu asta tot crlays behind. Daca vrem talentul si carisma Ioanei – gazda noastra – vomc

    Capata asta si la pachet cu talentul toate chinurile facerii textelor. Si criticile. Si rautatile gratuite. Hai sa constientizam ce vrem. Ce cerem. Hai sa ne gindim de 2 ori inainte sa spunem „daca aveam eu sansa sau conditiile alea…” sau ” eu daca pateam asta faceam Jihad” ….eu zic doar sa fim mai buni, mai intelegatori, sa iertam mai mult, sa judecam mai putin. E loc pt toti! Nu intelegem nimic! Avem perspective limitate. Si-am venit aici sa enjoy life nu sa ne plingem, sa ispasim sa fim pedepsiti. Daca ma lovesc eu pling. Sunt moarta fripta de cate ori fiica mea iese pe usa. Inca imi pling bunicii si mi-e dor de ei, ii vroiam aici nu ma bucur ca sunt acolo. Omi divinizez surorile, fratii si imi iubesc barbatul cu tot ce implica asta. N-am retete nu detin adevaruri. Dar cred in minuni. Si cred ca pot sa le fac! Ceea ce doresc tuturor! Namaste? Sigur. Orice ne face fericiti si ne da incredere. Iar daca par high lasa-ma sa iti spun ca nu fumez decat ocazional si asa a fost mereu, nu beau decat ocazional si asa a fost mereu, nu m-am drogat in 40 de ani de viata nici macar cu distonocalm, iar la psihiatru am fost doar cu copila in incercarea de a o ajuta cand dna doctor mi-a spus sa las fetita in pace ca e perfecta dar eu sa mai vin o vreme ca am niste probleme 🙂
    :):)

    • Anca,eu am inteles.Incercam in raspunsul meu sa mai si detensionez tensiunea ce pluteste in aer,sper ca nu te-ai suparat.Calea gasita de tine pentru vindecare e experienta ta.Altii isi gasesc alta cale sau si asta,nu conteaza.Aici s-a deschis un subiect dureros pentru unii si spatiul asta virtual e doar o supapa unde mai rasufla unele ofuri.Sper sa gasesti linistea si intelepciunea necesare sa ai o relatie speciala cu fiica ta.

92. Am raspuns mai jos. Tehnica asta ma bate, fie-mea are dreptate cand imi zice sa stick tu stiloul meu cu penita ruseasca 🙂

93. ce triste comentarii, eu nu am avut astfel de experiente acasa dar alti copii cu care ma jucam au avut si era jenant pentru mine sa`i certe parintii de fata cu mine sau altii, adauga la umilirea lor 🙁
    nu m`as fi gandit ca asa tratament lasa urme adanci in sufletul cuiva. sunt convinsa ca parintii respectivi au fost siguri ca tot ce fac si zic e spre binele copilului, cand colo efectul a fost exact pe dos.

    • Eu, sincera sa fiu, nu vreau sa cred si nu sunt nici pe departe convinsa ca asemenea abuzuri ar putea fi interpretate de vreun parinte ca”tratamente”ce au ca scop binele copiilor. Nu ma refer la usoare violente-o palma, o pedeapsa sau amenintari/santaje adresate copiilor. Ma raportez fix la abuzurile sexuale sau bataile crunte aplicate oricarui copil pe lumea asta. Refuz sa cred ca ar fi justificate sau sa accept in vreun fel ca ar aduce vreun beneficiu cuiva, in lumea asta.. Nu si NU!

94. din pacate desi si eu am crescut ca voi, dar paote nu chiar asa de rau dar tot cu pedepse tot in mediul sus mentionat, si eu cert copii, le mai dau una la fund si da….pe cea mare i-am zis clar ca o duc la casa de copii 🙂 . voi cum va disciplinati copii? cat timp stati efectiv cu copii vostrii? cum de va asculta mereu si nu trebuie sa ii rugati pt lucruri minore de foarte multe ori pana cand iti aduci aminte ca ai mancare pe foc sau altceva urgent? si mie imi place ce citesc si incerc sa pun in practica ce pot in mod constant. ma gandesc ca daca ai timp sa citesti, sa mergi la conferinte, sa asculti oameni cu experiente frumoase inseamna ca ai cu cine sa iti lasi copilul si sa te deconectezi de maraia, haraiala, mama non stop, cand te asezi trebuie sa te ridici etc. felicitari, eu am doar parinti, socrii au murit, nu am surori, verisori, matusi care sa ma poata ajuta, iar parintii mei s-au suparat pt ca poate intr-un moment sau mai multe de oboseala am indraznit sa ma uit urat la ei sa nu le multumesc ca s-au deranjat sa vina sa ma ajute si poate ca le-am vorbit pe un anume ton neadecvat si s-au simtit prost .cam astia sunt parintii mei, stiu ca atunci cand ma gandesc la ei ma infurii si reusesc greu sa stabilesc un echilibru intre frustrati si sa nu revars furia pe cei mici care pana la urma sunt copii.ma bucur ca exista acest blog si il citesc din cand in cand, in rarele momente cand sta sotul cu cei mici si nu trebuie sa fiu si eu prezenta

    • Nici eu nu am pe absolut nimeni. Sunt doar eu si sotul! Deocamdata fetita are 1 an dar are o energie cat doi copii. Noi ne-am dorit foarte mult copilul. am momente cand sunt epuizata, am momente in care trece ziua fara sa fi facut altceva pentru mine decat mancat o data si mers la baie, ard mancare la doua zile ( si ce?) , dar niciodata nu i-am vorbit urat sau altceva de genul. Nici un copil nu o sa asculte mereu, crestem copii , nu soldati. E normal sa aibe si ei nervi , sa te bata la cap. Detaseaza-te de starile de nervi. Daca sunt lucruri minore, de ce trebuie sa insisti? Foloseste-ti imaginatia si da-le de lucru. Eu ma prostesc cu ea, fac pe clovnul, cant, ma joc , dansez, fac exercitii de aerobic si pe ea o amuza. Important e sa socializezi cu ei ! Nu vreau sa te judec , tu ai cerut parerea. Ce mi se pare ciudat e ca dupa ce ai scris ca i-ai spus fetitei ca o duci la orfelinat, ai pus un emoticon zambaret? Mie nu mi se pare de zambit. O educatoare i-a spus cuiva mai demult: violenta oferi, violenta primesti.

    • Manuela, mi se pare o amenintare absolut odioasa aia cu casa de copii (pe bune, alta metoda de a educa un copil n-ai gasit?). Un copil trebuie sa se simta iubit si in siguranta langa parinti, nu sa traiasca cu teama ca parintii ar putea lua hotararea sa-l abandoneze la un moment dat.

      E foarte grav, din punctul meu de vedere, pe termen lung, pt ca fata ta ar putea sa inceapa sa-ti ascunda lucruri tocmai de teama ca tu o sa o duci la casa de copii.

      Poate o sa aiba probleme la scoala, poate o sa ia note mici, sau cine stie ce alta problema banala pt noi ca adulti, uriasa pt ei ca copii, si in loc sa vina la tine cu incredere sa-ti povesteasca, o sa ascunda fata de tine, de teama. Nu vreau sa intrec masura aici, dar uite asa ajung unii copii sa fuga de acasa dupa ce au luat o nota mica, pt ca parintele i-a amenintat cu cate o chestie din asta (fara sa se gandeasca la consecinte sau fara sa priceapa cat de in serios iau copiii vorbe din asta aruncate la nimereala).

    • Of Manuela, cum sa ne asculte mereu copiii? 🙂 doar sunt copii! sa ridice mana ala pe care il asculta mereu copilul, sau care nu s-a enervat macar o data! eu timp sa ma duc la conferinte nu am avut, dar am citit (noaptea, la serviciu in pauze),dar lasand astea cred cel mai mult m-a ajutat sa ma gandesc cum am fost eu tratata cand eram mica – si cum as fi vrut sa se poarte ai mei cu mine, ce simteam atunci. sigur ca fi-mea mazgaleste pe perete, parchet si toate cele, ii explic de 10 ori si apoi ii spun ca ii iau culorile pentru ca nu a facut bine. si i le iau temporar, dar nu o cert, o dojenesc pe ton cat mai ok. O data am ridicat vocea si a inceput sa planga, iti jur ca m-am simtit ca ultima nenorocita. (si avea un an si 6 luni). Asa ca asculta-ti instinctul si gandeste-te, daca ai fi mica, cum ai vrea sa se poarte mama ta cu tine 🙂 nu ai cum sa dai gres! bafta! 🙂

95. Pff…cand ma enerveaza fiu-miu imi aduc aminte de toate episoadele copilariei mele,de batai pana faceam pe mine,umilinte,ochi vineti,ma puneau sa stau in picioare langa ei pana ziceam ca-mi pare rau ca am facut nu stiu ce tampenie care nici macar nu era importanta.Nu aveti idee ce umilitor este sa stai cu orele in picioare,parintii sa se uite la tv si din cand in cand sa-ti spuna ca trebuie sa-ti ceri iertare pentru ca ai intarziat 10 min sau nu ai mancat tot sau ai facut nu stiu ce nebunie de copil.Si da,stateam cu orele pentru ca nu consideram ca trebuie sa-mi cer iertare,mai ales ca ei nici pana in ziua de azi nu mi-au cerut vreodata iertare.Stima de sine?:))) ce-i aia?Am copil mic si mi-e teama ca nu pot sa-l educ,ca nu-l pot ajuta sa-si recunoasca emotiile pentru ca eu habar nu am s-o fac.Inainte sa nasc stiam clar ce nu vreau sa fac cu copilul meu,dar acum imi dau seama ca sunt cu mult mai daramata si mai incapabila decat am crezut.Nu am stima de sine,iubire de sine,incredere in mine si ceilalti,am o nevoie constanta de apreciere(care nu vine decat de la sot dar nu e suficienta) pentru ca altfel,daca nu-mi spui ca am pus bine farfuria acolo,consider ca este total gresit pusa si fac o tragedie din asta.Nu puteam sa plang,ca-mi dadeau ei motive sa plang,nu puteam refuza o injectie sau un medicament,ca-mi luam o bataie de nici nu mai simteam injectia,nu puteam spune ceva ca imediat ma plesneau peste gura.Cum pot eu creste un copil intreg daca eu sunt atat de distrusa?Cum de mi-a trecut prin cap ca pot face asta?

    • Catalina, IUBESTE-L. Fii atenta la nevoile lui si, inainte sa iti sara mustarul, incearca sa numeri pana la 10 sau sa te gandesti ca e totusi copil si nu stie mai bine. Sunt multi aici cu povesti triste, cam toti am trecut macar partial prin ‘lista’ Ioanei. La mine s-ar adauga abandonul la cateva zile si statul in primii 5 ani departe de tatal meu si familia lui (cat s-au luptat prin justitie sa ma ia). Am stat la orfelinat, am baut apa cu zahar in jumatatea de an petrecuta la bunica din partea mamei (desi tata-miu si ai lui imi trimiteau SAPTAMANAL o sacosa plina de bunatati) etc.

      Cam toti avem traume de prin copilarile si unii am trecut mai usor sau mai greu peste ele. Dupa ce am ajuns ‘la ai mei’, am avut o copilarie OK. Am fost saraci, am mai luat cate o palma peste dos, dar am fost FOARTE IUBITA si inca sunt. E clar ca au facut si ei greseli de ‘parenting’, dar din fericire nu atat de grave ca alti parinti. Am ajuns pana la urma bine si am reusit sa-mi mai vindec unele chestii din copilaria ‘mica’, desi exista si acum, la 35 de ani anumite chestii pe care nu le pot controla: sunt foarte posesiva cu lucrurile mele (si atenta), nu am incredere IN NIMENI si am mereu pretentia ca eu sa ma pot sustine la orice ora, daca e nevoie (desi nu e nevoie) etc.

      Cat priveste fata mea, o iubesc ca o nebuna si probabil ca sunt o idee prea iubitoare, desi nu cred ca e normal sa-mi bat capul. Incerc sa ii fiu alaturi NECONDITIONAT, sa stie ca este iubita si importanta, chiar daca asta inseamna, asa cum scrie alta comentatoare aici, ca mananc o data pe zi uneori sau merg la baia o data la 12 ore. E tot mai usor pe zi ce trece si am un real ajutor din partea sotului, chiar daca maniile mele de ‘control freak’ ma fac sa fiu mereu cu ochii pe copil, de parca as fi singura.

      Deci … ca m-am lungit … iubeste copilul asa cum iti doresti tu sa fi fost iubita. Fii blanda, intelegatoare, JOACA-TE mult cu el. Vad la asta mica a mea ca e innebunita sa ma joc cu ea, desi are doar 4 luni. O doare fix in pampersul ei plin de caca daca e imbracata bine sau are nus’ ce smecherii de jucarii. Imediat ce ma vede, zambeste si se bucura. Incercam sa-i oferim tot ce se poate, dar cel mai important este sa ii ofer dragoste. Multa, multa.

96. nu am copii si inca ma cred tanara pentru a avea… dar tocmai daia nici nu vreau sa fac pana nu imi repar aceste sechele … multumesc pentru acest articol si realizez ca nu a fost vina mea si poate nici vina a lor mei …. dar tot ce ne ramane e sa nu fim la fel ca ei

    • eu nu am copii si nici nu intentionez sa am tocmai sau incepand cu faptul ca am sechelele pe care le am. nu regret faptul ca nu am copii dar nici nu il promovez…fiecare face ce vrea cu viata lui insa pentru nu stiu ce motiv am tinut sa mentionez si eu acest lucru.

      copilaria mea a fost una invaluita in cosmarul numit casatoria parintilor mei: certuri zilnice intre ei doi care culminau cu mama fiind umilita si abuzata fizic (rar am mai asistat la o asemena violenta fizica). motivele? de la faptul ca se spargea o cana (si nu exagerez), in ce directie bate vantul si pana la faptul ca pe ce cheltuia mama salariul ei infim toata ziua (eram doi copii si doi adulti si banii pe care tata ii castiga erau „banii lui” si mama era nevoita sa aiba grija de toti din ceea ce castiga ea; tata ii imprumuta, realmente imprumuta bani, cand ea ramanea fara si o bateau mereu dupa ce ii dadea si o jignea spunandu-i ca nu e in stare sa se descurce financiar; normal ca trebuia sa ii dea banii imprumutati inapoi la urmatorul salariu).

      eram batuti si eu si fratele meu pentru orice greseala (de la un bastonas indreptat mai mult spre dreapta, la faptul ca la 20 de ani am intarziat o jumtate de ora de ajuns seara acasa-da, la 20 de ani inca stateam in casa parintilor mei, din pacate si „jucam” dupa cum „canta” tata ca „altfel…”).

      mama ne certa foarte rau (pana am inceput liceul) si ne batea pentru orice chestie nefacuta dupa regulile ei (era foarte stricta si mereu si-a condus viata dupa „gura lumii” care a contat si a fost mai importanta decat orice).

      odata cu intratul meu la liceu, tata a devenit persoana in fata caruia tremuram toti trei (mama deja tremura in fata lui de cand ma stiu eu), pentru ca scandalurile lui erau unele monstru.

      nici eu, nici fratele meu nu am ripostat o data. de ce? de frica, de urlete, de batai, de rusine.

      si eu si fratele meu suntem doi dezechilibrati psihic si toate sedintele de psihoterapie si toate cursurile de dezvoltare personala nu ajuta si nu au ajutat (nu in cazul nostru; asta nu inseamna ca nu ajuta pe nimeni niciodata).

      am zero incredere in mine si tot ceea ce fac consider ca este gresit. am devenit o exagerata in tot ceea ce simt si consider ca fac umbra pamantului si ca ar fii mai bine daca nu as mai face.

      orice vorba urata, orice ton mai iesit din normal si cand nu imi sunt adresate mie, ma rascolesc pe dinauntru si imi umbresc ziua. orice ton si vorba aiurea adresate mie, imi aduc nivelul confidentei la -100. cand fac o greseala, sunt convinsa ca a cazut cerul pe pamant si „ma cert” singura luni intregi dupa eveniment.

      am lasat o gramada de oportunitati sa treaca pe langa mine pentru ca am considerat ca nu sunt destul de buna si ca nu merit nici una dintre ele. de frica, nici macar „nu m-am atins” de multe dintre ele si am facut multe alegeri nesanatoase pentru mine; constient, eu mi-am facut mie rau pentru ca am considerat ca „oricum, nu merit nimic si nimic bun”.

      nu stiu ce anume am facut sa merit sotul pe care il am insa el este cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata: un om sanatos psihic care mereu imi suporta nebuniile si crizele si care mereu imi aminteste ca trecutul NU ne defineste si ca fiecare zi ne-o construim singuri si ca in fiecare zi putem sa o luam de la capat, deci avem o noua sansa zilnic…depinde de noi daca vrem sa o luam sau nu.

      am viata pe care o am din cauza familiei mele disfunctionale? am invatat ca nu. am invatat ca am viata pe care o am pentru ca eu mi-am facut-o asa cum e, singura si cu mana mea. eu sunt responsabila pentru TOT ce mi se intampla si doar eu „ma pot ridica de jos”.

      eu am ales mereu sa fiu eu, cu tot ceea ce eu inseamna.

      nu ii condamn pe ai mei (nu ii mai condamn-cu tata nu mai tin legatura ). au facut ceea ce au stiut…insa mi-as fi dorit enorm sa ma simt in siguranta/bine in casa parintilor mei si sa imi fi dorit ca multi altii, sa imi doresc si eu sa ma intorc si macar in vizita/in vacanta… „acasa”.

      „acasa” pentru mine a capatat o definitie si un sens numai in ultimii ani insa NU este casa fizica a a parintilor mei, in care am crescut si trait atatia ani; acea casa mie nu imi spune nimic.

      am tinut sa insir toate aceste randuri…pentru ca desi am banuit ca povestea mea nu e unica, v-am citit tuturor gandurile si…stiu si inteleg….si va doresc ce imi doresc si mie” sa va fie bine.

      nu stiu daca greutatile comunismului au determinat atitudinile parintilor, nu stiu daca lipsa de educatie (povesti similare se intamplau si in familii de profesori) sau natura umana a romanului (nu dati cu rosii ca nu incerc sa demonstrez nimic, pentru ca nu am nimic de demonstrat) sau…toate la un loc insa noile generatii din Ro (sau macar o parte din ele) sunt norocoase pentru ca va au pe voi ca parinti-oameni care lupta in fiecare zi sa le ofere copiilor lor o viata normala.

      desi nu va cunosc, va apreciez si va doresc sa aveti mereu energia si dispozitia de a va continua drumul ca imi imaginez ca nu va este tot timpul usor sa faceti ceea ce faceti.

97. Pfff…eu la 8 ani am asistat la o baiate, mama o batea pe sora mea pt absentele de la liceu + cev a note mici. Eram in aceeasi camera si mama tot dadea, pana a insangerat-o pe sormea pe maini. Atunci mi-am promis ca o sa invat, o sa invat ca sa nu ajung si eu asa. Si am invatat mereu de frica 🙁

    Plus, ca mi=a luat-o si eu zdravan la 19 ani..asa de tare m-a palmuit mama peste fata (dintr-un motiv aiurea, plangeam de o chestie si nu ma mai opream si tot plangeam si ma vaitam si nah a vrut ea sa imi dea motiv de plans) incat mi-a „mutat”un dinte din fata si am facut in decurs de o sapt un puroi la radacina dintelui de a trebuit sa ma operez 🙁 scriam asta in jurnal, iar dupa vreo 10 ani (cand eu deja nu mai pazeam jurnalul) mama l-a gasit si a citit si stiti ce a zic? a zis printre lacrimi ca ea asa a crezut ca e bine, ca ne vroia binele. Desigur, si ea a fost batuta de tatal ei cand era adolescenta.

98. Cred ca trebuie sa ma declar o persoana fericita, care a avut o copilarie fara astfel de experiente nefericite si am cautat pe cat posibil sa ma port in acelasi fel cu fiul meu!

99. Sau dacă eşti stângaci e de datoria părinţilor să schimbe asta, nu contează metoda. Şi acest lucru se mai întâmplă şi acum, nu doar în comunism.

100. O sa las asta aici, ca e oarecum pe (si pe langa) topic. as vrea sa aud opiniile dumneavoastra despre asta (eu una mi-am facut singura opinia despre pedeapsa corporala cum e scrisa in biblie cand am citit David Copperfield la 12 ani si am clasat-o la un mare „ASA NU!”). Ce parere aveti ca exista oameni care folosesc textul biblic pentru a-si justifica actiunile (am citit despre diverse cazuri de parinti care au indeplinit ritualuri care au la baza copiii lor pentru ca asa zicea biblia, ca daca copiii lor erau drepti atunci Dumnezeu i-ar fi salvat). si ma mai mir de ce am devenit atee.

     http://profudereligie.blogspot.ro/2014/06/ortodoxia-moralizatoare-in-scoli.html?spref=fb

101. […] Citat din mamidegemene pe vremea bunicilor exista o anumita metoda de crestere a copiilor, au venit vremuri noi ''studii'' noi si ne crestem altfel copiii, peste 20 de ani vor veni altii si vor zice ca nu crestem bine copiii si vor face si ei alte ''studii'' si tot asa. . Si inseamna ca nici nu trebuie sa tindem sa fin niste parinti mai buni pentru copiii nostri Acu multi -multi ani nu se stia ca fumatul produce cancer, ca drogurile dau dependenta, ca alimentele modificate genetic nu sunt sanatoase, trebuie sa ignoram toate astea ? Un articol fix despre metodele de educatie de acu 30 ani Părințeala de-acum trei decenii […]

102. Multumesc Domnului si iubitei mele mame, care a avut grija sa ma ocroteasca de astfel de”sanctiuni” sau evenimente nefericite in viata mea. Spun asta in conditiile in care tatal meu nu si-a asumat pe deplin rolul de membru al familiei si cu atat mai putin, acela de parinte si implicit responsabilitatea de a isi educa si creste copii asa cum stie el mai bine si mai frumos. Se pare ca a fost mai usor si mai bine sa”fuga”de noi. Si cand spun asta nu ma refer la abandon fizic, ci la cel material si moral.. A preferat sa nu divorteze de Mama, sa locuiasca inca in casa cu noi, dar sa traiasca viata lui dupa bunul plac. Asa ca am avut parte de indiferenta lui. A durut Initial, dar acum cand privesc in urma, nu pot decat sa ma resemnez fata de decizia lui si sa ma gandesc ca poate a fost mai bine pentru noi toti asa. Ar fi multe lipsuri, asteptari, dezamagiri, dorinte neindeplinite si vise esuate legate de el, insa chiar ma bucura faptul ca macar Mama a reusit sa ne ofere tot ceea ce am avut nevoie si in primul rand, linistea, aprecierea, armonia si iubirea pentru a creste frumos.
     Ma ingrozeste si mi se rupe sufletul, oameni buni, sa aflu cat de grea, trista, inumana si traumatizanta poate fi pentru unii dintre noi ceea ce ar trebui sau cel putin, ceea ce este numita cea mai frumoasa perioada din viata noastra si anume-COPILARIA!!!! E dureros….

103. Si eu am trecut prin multe din experientele descrise mai sus: plus mantra repetata periodic „mi-ai distrus viata, caci datorita tie a trebuit sa stau cu taica-tu”. Mi-au trebuit ani si ani sa ma vindec, a fost cumplit de greu, m-am simtit mai mult de jumatate din viata vinovata pentru orice (mai ales pentru nefericirea maica-mii), am pierdut multe oportunitati personale si profesionale (datorita lipsei de incredere) si asa mai departe… Simt ca am inceput sa traiesc cu adevarat cam in urma cu un an (am 39 de ani) pentru ca abia atunci am reusit sa ma iubesc si sa fiu bine cu mine insami, sa fiu bine in pielea mea. M-a ajutat foarte mult ca am plecat din tara (ar fi trebuit sa plec mult mai devreme) si ca, din multe puncte de vedere, m-am rupt complet de familie (pastrez contactul cu ei, ii ajut financiar, dar emotional sunt complet detasata si sunt intr-o lume diferita de a lor), de mediul in care m-am format. Am lasata in urma conceptii, idei, patternuri, tot, tot, absolut tot si pot sa spun ca m-am resetat complet din punct de vedere mental si emotional (la partea asta mai am un pic de lucrat). Si m-a mai ajutat si faptul ca in ultimii ani am inceput sa fiu apreciata profesional si mai mult sa imi gasesc vocatia (e pasiune deja :D) din punct de vedere profesional -mi-a trebuit curaj, caci si aici am resetat totul si am ales calea cea mai grea, care presupune mult studiu si multa munca.

     Eu, spre deosebire de Ioana, NU imi iubesc parintii neconditionat, insa nu ii urasc, dar nici NU i-am iertat. Am un soi de detasare fata de ei si fata de cele intamplate. Nu doresc sa iert, pentru ca asta ar insemna sa uit-ori eu vreau sa imi amintesc de unde am plecat si mai ales tot drumul-ingrozitor de dificil, plin de hartoape adanci-pe care l-am parcurs pana la a fi bine cu mine insami.

     Cred ca societatea comunista a jucat un rol covarsitor in dezumanizarea individului(izilor) si cred ca multe din explicatiile comportamentale ale parintilor nostri au radacini in aceasta dezumanizare. Asta nu ii scuza pentru faptul ca s-au lasat dezumanizati si mai ales pentru lipsa de empatie fata de cei din jur, mai ales fata de cei apropiati. In anii aceia, „lumina” mea era fratele unui bunic, aflat departe, pe care il vedeam de doua ori pe an: un personaj fabulos, cu o viata desprinsa dintr-un roman de Hemingway: calatorit mult in strainatate inainte de venirea comunistilor, inchisoare politica (in regim de izoare), eliberare, reluat meseria de marinar-pana la pensie trait numai pe „apa” si in strainatate, sfidari ale regimului, etc. O personalitate complet iesita din comun, pe care am preferat-o si in anii adolescentei, caci era fascinanta detasarea, non-conformismul, bucuria, veselia pe care o imprastia… si vorbea cu detasare despr sex :D, asta in conditiile in care pt maica-mea o femeie „trebuie sa se casatoreasca virgina” iar a face sex era, functie de circumstanta, tangential cu a te „murdari”; de fapt, daca stau sa ma gandesc bine, multe lucruri legate de natura fizica umana erau tratate drept „murdare” (spre, ex, nu puteam sa intru in biserica in perioada menstruala, caci eram „murdara”).

     Ca sa concluzionez, „omul nou” visat de comunisti a existat si el ne-a educat pe multi dintre noi. Efectele acestei educatii traiesc inca dar de noi depinde sa le facem sa dispara: nu e usor, dar e necesar.

     • Ma bucur mult pentru tine ca ai reusit sa te detasezi, resetezi si sa ajungi sa iti fie bine.

       Eu inca mai am mult de lucru in ceea ma priveste insa…nu renunt.
       Intr-o zi (sper) sa pot ajunge si eu in acel punct.

     • Draga Rosu,

       Am citit randurile tale si m-au rascolit -ele m-au si determinat intr-un fel sa scriu comentariul de mai sus, si asta pentru ca si eu am fost ca tine, intr-o mare masura (neincredere, dramatizarea oricarei situatii, depresii nenumarate, etc). Faptul ca nu m-am afundat rau de tot a fost datorita temperamentului (sunt o natura foarte vitala, am avut intotdeauna un chef de viata peste medie, uneori dus la extrem :D), caracterului rebel si inteligentei de tipul „out of the box” (foarte creativa, intuitiva, dar si foarte analitica in egala masura). Combinatia asta m-a salvat. Nu am facut nici o terapie, insa am citit multa psihologie si mi-am urmat intuitia. A fost un drum lung de tot, cum am mai spus si sansa mea a fost ca am avut destula forta si inspiratie sa imaginez urmatorii pasi si sa ma tin de ei (o fac zilnic, ori de cate ori e nevoie);
       1. NU sunt vinovata de nefericirea parintilor mei
       2. EU sunt cea mai importanta persoana si ma IUBESC pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce vor altii sa fiu
       3. Educatia pe care am primit-o, valorile inculcate sunt PROASTE si trebuie sa gasesc altele, care mi se POTRIVESC (se potrivesc personalitatii, idelaurilor, emotiilor mele): spre ex, daca as fi simtit nevoia sa devin budista as fi devenit budista; daca as fi simtit nevoia sa renunt la meseria „intelectuala” (foarte) ca sa fac o meserie manuala, as fi facut-o (muncesc si foarte mult fizic acasa si asta ma ajuta)
       4. Fa sport si fa lucruri cu mainile (coase, planteaza, vopseste, etc): nici nu stii ce terapie extraordinara o reprezinta munca fizica si mai ales cand vezi iesit ceva din „mainile” tale/
       5. Spuneti in fiecare zi : merit tot ce este mai bun pentru MINE; fii un pic egoista

       Ai sa reusesti, esti senzitiva si inteligenta (se vede din scris): daca vei adauga si forta la aceste doua calitati, vei reusi. Iti tin pumnii 😀

     • Si inca ceva:

       6. Fa CURATENIE in jurul tau: taie legatura sau redu-o la minim cu persoanele care sunt nocive, toxice pentru tine si /sau cele care iti aduc la suprafata amintiri dureroase (eu m-am indepartat foarte mult nu numai de familia apropiata, ci si de o mare parte din famlia extinsa, la fel de nociva; am o legura foarte stransa insa cu cateva rude apropiate, a caror prezenta imi face bine).
       7. Incearca sa faci cat mai putine lucruri pentru ca TREBUIE mai ale s in materie de contacte inter-umane: sa frecventezi pe X, Y; sa te duci la nu stiu ce eveniment, etc.
       8. Fa cat mai multe lucruri care iti PLAC: gandeste-te la ceea ce iti place sa faci (in afara jobului) si fa cat mai mult acele lucruri; mie spre ex imi place sa citesc, sa vad filme, sa calatoresc, sa ma ocup de plante, sa imi cumpar pantofi( oh, yes :D) ; crede-ma ca fac aceste lucruri cu asupra de masura pentru unii, cu masura normala pentru mine 😀 1

     • Multumesc frumos pentru gandurile bune si pentru recomandari. Le-am apreciat tare pe toate.

     • Poate aici gasesti cateva raspunsuri, mie mi-a placut mult .

       https://ro.stiri.yahoo.com/exclusiv-fata-din-suceava-care-adus-fericire-pe-175334702.html

104. Eu am luat ultima palma in liceu, o tin minte si acum foarte bine pentru ca am luat-o pe nedrept 🙁 Am avut o copilarie traumatizanta, am fost un copil nedorit, motivul casatoriei parintilor mei la doar 20 de ani. In copilarie parintii nu mi-au spus niciodata „Te iubesc”, de altfel, orice exprimare a sentimentelor era puternic ridiculizata si considerata o slabiciune. Mama, in special, era o persoana foarte frustrata iar frustrarile ei veneau din faptul ca s-a maritat asa de tanara, ca a locuit toata viata cu socrii, ca tata umbla cine stie pe unde, ca ea statea toata ziua acasa cu mine. Nu intotdeauna ma batea dar teroarea ca iar e nervoasa, iar tipa la mine si se leaga de cele mai marunte si stupide lucruri au fost mai rau decat orice palma. Din cauza lor am ajuns un adult timid, cu zero incredere in el, caruia ii e frica sa deschida gura sa nu rada ceilalti de el si am observat ca tind sa ii copiez comportamentul mamei, atunci cand am supararile si frustrarile mele ma razbun pe altii care nu au nicio vina. E foarte greu sa stergi cu buretele niste traume si sa nu copiezi comportamentul parintilor, atunci cand ai vazut doar acest model de parenting

     • Citesc plangand comentariile. Stiu cat de greu e sa nu fi auzit niciodata din gura parintilor ca te iubesc. Cand vad un tata care isi iubeste fiica mi se pare Science Fiction. Si doare si nu pot ierta faptul ca eu nu am avut parte de iubire.

105. dupa ce am citit comenturile voastre ma consider norocoasa 🙂 n-am luat nici o data bataie ….tata era o prezenta autoritara si atat …cat despre mama…ne facea toate voile…eu nu stiu cum e sa iei bataie…

106. […] o primești de la părinți e foarte importantă – dacă e făcută în mod necorespunzător, te poate marca pe viață. apoi, educația primită la școală, mediul în care înveți este crucial. nu știu la voi, dar […]

107. Ai deschis Cutia Pandorei 🙂 chiar, care e articolul cel mai comentat?

     • Ah, nu stiu, sint multe cu sute de comentarii, cred ca cele despre ciini au printre cele mai multe.

108. Hmmm…. Si totusi!… Nu ma adresez acum celor care au avut parte de violente grave, insa am asa o senzatie ca generatia cu cheia de gat a uitat foarte multe despre viata de atunci si despre ceea ce au trait parintii si bunicii nostri. Inteleg sensul acestui articol si a posturilor in sensul ca indica greselile pe care noi ar trebui sa le evitam in relatiile cu copiii nostri. Si totusi, cu parere de rau, dar sa ti se dea paine la masa, asta nu mi se pare trauma, si nici macar o greseala de dieta, pentru ca poate pur si simplu NU AVEAU ce sa dea de mancare copiilor! Oare va puneti si voi in situatia acestor parinti? Cei care va plangeti ca va indopau cu paine, oare cand prindeati o paine calda, nu rupeati colturile si la mancati pana ajungeati acasa, sau o imparteati cu prietenii vostri cei mai buni?… Eu nu am auzit vreodata de un copil sa nu ii placa painea – SINCER! Ce sa va dea altceva – paine din faina fara gluten, poate pizza, cerealele sanatoase pe care le luati voi de la supermarket?? Dragilor – NU SE GASEA NIMIC! Da nimic. In ultimii ani nici macar paine nu se gasea! Nu aduceau decat cateva lazi de paine, la care ajungeau cei mai voinici, care se puteau lupta cu puhoiul… Dupa 7 cand ajungea tata acasa, ma trimitea cu o sacosa sa vorbesc pe sest cu vanzatoarea care ii pastra doua paini asa-si-asa, pentru ca ii dadeau cate o atentie cand aveau ocazia. Cat despre alegeri de dieta, pentru ca aveau sa va puna pe masa in fiecare zi cate ceva pe langa codrul de paine – sunteti niste NOROCOSI! De multe ori ai mei nu aveau decat UN OU in casa, pe care trebuia sa il imparta intre nime si fratele meu… Nu va placea mancarea, e bunica mea facea mancare de castraveti murati, pentru ca altceva nu avea ce… Nu m-am numarat printre norocosii cu rude la tara, asa ca nu aveam de unde primi oua, carne sau lactate, asa ca bunica mea si cu mine ne luptam amandoua la cozile unde se calca lumea in picioare pentru o bucatica de paine. O generatie de comunisti? Va asigur ca parintii mei nu erau. Dar tinerii de acum care spun ca si-ar dori sa revina comunismul in tara, pentru ca asa au auzit de pe nu stiu unde, ca atunci aveau de toate si ca nu erau stresati de pierderea job-ului, ar trebui sa stie EXACT ce se intampla de fapt atunci. Parintii nostri aveau poveri mult mai grele decat pierderea job-ului sau a casei – aveau grija turnarii la securitate si se temeau de arestari, daca odrasla vorbeste ce nu trebuie pe la scoala; aveau stressul ca nu au ce pune seara pe masa pentru ca nu se gasea NIMIC comestibil in magazinele in care fluiera vantul; munceau in ture de zi, de noapte, iar cand se intorceau acasa mamele noastre se apucau de curatenie si gatit, pentru ca fetele stateau si visau cai verzi pe pereti, ba aveau nevoie si de ajutor la teme, pentru ca nici pe alea nu le faceau pana la ora respective. Cum s-ar descurca mama de azi in conditiile respective? Altfel, ar chema dadace si femei la curatenie nu? In plus, pe vremea aceea eu nu vedeam femei neingrijite pe strada – mama mea statea si se aranja in fiecare zi si era ca scoasa din cutie, nu pentru a atrage priviri si admiratie ci pentru mine, pentru a ma mandri ca am cea mai frumoasa mama. Acum vad fete de 20 de ani in pantaloni de trening sau pijama, nepieptanate, in papuci, dar cu stima de sine…

     • Diana, nu sunt de acord cu tine.
       Tin sa iti spun ca parintii mei au avut o situatie materiala buna (putin peste medie), aveam mancare buna, erau delegati in strainatate uneori si aduceau materiale ca sa ne facem haine (din Burda, daca mai stie cineva :)) si diverse bunatati (imi amintesc guma de mestecat). Am avut pantofi cu toc si ciorapi de matase si gentute cand eram mica, si toti copiii prietenilor nostri le-au purtat cand a venit vremea! am avut vacante la mare.
       Si totusi, am fost insultata non stop, (motivatia negativa, cum s-ar spune acum), umilita, pedepsita, pocnita si asa mai departe.
       deci nu lipsurile erau problema. Zic si eu.
       Imi amintesc foarte clar ca ma bucuram pe moment cand primeam cadouri si hainute, dar plangeam nopti intregi pentru ca fusesem facuta proasta, cretina, idioata, dobitoaca, pentru ca nu aveam voie sa ma duc nicaieri, nici la liceu, pentru ca eram amenintata in permanenta, ca o sa ajung maturatoare si asa mai departe.
       As fi vrut sa nu am nimic din aceste lucruri, sa cresc la tara printre vaci si gaini, sa mananc doar paine si sa fiu iubita si sa aud vorbe buna nu scandaluri, nervi si insulte. Si viata mea de adult ar fi fost cu totul alta…Acum lucrez la asta si o sa fie bine. Dar a fost si este mult rau inainte sa fie bine…

     • „NU AVEAU ce sa dea de mancare copiilor, nici macar paine nu se gasea, nu aveau decat UN OU in casa, pe care trebuia sa il imparta intre nime si fratele meu, aveau grija turnarii la securitate si se temeau de arestari, daca odrasla vorbeste ce nu trebuie pe la scoala; aveau stressul ca nu au ce pune seara pe masa pentru ca nu se gasea NIMIC comestibil in magazinele in care fluiera vantul”

       E foarte posibil, dar dacă îi laşi pe ei să vorbească azi (aniversarea a 66 de ani de la 11 Iunie 1948) spun altceva: că mâncarea era bună şi nu te îngrăşa, că oamenii erau cinstiţi, onorabili şi demni, că ei aveau bani cu sacul, că Ceaşcă era bun şi drept, că toată lumea era fericită etc

       Dacă vrei să vezi cum fac „oamenii onorabili, cinstiţi şi drepţi de atunci” în zilele noastre:

       În mai multe cazuri au agresat alţi oameni (angajaţi sau elevi şi studenţi) ameninţându-i cu moartea, castrarea, sterilizarea, eutanasierea prin injecţie letală şi alte delicateţuri de genul ăsta… pentru monstruoase infracţiuni ca: au fost la plajă la nudişti, au purtat tricou cu animal print şi unghii false, au spus un banc cu unguri sau au vorbit de evoluţia din maimuţă.

       Dacă „omul cinstit şi onorabil” rupe cureaua şi băţul pe proprii copii, ce l-ar împiedica să sară cu cuţitul la tine pe stradă? Se mai gândeşte la consecinţele legale?

     • ma repet…. noi eram o familie bogata, aveam de toate financiar si din exterior eram familia perfecta si cea mai norocoasa. dar mancam bataie zilnic, cu vanatai, si umulinte si nu am auzit niciodata, din partea mamei mele „iarta-ma sau imi pare rau”

109. Imi pare rau, dar parca prea repede sarim sa infieram generatia de atunci. Suntem stresati. Dar stressul lor ca si-au pierdut tineretile inchisi intr-un borcan, ca toate vacantele lor le faceau la cort sau la mare in hoteluri saracacioase? Si multe multe altele, ei cum isi vindeca ranile? Ei unde sa mearga la terapie?… Generatia cu cheia de gat nu este de sacrificiu. De sacrificiu au fost generatia care a crescut o data cu venirea comunismului, in aberatie si cenzura. Da, un regim care le inchidea gura si ii facea sa isi inghita cuvintele. Iar inaintea lor – generatia peste care a venit razboiul si multi dintre ei si-au pierdut tot ce au avut… Acum, cu mintea de adult, ii invit pe cei care isi infiereaza parintii si bunicii sa deschida cateva carti de istorie si sa citeasca putin ce s-a intamplat de la razboi incoace, sa isi imagineze ca trec ei insisi prin evenimentele respective, sa vad si eu, ce simt?

     • Nu stiu ce sa zic despre teoria ta, sint triburi prin Africa in care inca se moare de foame. Femeile alea isi poarta copiii si-i alapteaza, ii cresc cu blindete si nu-i lovesc niciodata. Oamenii aia traiesc cu grija ca pot muri in fiecare zi si cu toate astea nu le trece prin cap sa-si terorizeze copiii, fizic sau psihic.

     • Haha, pe bune? in triburile din Africa nu se bat copiii? acolo unde inca se mai ard oameni suspecti de vrajitorie? unde iti daie o mana si un picior dupa legea musulmana daca furi?
       E usor sa iti pui la perete parintii, dar oare noi vom putea sa avem un rezultat final cel putin la fel de bun ca al lor? E normal sa nu folosim metodele vechi de parenting, dar la unii au functionat de minune, mie cand imi spunea tata ca ii mananc toti banii, ca o sa ajung un golan, o sa ajung in puscarie, si ma batea logic, cu cureaua, cu palma, cu ce apuca, pentru ca eram obraznic, rau , egoist si razbunator, crestea o ambitie in mine, care s-a accentuat tot mai mult si m-a facut sa ma angajez la 17 ani, in clasa a 11-a lucram la un hotel noaptea ( aveam 18 ani), am fost mai respectat ca multi alti prieteni de varsta mea. Ideea e urmatoarea: daca tu esti o plangacioasa/plangacios cu tendinte spre sinucidere tu ai impresia ca daca cineva te periaza iti va fi usor cand iesi in lume si te lovesti de realitate? Realitatea e reala, nu e nici dura, nici roz, conteaza sa nu traiesti in bula ta pana la majorat. Da mi-a trecut prin cap sa nu mai vorbesc cu ei, o data ce eram pe picioarele mele, dar matur fiind acum la 30 ani ma gandesc ca daca imi faceau toate poftele, imi plateau excursiile ( in loc sa muncesc in vacante), poate ma obisnuiam prost, nu ma adaptam la lumea reala, o lume in care nu iti da nimeni nimic daca nu oferi ce e in totala contradictie cu felul in care isi obisnuiesc unii copiii de mici: primesc mult si usor, fara sa dea nimic inapoi.

     • raducu dragule, n-ai inteles nimic.

     • Da, Raducule, exista multe triburi in multe locuri de pe planeta asta unde parintii nu-si agreseaza niciodata copiii (intimplator zilele astea citesc niste carti despre educatie si multe dintre ele includ zeci de referinte la studii realizate pe astfel de comunitati).
       Daca tu ai impresia despre tine ca ai ajuns un om ok pentru ca taica-tu te-a batut cu cureaua, inseamna ca nu ai o parere prea buna despre tine. O sa faci si tu la fel cu copiii tai? Studiile arata ca majoritatea copiilor agresati devin parinti agresori. Ai impresia ca astea sint singurele doua metode de a creste un copil? A-l lovi ca sa priceapa ca viata e dura si a-i face toate poftele? Dintre astea doua trebuie sa alegem? Nu exista variante de mijloc, in care crestem copii independenti, siguri pe ei, pregatiti pentru lume? Serios, chiar crezi asta?

     • Ai omis un lucru, m-a batut ca am facut prostii, sa iti faca corectie parintele nu e agresiune, chiar nu imi pasa ce face altul si cum isi creste copiii, asa se bateau acu 20-30 ani, lucrurile minore nu ii influenteaza pe toti in copilarie, depinde cat de sensibil esti, lasa vrajeala cu triburile ca banuiesc ca nu esti o fata la 20 ani sa crezi tot ce zboara, studii si statistici? realizate pe triburi? ma mir ca nu compari cu parentingul animalelor, in primul rand acolo nu au stresul orasului, nu platesc impozite, taxe, nu ii calca masina. Ai luat din context si ai priceput ce ai vrut, de lovit nu l-as lovi, dar nici nu i-as cumpara iphonuri, jocuri pe calculator, si calculatoare de ultima generatie doar pt. ca altii au, l-as invata valoarea banului, asta-i sigur.

     • Radu nu prea am ce sa iti zic doar ca eu nu am sa vorbesc de statistici, am sa vorbesc din experienta: am fost in Peru, am fost in Etiopia si am fost in Cuba, primita de familii sarace, persoane care aveau grija de copii singuri si abandonati fara sa obtina nimic in schimb, o faceau din bunatate, din empatie si iubire fata de aceste fiinte, nu au avut de castigat nimic material doar respectul si IUBIREA acelor copii, faptul ca acei copii aveau cui sa spuna mama, una din acele femei a murit luna trecuta si m-as duce si maine acolo daca as mai avea ocazia si banii necesari pentru drum. Cuba este o tara comunista, sunt familii sarace cu multi copii, sunt dezinvolti, nu se uita in pamant de rusine, nu tac la masa pentru ca asa credem noi ca se face, ne facea sa radem, destindeau atmosfera, aleargau si se jucau fara nici un stres, libertatea, relaxarea si fericirea acelor copii si nu numai, nu am vazut-o nicaieri.
       O masina ca sa mearga bine are nevoie de benzina, inspectii si bineinteles cheltuieli, un robot are nevoie de baterii, un calculator are nevoie de un drive bun, o placa de baza, in fine, vorbim de lucruri si totusi si acestea daca le trantesti, faci accidente si le izbesti se strica oricat de noi ar fi. Te las pe tine acum sa te gandesti de ce are nevoie o fiinta umana ca sa fie o persoana de succes si nu pentru altii, pentru el, sa fie o persoana fericita!
       Nu este vorba de cat suntem de sensibili, unii sunt mai mult, unii mai putin, suntem diferiti si asta este cel mai frumos lucru, totul in lumea asta se obtine din puterea exemplului: eu te respect pe tine, tu ma respecti, eu salut cunoscutii si tu vei face acelasi lucru, nu acum dar poate mai tarziu, am incredere in tine si tu vei avea incredere in mine si ai nevoie de multa multa rabdare, copiii nostri nu sunt noi cand eram mici, nu va semana nici cu mama 100% si nici cu tata 100%, e o alta persoana pe care tu va trebui sa o cunosti si sa o descoperi. Despre asta este vorba, unii invata mai greu altii mai usor dar nimic nu este imposibil si o data ce ai luat decizia de a aduce pe lume o noua fiinta respecta acesta fiinta si trateaz-o asa cum ai vrea tu sa fii tratat. Si sunt sigura ca nimanui nu-i place sa fie umilit, batut, jignit sau amenintat. Copii cuminti sunt doar cei care sufera de o boala si care nu au energie. Si este o agresiune atunci cand ataci o persoana care nu se poate apara, este un abuz indiferent daca iti place sau nu si nu il calca masina pentru ca tu ca parinte responsabil trebuie sa te asiguri ca nu sta singur pe strazi. In majoritatea comentariilor nu se scrie de o palma la fund si nici de o urecheala, daca ti se pare lucruri minore atunci mi-e mila de tine si de copiii tai, cand realizezi greselile e bine dar e tragic cand cei agresati nu au inteles nimic si considera ca totul a fost normal si bine!

     • „De sacrificiu au fost generatia care a crescut o data cu venirea comunismului, in aberatie si cenzura. Da, un regim care le inchidea gura si ii facea sa isi inghita cuvintele. Iar inaintea lor – generatia peste care a venit razboiul si multi dintre ei si-au pierdut tot ce au avut… Acum, cu mintea de adult, ii invit pe cei care isi infiereaza parintii si bunicii sa deschida cateva carti de istorie si sa citeasca putin ce s-a intamplat de la razboi incoace, sa isi imagineze ca trec ei insisi prin evenimentele respective, sa vad si eu, ce simt?”

       personal nu cred ca regimul politic sau forma de guvernare (oricare ar fi ea) a fost/este cauza acelui comportament si tratament, cum nu este nici scuza pt acel comportament si tratament (dat fiind ca parinti care-si bat copiii, de ex, au fost, mai sint si vor mai fi).

       da, au suferit si bunicii nostri, si parintii nostri (si asta o stiu si o admit multi) dar oare nu Tocmai de aceea ar fi trebuit sa fie putin altfel?

       intotdeauna au fost probleme, sint probleme si vor fi (difera doar forma lor de la o perioada la alta), insa aceste probleme ar trebui sa fie Motivul pt a fi si deveni mai Buni, nu Scuza pt a fi si deveni mai Rai.

       la toate povestirile de aici, sau de acest gen, gasesc un punct comun: lipsa de iubire.
       sau, hai sa nu-i spunem iubire (ca presupune multe, e un termen complex si pompos), hai sa nu-i spunem nici macar afectiune (ca si aia implica sentimente), hai s-o numim simplu Consideratie. multi de aici ne-am fi dorit sa fim (macar) luati in consideratie, sa fim Considerate persoane si sa fim tratate ca niste persoane.

       si (ca tot ai amintit de istorie), „cine nu invata din greseli, e condamnat sa le repete.” deci da, indiferent de perioada, indiferent de forma politica, de varsta, de scoala, de cultura, etc, daca nu invatam nimic, daca nu profitam de dramul de luciditate si ratiune pe care-l avem, si peste alti 50 de ani, tot de-astea o sa vorbim. 🙂

     • si stiti ce mi se pare mie inca si mai halucinant? Cum ne batem im piept ce crestini ortodocsi suntem noi, ce cale dreapta urmam, ce pupam la cruci, icoane si moaste, dar uitam principiile de baza ale religiei pe care o numim stalp de baza al societatii, caci poporul in cine are incredere? in armata si in biserica.

       iubeste-ti aproapele. nu mai traim epoca lui „omu’ si femeia lui”, ne cam desteptam ca suntem cu totii plamaditi la fel. asta ca sa divaghez, ca mi-am amintit brusc de evlavia de la tara, nu se face-le, respectul pt popa si palma peste copii si femeie ca s-au uitat mai lung la cine stie ce .

     • Eu de exemplu, am insirat randuri din viata mea.

       Stiu oameni care provin din familii sanatoase si au fost crescuti tot in comunism, de parinti din toate categoriile sociale si cu educatii diferite (de la electrician, la profesor universitar) si au fost crescuti NORMAL, fara nici un fel de abuz…deci lipsurile si sistemul nu i-au dezumanizat pe toti.

       Faptul ca il lipsesti de respect pe cel de langa tine abuzandu-l (chiar daca este copilul tau sau mai ales daca este copilul tau sau orice alt membru al familiei!), NU ARE SCUZA.

       Faptul ca ai fost abuzat la randul tau in copilarie, ar trebui sa te impiedice sa copiezi/ multiplici/reproduci asemenea comportament, TOCMAI pentru ca l-ai experimentat si stii EXACT care ii sunt efectele.

       Cand iesi din acest cerc vicios si „rupi lantul”, alegi sa fii bun, alegi sa fii OM.

       Dupa cum am mai spus circumstantele NU ne definesc sau cel putin nu ar trebui.

       Violenta (oricare ar fii ea: verbala, fizica, emotionala) NU are nici o justificare, nici una, indiferent de mediul si timpul in care traim.

       NU, acesti parinti NU au circumstante atenuante-nici atunci, nici acum si nici intr-o alta viata.

     • Eu provin dintr-o familie bogata. nu am dus lipsa de nimic pe vremea lui Ceausescu dar replica ca ‘nu iti iau asta ca nu a vem bani’ era la ordinea zilei. concedii in fiecare an la mare si la munte. Si mancam bataie de la mama zilnic. De ce?? Nici pana in ziua de astazi nu stiu. Era o forma de manipulare poate si de lipsa de respect. Se simtea mai bine doar daca batea fizic si verbal, un copil, unul mai mic.
       Deci uite un exemplu, in care nu am dus-o asa rau financiar dar teroarea era la ea acasa. Imi doream sa adorm si sa nu ma mai treesc niciodata

     • Am fost crescuta de bunici pana la 7 ani (si apoi toate weekend-urile si vacantele pana au murit, aveam 14 ani). Bunici care au trecut prin razboi (bunicul a fost ranit pe front), bunica orfana care nu a avut copilarie, ci doar o mama viterga care nu le dadea nici de mancare cat aveau nevoie. Oameni care au suferit, oameni simpli, saraci, needucati, care au trait din ce producea bucata lor de pamant. Si acesti bunici mi-au crescut a mama (si altii asemanatori mi-au crescut tatal). Nici parintii mei nu au avut mult, asta nu I-a facut sa ne bata pe noi… Erau frustrati? Probabil. Cred ca este greu sa nu ai ce sa pui pe masa copiilor, sa poarte hainele unii de la altii, etc. Ne-au dat insa esentialul: dragostea lor.
       In casa bunicilor era mereu armonie, nu i-am auzit ridicand tonul vreodata macar, totul se rezolva cu calm, chiar si cele mai nastrusnice nazbatii ale noastre.
       Am avut o copilarie frumoasa, libera, plina de zambete si de dragoste. Acesta este reperul meu acum ca-mi cresc la randul eu copiii. Sa le ofer o copilarie de care sa-si aminteasca cu drag, sa invete ce este bine si ce este rau din exemplul parintilor/bunicilor, nu din urletele lor.
       Nu, nu… saracia sau frustrarile nu reprezinta o scuza pentru violenta. Niciodata. Si cu atat mai putin atunci cand violenta se indreapta catre copii, lipsiti de aparare si dornici de iubire…

110. As mai avea ceva de spus – de ce oare au fost parintii nostri asa exigenti cu privire la scoala? Din rautate? Nu isi doreau oare cu ardoare ca si copiii lor sa scape de viata grea pe care o duceau ei? Nu isi doreau ca ai lor copii sa ii depaseasca, sa zboare mai inalt si mai departe decat au facut-o ei, sa ajunga sa fie cineva si sa isi permita un standard de viata confortabil?…

     • Ba tocmai pentru ca-si doreau asa ceva. Diferenta e ca vedeau scoala (si invatatura) drept singura metoda reala de a „zbura mai departe”. Si e poate bine de amintit ca sunt diferente majore intre scoala de acum si cea de atunci.

       Mie imi pare ca s-a dat dintr-o extrema in alta. Daca atunci era atata agresivitate alandala, acum vad de multe ori mult prea mult micromanagement si suflat in ceafa/ umflat asteptarile dincolo de rezonabil, incat nu prea au loc copiii nici sa invete sa fie pe picioarele lor (gradat, evident), nici sa-si doreasca real sa creasca.

       In sfarsit, nu stiu de am fost eu asa in mediu special, dar ce se tot povesteste pe aici nu-i cazul meu deloc si nici al prietenilor din cate stiu care au fost majoritatea chiar crescuti frumos de ai lor – abia la facultate am intalnit si m-a socat efectiv prima persoana care trecuse/trecea prin asemenea educatie de acasa. Pe de alta parte, in conditiile in care sunt inca multe femei batute in Romania zilnic, mi-e greu sa cred ca nu-s si multi copii de inca trec prin ce se zice pe aici ca au trecut altii acum 30 de ani.

111. Mi-am adus aminte una „simpatica”: sa fi avut vreo 5-6 ani maxim, impreuna cu copiii de la bloc, am mers la un magazin din apropiere si unul dintre ei, a furat 4 gume, pe care ulterior, le-am impartit intre noi. Nu era prea clara in mintea mea notiunea de „furat”, stiam doar ca nu e bine. Asa ca am mers in casa si i-am povestit maica-mii ce s-a intamplat. Rezultatul? O bataie sora cu moartea (au venit vecinii la usa) + bonus: a scris pe o hartie mare „HOATA”, mi-a prins-o cu un ac de siguranta pe spate, si m-a dat pe scara, sa ma vada toata lumea….Am stat pe scara cam o ora, timp in care ma rugam sa mor, si nu m-am gandit nici macar secunda sa rup hartia….

112. Diana, cu privire la ce ai scris mai sus nu iti dau dreptate. Da, comunismul are partea lui de vina pentru ca am vazut cum sunt tinuti si omorati cu zile copiii din orfelinatele din China, am vazut cum sunt batuti copiii de catre mamele lor si vad viclenia, timiditatea falsa a fetelor, prostitutia si prostia din Rusia. Ti se pare ca nu au avut alta sansa sau ca nu pot fi crescuti altfel? Sunt parinti catalogati ca iesiti din tipare acolo, care sunt prietenii copiilor si ii sustin, comunism pentru mine este egal cu agresivitate, violenta, spalaturi pe creier si retardare a populatiei. De la o anumita varsta, avem pretentia ca suntem maturi, ca gandim si ca stim sa facem diferenta intre bine si rau dar de ce parintii nostri nu au stiut nici macar sa faca diferenta intre propriul copil si vaca din batatura care era batuta cu nuiaua sau biciul. Cum poti sa gasesti scuze pentru aceste tratamente de catre niste persoane care zic ca mai bine se caca intr-un colt decat sa fi dat nastere propriului copil sau a celor care isi teroriza psihic si fizic copilul, atat de prost sa fii sa crezi ca violenta te va duce departe, ca nu te va bloca si ca vei deveni cineva. Cum as putea eu cu tot stresul din lume sa iau o curea si sa dau fara sa ma uit, cu sete strigand ca il omor ca imi mananca zilele sau ca nu-l mai vreau in viata mea, in copilul meu terorizat si plin de teama. Prefer sa il dau cuiva sa il creasca decat sa il terorizez in acest hal. Prefer sa fac foame, sa mananc doar paine decat sa ma streseze un cacat de loc de munca si sa ma aduca in situatia asta. Daca ai sti cat de greu este sa te vindeci de traumele copilariei, cate persoane alungi din calea ta doar pentru ca esti o fiinta trista si nu reusesti sa razi cu tot sufletul, nu reusesti sa te bucuri de nimic, cate persoane te barfesc pentru ca din cand in cand ascunzi sub timiditatea ta apucaturi violente si nu stii cum sa procedezi in anumite situatii, cum sa te aperi diplomat, sa fii o persoana educata si sa nu mai raspuns acid la ironiile unora, cum e sa nu te mai gandesti ca toti iti vor raul si nimeni nu te place, cata mila atragi uneori si de cate ori am avut ochii atat de umflati de plans ca nici nu reuseam sa ii deschid. Stii cate persoane batute si paralizate si retardate mintal fura, omoara, mint, tradeaza, isi bat joc de persoane diferite ca etnie, de persoane urate ca aspect fizic si ne fac de ras prin alte parti? Asta este educatia Romaniei, decreteii Romaniei sau copiii nedoriti ai romanilor. Da, nu-i iert dar mi-ar fi placut sa fi existat niste ingeri acolo sus pentru toti acesti copii, mi-ar placea sa existe intradevar un Dumnezeu!!!!!! Si crede-ma draga Diana, sunt multe tari, state sarace dar cu nimic nu poate opri bucuria si fericirea de a trai a acelor oameni, sunt uniti, se respecta si au gasit calea de a merge inainte. Uita-te la tari precum Columbia, Cuba, Peru, Sierra Leone, Etiopia, India, sunt sarace si unele chiar periculoase, dar nu au uitat sa zambeasca, sunt persoane primitoare, te servesc cu ceea ce au, nu le este rusine de conditia lor si ti-e mai mare dragul sa te intorci la ei pentru ca au in sange optimismul si bucuria de a trai, acolo simti libertatea!

     • (din toate din cate am citit aici, povestea ta m-a emotionat si impresionat cel mai mult. iti scriu din imboldul unei persoane care intelege bine ce spui, si iti scriu din perspectiva unei persoane care a reusit sa iasa la liman. daca te va deranja acest mesaj, te rog sa-l ignori, desi il scriu doar cu intentii bune si cu speranta ca va fi, cat de cat, de ajutor. sint multe de spus si nu le pot cuprinde pe toate intr-un mesaj, oricat as incerca. )

       ” Daca ai sti cat de greu este sa te vindeci de traumele copilariei,” – da, este greu, dar nu e imposibil. nu putem sterge/ uita trecutul, dar ne putem schimba ziua de „azi” si ne putem pregati pt viitor, ne putem schimba optica, unghiul din care le privim, ne putem schimba modul de gandire, de raportare la ce a fost si, mai ales, la ce sintem.

       „cate persoane alungi din calea ta doar pentru ca esti o fiinta trista si nu reusesti sa razi cu tot sufletul,” – daca persoanele pleaca din calea ta, inseamna ca nu era acolo locul lor. nu neaparat le alungi tu, se intampla sa plece ele. si ni se intampla tuturor asta.
       e drept, agreem in general persoanele vesele, optimiste, puternice, tocmai pt ca ne gandim ca noua ne lipsesc toate astea, ca noi nu putem fi asa, ca e dat doar unora sa beneficieze de ele. in realitate insa, toate astea sint la indemana tuturor. e deajuns sa le vrei, e deajuns sa intelegi cum sa ajungi la ele, e deajuns sa stii ca tu insati esti sursa si resursa, ca toata forta sta in Tine.

       „nu reusesti sa te bucuri de nimic,” – cand in suflet si in minte nu-i liniste, nimeni nu se poate bucura de nimic. da pace sufletului (nu te mai gandi atat de mult, atat de intens la toate cele care te supara; nu te mai framanta si nu mai cauta sa schimbi trecutul; nu-ti cere imposibilul; fa ceea ce iti place, asculta muzica, citeste, plimba-te mult afara, in aer, cauta in viata ta prezenta ceva care te bucura, daca nu e, gaseste/inventeaza ceva care sa-ti placa, vorbeste cu o prietena (nu (musai) de probleme, ci de vreme si de moda si de filme) si da de lucru mintii (nu te lasa furata de gandurile negre, viseaza la ce si cum ai vrea sa fie totul, gandeste-te cat si ce si cum s-ar putea realiza ceea ce visezi; implica-te in viata ta, decide tu pt tine, gaseste un hobby, orice numai sa fie mintea ocupata si concentrata pe ceea ce vrei si poti construi).

       „cate persoane te barfesc pentru ca din cand in cand ascunzi sub timiditatea ta apucaturi violente” – mm, stai linistita, persoanele care barfesc vor barfi Indiferent ce ai face. daca esti timida vor zice una, daca esti puternica si sigura pe tine, vor spune alta. eu zic sa nu le dai importanta lor, nu ele sint importante ci TU esti importanta.

       „si nu stii cum sa procedezi in anumite situatii,” – sint sigura ca stii cum sa procedezi, doar ti-e frica sa-ti asumi „procedura”. eu intotdeauna eram stresata de asta, daca nu fac bine, daca nu zic bine. „gaina jumulita” de la inceputul articolului era regina pe langa mine :)) am invatat insa sa-mi Asum gesturile, vorbele, faptele. sint ale Mele. ca nu intotdeauna sint ok, ca nu-mi iese intotdeauna cum as fi vrut, nu-i bai. Nimeni nu face intotdeauna fix ce trebuie facut si cum trebuie facut, si Nimanui nu-i ies toate fix asa cum le-a vrut. deci da, asuma-ti felul de a fi, accepta-ti si cultiva-ti personalitatea. da-i hrana sa aiba de unde sa se alimenteze.

       „cum sa te aperi diplomat, sa fii o persoana educata si sa nu mai raspuns acid la ironiile unora, ” – cu mult umor. si cu multa relaxare. fii relaxata, degajata. nu te fa ca un arici gata de atac, nu te gandi ca celalalt vrea sa te atace, gandeste-te ca vrea sa se apropie de tine; nu vrea sa rada de tine, vrea sa converseze cu tine. celor vizibil rautaciosi le poti zambi si le poti intorce gluma, folosind aceleasi cuvinte si acelasi ton.

       „cum e sa nu te mai gandesti ca toti iti vor raul” – posibil sa nu aiba toti oamenii ganduri si intentii bune, cu tine sau despre tine, insa este imposibil sa-ti vrea toti raul. imposibil. mai curand, stiindu-ne noi „mai slabi” atribuim unui gest, unei vorbe mai mult decat a fost/ s-a vrut in fapt, ca sa nu mai spun ca e foarte probabil ca gestul, vorba nici macar sa nu fie pt noi, adresate noua, ci noi sa-l luam ca atare si sa-l invelim cu cat mai mult negru posibil.

       „si nimeni nu te place,” – spuneam si mai sus, ne plac oamenii veseli, oamenii siguri pe ei, care stiu ce vor si care stiu cum sa obtina ce vor, oamenii inteligenti, descurcareti, puternici. secretul insa e unul singur: atunci cand Tie iti va placea de tine (cu calitati si defecte) atunci si ceilalti te vor placea exact asa cum ai vrea si pt ceea ce esti; atunci cand tu iti vei zambi Tie, atunci si ceilalti iti vor zambi; atunci cand tu vei gandi despre tine ca esti importanta, atunci si ceilalti te vor vedea si trata la fel.

       🙂 iti urez mult succes, si iti spun ca… se poate!

     • Multumesc @feedback ca mi-ai oferit putin din timpul tau scriindu-mi aceste randuri, esti o draguta. Teoria o stiu bine si cateodata sunt mult mai buna la dat sfaturi decat sa fac ceva pentru mine. Nu ma mai leg de trecut de mult timp, numai ca acum m-au rascolit comentariile si mi-au adus aminte tot ce am trait. Uneori este greu alteori mai simplu. Stiu ca nu este imposibil asa cum stiu ca am luat cu mine si depresia, ce imi ingreuneaza si mai mult drumul. Uite, eu am fost acel tip de persoana care se indragostea de primul care ii arata putina afectiune si care ii vorbea calm. Si mereu am suferit, am fost tradata, palmuita, mintita, abandonata. Lupt, in fiecare zi lupt, acum zic ca sunt puternica, maine ma simt ca o curca. Poate sunt singura persoana care vorbeste cu parintii sai o data la doua luni si ai mei ma judeca pentru asta dar nu simt nimic, nici parere de rau, nici ca trebuie sa fac altfel.

     • Draga A,

       Un mare hug, intai de toate….pentru ca povestea ta se cam repliaza pe povestea mea si pe a multora/unora care au avut curajul sa isi asterne gandurile aici si… inteleg.

       Nu, nu esti singura care vorbeste rar cu ai ei. Eu cu tata nu mai tin legatura de 2 ani si ceva (deloc) si cu mama comunic, pe ascuns prin scrisori (de frica mamei sa nu afle tata ca eu tot mai tin legatura cu ea desi cu el nu)-ca nu „dau ei banii pe internet” ca sa ma vada pe mine. Suntem la mare distanta unii de ceilalti.

       L-am infruntat pe tata acum 2 ani (mi-am adunat tot curajul din mine; mi s-a facut efectiv rau fizic dupa discutie-de frica pentru ce va pati mama dupa aceasta discutie si am avut dreptate-tata a facut un scandal monstru spunand ca mama „m-a montat impotriva lui”).

       A fost socat ca… doar el „a facut totul pentru mine”…de am ramas eu socata cand am auzit si s-a repezit la mama sa o bata pentru ca „uite, ce mi-ai facut!” (ii zicea mamei; discutia a fost pe Skype deci iti inchipui cum tremuram ca varga desi am peste 30 de ani, cand il vedeam in ce tornada se transformase).

       Toate amintirile urate au revenit in prezent si le-am retrait pe toate in acel moment…cu toate acestea nu il urasc (stiu ca nimeni nu i-a aratat niciodata dragoste: de la mama lui si pana la mama mea) insa MA BUCUR ca am avut curajul dupa 30 de ani sa zic „Stiu ce ai facut/ne-ai facut o viata intreaga si nu este bine.”

       I-am iertat pe amandoi (mama odata cu intrarea mea in liceu, a devenit painea lui D-zeu-nu ma intreba cum insa cred ca si-a dat seama cat de mult a gresit si a incercat sa repare totul-o apreciez pentru asta) insa nu cred ca voi uita vreodata acei ani petrecuti in acea casa.

       Cum zicea si Angela, distanta pusa intre tine si cei care ne-au facut rau poate ajuta, nu poate sterge nimic dar te desprinde din mediul care are provocatorii de stres si repet, asta ajuta mult…sa nu te simti ciudat ca nu tii legatura; asta este un pas spre vindecare.

       Iti doresc numai bine.

113. @A. Um, desi clar nu iau partea comunismului deloc si in nici o imprejurare, iaca am trait prin 4 tari ne-comuniste si am vazut „prostitutia si prostia” fetelor precum si bataia la rang de mare arta (ca sa nu mai zic ca daca te uiti la un pic de istorie, o sa vezi cel putin bataie din aia crunta in epoci care n-au nimic de-a face cu comunismul). Oamenii sunt fix cam aceiasi peste tot si pana la urma ce face fiecare parinte tot e decizia si responsabilitatea lui/ei personala. E cam periculoasa abordarea asta cu „am vazut eu asta in comunism si cealalta in afara si deci comunismul e cauza”. Chiar admitand ca or fi corelate, tot NU inseamna ca una e cauza celeilalte.

114. @Diana, NU EXISTA SCUZA PENTRU COMPORTAMENTUL UNOR PARINTI. Na, ca am urlat la tine 😉

     Am trait in saracie dupa ’89, dar NU am fost batuta. Am mai primit eventual cate o palma, foarte rar. Nu consider ca era OK, era o greseala de ‘parenting’ din partea alor mei. Se intampla foarte rar, dupac um am spus, dar sigur se putea rezolva si altfel. Nu am fost deloc un copil rau, am inteles ca sunt lipsuri si am fost cuminte.

     Cu toate lipsurile in cauza si faptul ca m-au crescut bunicii si tatal meu, am fost iubita la maxim, laudata pana peste cap etc. Daca ma simteam eu mai nu stiu cum fata de unii copii, ai mei imi spuneau „Nu esti cu nimic mai prejos decat x”. O chestie pe care mi-au spus-o pana am bagat la cap ca valorez ceva pe lumea asta. M-au sprijinit NECONDITIONAT si m-au laudat ca pe nus’ ce campioana. Orice problema am avut sau orice tampenie am facut, la ei am gasit un sfat si alinare. Chiar si acum, ca-s dalalaica de 35 de ani si cu copil, inca ma simt ca acasa la ei, mereu doresc sa-mi dea ceva de mancare sau orice sa-mi ofere, sa fie bine. Si stau cu banii mult mai bine decat ei, dar macar niste biscuiti sau o prajitura si tot imi ofera 🙂

     Nu exista deci, zic eu, scuza pentru PREMEDITAREA si SADISMUL unor parinti din povestile de aici. Cand ii scapi o palma copilului, zic ca ti-ai pierdut sarita. Nu gasesc scuza nici pentru asta, copilul nu e vita sa o lovesti, dar hai sa spunem ca te scapa. Cand insa bati copilul cu cureaua sau cine stie ce au mai inventat unii tampiti, este clar ca nu te mai ‘scapa’ treaba in cauza, esti doar un monstru care-si abuzeaza copilul.

     Stiu familii ‘bine puse’ care-si bateau copiii in draci, copii exceptionali de altfel. Asa cum spunea si alt comentator, faza asta nu era lipsa de educatie, ca nu doar ‘muncitorii’ se comportau ca vatafii cu sclavii lor.

     FOARTE TRIST tot ce am citit. Sper ca noi vom fi parinti mai buni.

115. Mda, doar ca nu-mi doresc copii….Mi-e teama ca nu o sa fiu o mama buna. N-am cum sa fiu o mama buna.

116. Mai raspund ceva si pe urma as vrea sa trag linie, pentru ca nu vreau sa va supar sau sa insist ca am dreptate. Nu am afirmat ca in general „regimul e de vina pentru orice”, ci este vorba strict despre regimul specific al comunismului in Romania dupa razboi, ceea ce a maltratat psihicul tuturor romanilor. Imi pare rau, am citit dupa revolutie atat de multe si am vazut atatea mizerii care s-au intamplat in tara, incat mi s-a luat definitiv de stanga si de parerile celor care afirma ca nu a fost chiar asa de rau… In Romania tocmai asta s-a distrus – unitatea, ceea ce ar fi putut ridica moralul oamenilor si I-ar fi putut ajuta sa treaca, cu umor si speranta peste mizerii, asa cum spune A. ca se intampla in alte tari sarace. Romania arata ca o inchisoare din toate punctele de vedere. Nu se vedea luminita. Nu aveai incredere nici in vecini ca nu te pot turna. Va rog, cititi despre cum au facut comunistii, cum au schimbat toti oamenii inteligenti si educati din posturile sus-puse cu dobitoci marlani fara scoala, fara rusine si fara scrupule. Sau discutati cu cei pe care ii puteti intreba despre acea perioada. Asa cum dupa revolutie trebuia sa inveti sa te descurci, sa fii smecher, era la moda sa dai tunuri, sa te imbogatesti rapid fara sa faci nimic, ca alti cunoscuti si apropiati, asa era atunci la moda sa fii batatorit, sa nu ai puncte sensibile, sa-ti faci pile, dar pentru asta insemna sa te porti si sa vorbesti cu toti tovarasaste. Poate ca tocmai din cauza asta, multi au crezut ca daca isi pregatesc copiii pentru asa o viata, fac bine sau nu chiar asa de rau… Imi pare rau ca am atins rani sensibile, repet, nu m-am adresat celor care au avut cu adevarat de suferit, sincer nu stiu ce sa le spun decat ca imi pare foarte rau ca au trecut prin ce au trecut. Ma refer la cei care ii pun la zid pe parinti ca au fost prea aspri sau ca le-au dat sa manance diete neadecvate, de parca ar fi avut si alte optiuni… Sa dea Dumnezeu sa nu se mai intoarca niciodata peste noi nici un fel de forma de socialism, communism sau totalitarism, ca nu se stie niciodata cum si in ce directie ne putem transforma. Si da, sa fim noi parinti mai buni, mai delicati, dar si mai adevarati.
     Sunt de 7 ani in Statele Unite. Aici problemele referitoare la cresterea si educarea copilului sunt dezastruoase. Scolile gimnaziale si liceele de stat sunt printer cele mai proaste. Problemele intampinate de copii in cadrul scolilor sunt dintre cele mai urate, incepand cu dependenta de droguri, furturi, betii, sex, etc. Aici se practica parentingul soft de mai multe zeci de ani, deci copii sunt invatati sa ia initiativa intotdeauna, de cand sunt mici, sa isi dezvolte stima de sine si in general sa devina leaderi. Si iata rezultatul, culegem roadele. Imi pare rau, dar nici asta nu cred ca e solutia perfecta. Sigur, sa nu dam in pacatul generalizarii, insa eu consider ca o cale de mijloc este cea mai buna.
     @dojo, nu am simtit ca ai urlat la mine. Si eu sunt o cocolosita de parinti si de bunica mea, dar asta nu inseamna ca nu m-au certat niciodata, ca nu au fost niciodata putintel nedrepti cu mine sau ca mi-a convenit intotdeauna ce am auzit. …Sau ca n-am mancat paine (sincer, eu o mancam pe post de aperitiv, pentru ca imi placea foarte mult, in ciuda protestelor lor – ziceau ca painea prosteste)… Dar pentru ca le-am simtit iubirea enorma cu care m-au infofolit, i-am inteles si am ramas si eu la randul meu cu o iubire care ma copleseste cand ma gandesc la ei. Sunt fiinte scumpe, pe care acum nu le am langa mine.

     • Diana, eu apreciez foarte mult comentariile tale și timpul pe care ți l-ai luat pentru a susține un punct de vedere.

117. Imi pare rau, suntem multe Diane… :)) Postul meu este cel cu privire la condamnarea comunismului.

118. @Dojo,

     Sa stii ca abuzul emotional este la fel de nociv (uneori poate mai nociv, daca este perpetrat continuu si pe timp indelungat) decat cel fizic. Eu am fost baututa, dar nu foarte mult, insa am fost enorm de mult abuzata emotional. Mi s-a spus frecvent „mi-ai distrus viata, din cauza ta nu am putut sa divortez de taica-tu, ca a trebuit sa ma sacrific pentru tine”, „nu esti buna de nimic, semeni in partea lui taica-tu”, „du-te dracului, m-am saturat”, „de ce nu executi ce spun eu?” (asta maica-mea); dar si „du-te p… calului”, „duceti-va dracului de jigodii”( la betie, taica-miu). Amadoi: „cine o sa stea cu tine? ” (uite ca sta si sta de 10 ani); „o sa vezi tu mai tarziu, o sa fie vai de capul tau”, „nesimtito, nu ti-e rusine? ” (foarte frecvent, la orice lucru care nu le convenea), etc, etc (pe multe le-am uitat, am incercat din rasputeri sa uit cat mai mult). Plus ca a trebuit sa asist la scandaluri nesfarsite intre ei, marcate de violente verbale, dar si fizice (mai rar) infioratoare ; taica-miu a fost si aproape alcoolic (acuma a redus mult, de teama consecintelor asupra sanatatii).
     Si amandoi erau oameni cu „facultate”, cu pretentii in societate, pentru care aparentele contau foarte mult. Ce folos ca acasa se comportau, de multe, multe ori, de o maniera abrutizanta si primitiva.
     Empatia, consideratia, bunatatea, nu sunt determinate si nici macar influentate semnificativ de „diplome”, de „titluri”. Ele sunt determinate de natura umana in primul rand (a fiecaruia dintre noi), mai apoi de eduatie (covarsitor) si apoi de mediul in care evoluam. Daca insa 2 din aceste 3 atribute (sa spune natura si educatia; sau educatia si mediul, sau natura si mediul, depinde de combunatie) sunt pe negativ, rezultatul total este unul negativ la randul sau.

     • Of, draga Angela, cat de mult te inteleg. Eu am fost pe de o parte abuzata emotional de mama si fizic-emotional de tata, e groaznic. Mama ameninta mereu ca se sinucide, ca din cauza noastra se omoara, ca s-a saturat de viata asta, ca din cauza noastra se cearta mereu cu tata, ca din cauza noastra nu poate avea si ea o clipa de liniste, se dadea cu capul de dulapuri, spunea tot ce facem gresit vecinilor, rudelor, bunicilor, toti cand aveau ocazia se bagau unde nu le era treaba din cauza mamei, toti ma priveau pe mine si pe sora mea urat, ca suntem rele, ca mama voastra nu mai poate, de ce faceti asa, de ce nu va faceti curat in camera, de ce a-ti spart aia, de ce a-ti fost acolo, de ce ai vorbit cu aia, de ce te-ai jucat cu X, ca taicatu este in razboi cu familia sa, de ce a-ti mancat ultima bucata de paine, de ce i-ai zis mamei tale asta ca se supara si nu ii face bine, etc…stiau tot si imi era rusine. Eu nu aveam cu cine sa vorbesc, mama dadea raportul si trebuia sa fiu atenta cum formulez si cum zic ca sa nu o ranesc, sa nu sufere, sa nu planga, sa nu dispere, orice problema, orice lucru mic trebuia sa tin pentru mine.
       Dar de un tata gelos pe copiii sai ati auzit? Noi nu puteam sa vorbim cu mama cand era el acasa ca o lua de langa noi sau se enerva, trantea, mama trebuia sa se simta si sa plece in plina conversatie. Mama ne cumpara rechizite pe ascuns, hainele nu intra in discutie si daca descoperea tata facea un scandal monstru si mama iar ca e vina noastra, etc. Bataile au fost mereu si palme de fata cu altii, cureaua, pumnii, eh. Tata ne alinta spunandu-ne prostilor, sora mea era mai grasuta ii zicea porcule, mizerabililor, va pute urma. Sora mea si acum, slaba fiind e obsedata de greutate si a fost la un pas de a da in bulimie. Eu eram batuta si de bunici, pentru ca aveau permisul alor mei, de invatatoare am fost batuta si bineinteles umilita de sora tatalui meu. Nu am sa uit niciodata, aveam 6 ani si bunica-mea si-a cumparat o inghetata vafer de vanilie si nu mi-a dat nici sa gust, eu credeam ca e pentru mine. Cand i-am cerut mi-a zis sa iti ia tàtu, ca ea o luase ca se simtea rau si inghetata o facea sa se simta mai bine. Acul pe care mi l-a infipt in fund pentru ca eu inca faceam pipi pe mine, da, la 6 ani, si a zis ca ma dezvata asa. Sau ma lasa fara haine ca sa rada toti de mine pentru ca faceam pipi. Eu la 8 ani am facut ultima data pe mine, acasa, visam ca sunt in baie si de fapt eram in pat si cand m-am trezit dimineata nu zic de bataia si umilirea primita.
       Cand tata s-a ridicat de la masa nervos pentru ca spalam vasele si el nu vroia, si eu am zis ca le spal oricum, cu pumnul in vant si cu mancare pe la gura, scuipand peste tot mancare pentru ca avea gura plina si urla, cu ochii holbati sa ma loveasca, am facut pe mine, la 22 de ani. Mama, a inceput sa rada ca o cretina. La 24 de ani a incercat sa dea in mine pentru ca nu vroiam sa vorbesc cu mama la telefon, era plecata din tara si nu am vrut dar atunci calma, singura fiind cu el acasa, i-am zis sa dea, sa dea in mine, hai, ca sun la politie, sa vedem, ai curaj? Chiar vroiam sa ma loveasca, imi doream in momentul ala sa ma loveasca, s-a multumit doar sa ma injure si sa ma umileasca. Zilele astea de cand am citit comentariile si articolul acesta nu am mai fost eu, caci de multi ani am ingropat totul si am incercat sa uit sa ma prefac ca nu a fost atat de rau si totusi trecutul chiar daca ar trebui sa ramana trecut, ma urmareste in orice decizie si orice gest pe care il fac. Si ai mei Angela erau oameni cu facultate dar asta nu zice nimic despre oameni, sunt poate oameni cu 7 clase care iubesc, au rabdare, respecta, asculta, afectuosi si empatici cu cei dragi, prieteni, familie, copii sau batrani. Tine de natura umana si de cat suntem de puternici. Le era mai usor sa loveasca decat sa comunice, era mai simplu sa jigneasca decat sa gandeasca cum sa procedeze…nu stiu si nici nu mai vreau sa stiu. Dar stiu, ca eu, cu toate bataile si abuzurile primite, am devenit sensibila la tipete, galagie si nedreptate dar indiferenta la durerea si greutatile lor incat nici cand a murit bunicul meu nu am varsat o lacrima, nu am fost la inmormantare. Devin imuna si tocmai pentru ca am scapat, asa ferfenita si jumulita din casa aceea, ma simt o eroina, dar doar in povestea mea, viata mea si tocmai asta ar trebui sa te faca puternica si pe tine Angela si pe toti ceilalti care au suportat aceste tratamente inumane. Va imbratisez strans pe toti, aceste comentarii m-au facut sa imi aduc aminte, cu lux de amanunte, copilaria.

119. Printesa draga,
     Ai deschis cutia Pandorei, dar bine ai facut! Poate cei de varsta noastra pricep ceva si nu mai repeta greselile cu voie sau fara voie ale parintilor !

120. Mama a avut foarte putine repere in „buna crestere si educatie” a copilului. Unul erau notele primite la scoala. Orice nota de 9 imi aducea imediat calificativul „putoare ordinara”. Alt reper era mancarea. Trebuia sa termin tot din farfurie, indiferent ca-mi placea sau nu, indiferent daca puteam sau nu. Nici nu mai stiu de cate ori mi-am baut lacrimile care-mi curgeau in farfurie. Alt reper in educatia mea a fost cumintenia. Trebuia sa fiu foarte-foarte-foarte cuminte. Atat de cuminte incat la maxim ora 8 sa fiu in casa, chiar daca abia atunci se adunau copiii la joaca, iar pana la ora aceea saream singura coarda. Si cate alte dovezi de cumintenie trebuia sa mai arat eu.
     Este de inteles ca am fost premianta aproape in toata scoala generala. Dar tot de inteles (ar fi trebuit sa fie, dar nu a fost) era ca mai luam si cate o nota de 9. Nici eu nu puteam cuprinde totul perfect, cred ca si profesorii nu se simteau in largul lor sa-mi puna mereu nota maxima. Umilintele verbale care se abateau asupra mea atunci, nici nu stiu cum le suportam. Din vaca nesimtita, putoare ordinara nu ma scotea. In opt ani de scoala generala, am mai luat si cativa de 6 sau 7, nu cred ca mai multi de cinci note de genul asta. Atunci furia mamei escalada, si pe langa toate vorbele urate, mai aveam de suportat si umilinte fizice, gen batai cu cureaua la fundul gol, pana nu puteam sa stau jos de durere.
     Iar toate astea in conditiile in care la sedintele cu parintii gasea numai cuvinte de lauda despre mine, si mai mult decat atat, nu scapa niciun prilej sa se laude cu mine. Eram fata ei de 9 si 10.
     Nu stiu cand, abia prin ultimii ani de liceu am indraznit sa o infrunt, dar si atunci cu teama (pare paradoxal, dar si acum mi-e teama de mama) si numai cu sarcasme fine, si glume cu subinteles. Totusi o iubesc. O iubesc cu iubirea aceea stricta a copilului pentru parinte. Nu pot nimic mai mult sa simt pentru ea.

121. bre, dar ce sopilarie urata ati avut, nu cred ca modul asta de educatie a reprezentat regula……..si mai ales nu are legatura cu epoca traita si in ziua de azi exista povesti triste si copii agresati de proprii parinti.

     • Eu sint destul de sigura ca majoritatea parintilor de pe vremea aceea n-au fost dintre cei mai empatici. La scoala si in liceu cei care nu erau pedepsili, loviti sau jigniti erau mai degraba exceptia. In bloc la fel, in grupul de prieteni la fel. Ma indoiesc c-am crescut eu in cel mai nefericit oras din tara. Cred ca pur si simplu asa se cresteau copiii atunci. Cum se cresc acum nu stiu.

122. uite de ce toata tara e fucked up!
     o droaie de traumatizati umbla pe drumuri

     • ai să rîzi, dar… cam așa e. 🙂

123. Doamne, cati oameni cu rani in suflet din cauza celor care i-au nascut…
     Printesa, articolul tau e o lectie pentru toate varstele.
     Incerc sa-mi aduc aminte daca am facut greseli ca parinte si sper sa fiu o soacra si bunica mai buna dupa ceea ce am citit aici…

124. Atat de des s-a scris aici despre parinti care spuneau copiilor ”esti un accident, nu te-am vrut” incat ar trebui ca raspunsurile acestea sa fie redirectionate la toate site-urile pro-life care pretind ca nu exista copii nedoriti. Care manipuleaza psihologic incercand sa demonstreze ca un copil nedorit va ajunge, in timp, sa fie iubit. Ca asa vrea doamne doamne…. Unui copil nedorit i se arunca mereu in fata ca NU l-a vrut nimeni. Generatia decreteilor si experientele ei horror:(((

125. Postarea asta m-a intors pe dos, si mai mult comentariile cu povestirile. Vad ca sunt oameni marcati, oameni cu sanatate distrusa pe fond nervos, dependenti de antidepresive… si totusi spun ca-si iubesc parintii. CUM ? N-am trait lucruri chiar atat de grave, dar de ceva timp cred ca „nu mai am radacini”, nu mai am nici un sentiment fata de parinti. As pleca in lume, ei bine, chiar asta voi face in viitorul apropiat, si gata… end of story cu parintii mei. Poate un telefon de politete din cand in cand si bani prin posta, ca doar asta ii intereseaza. Am de gand sa uit si limba romana cat mai repede, cu atat mai mult sa-mi uit radacinile.
     N-as putea sa gandesc vreodata ca fetita mea este altfel decat minunata, extraordinara, isteata si frumusica foc. Vai de cei care au gandit altfel despre copii lor, ce realizari zic ei ca au avut in viata?

126. De cateva zile citesc acest articol si comentariile si incerc sa gasesc cuvintele potrivite astfel incat sa intelegeti ceva din ce povestesc.
     am 32 de ani si ptr mine copilaria e un cosmar la care nu m-as intoarce in veci.printre multe alte mizerii pe care le auzeam frecvent de la mama cele mai populare au:
     -decat sa ma marit si sa fac copii mai bine imi bagam un bat in fund!(intelegeti ce doriti de aici)
     -mi ati mancat sufletul!(eu si sormea mai mare)
     -m-am saturat de viata asta!
     -abia astept sa va faceti mari,sa plecati si sa scap de voi!
     -abia astept sa faceti copii si sa va manance sufletul!
     -sor-ta e mai desteapta,mai frumoasa,mai buna,etc!
     -m-am saturat sa te tot duc la doctori,de ce te imbolnavesti mereu,sor-ta de ce nu e bolnava?!(imi aduc aminte ce bataie am primit acasa pe la 3 ani jumate cand nu am vrut sa stau la dr. sa ma consulte ptr ca avea o masca pe fata si eram terorizata de frica)
     Afirmatia asta din urma a dus la faptul ca nu am mai zis nimic cand ma durea ceva,asa incat am ajuns sa fac operatie la ureche(in urma unei otite netratate la timp,vedeti mai sus de ce) si sa pierd timpanul unei urechi cand nici celalalt nu era mai sanatos.anii de scoala au fost groaznici,nu mai auzeam nimic la lectii,colegii imi faceau semn cand ma striga la catalog,daca se intorcea profesorul cu spatele si nu-i mai citeam pe buze trebuia sa ma uit in caietul colegei de banca sa vad ce a scris.
     Bineinteles ca mama considera ca ma prefac ca nu aud iar pe tata il durea in cot de noi.cand au divortat, sormea avea deja 18 ani si eu 15 ,asadar mi-a platit doar mie pensia alimentara si la ultima plata mi-a spus ca daca mai am nevoie de ceva sa-i scriu andreei marin la ”surprize,surprize” ca ajuta pe toata lumea.aia a fost ultima data cand am mai vorbit cu el.
     Dupa divort mama a continuat cu abuzurile emotionale(ca si-a distrus viata cu un nenorocit,cu noi etc),si de fapt pana in zilele noastre,cand sunt si eu mama la randul meu.
     Traumele astea au lasat urme adanci si nu pot uita,nici ierta(ma refer la mama,ptr ca tata a fost complet absent in educatia si viata noastra) mai ales ca ea a continuat sa ma abuzeze psihic si in momentul de fata ” imi e mila de nepotica mea ca te are pe tine mama” , ” esti prea proasta sa cresti si sa educi un copil” , ” esti o curva” si multe altele.
     Vreau sa spun ca mama a avut o copilarie absolut normala,chiar fericita,fara nicio problema(chiar ea a spus asta) fiind crescuta de bunica ei,ptr ca mama-sa ( bunica noastra) era ocupata mai mereu cu munca la camp,dar avea grija sa nu lipseasca nimic familiei.bunica noastra a fost o femeie extraordinara,muncitoare si curata si ne facea toate poftele cand stateam la ea in vacante.deci,nici un motiv sa-ti tratezi viata si copii in felul cum a facut-o mama!
     Citind toate comentariile am ramas perplexa de teoriile cum ca sistemul comunist e vinovat,lipsa de informatii,lipsa mancarii,etc.
     Oameni buni,cand esti parinte,trebuie sa citesti undeva ca e absolut gresit sa-ti abuzezi copilul??nu simti nimic in suflet cand lovesti un copil ce nu se poate apara,cand umilesti fizic si psihic un copil??
     Nu are nicio legatura sistemul comunist,volumul de informatie cu ce simti ca trebuie sa faci cu copilul tau!totul tine de faptul daca esti capabil sa oferi iubire sau nu.
     Am plans in hohote cand am aflat ca sunt insarcinata,chiar credeam ca imi voi teroriza copilul,il voi abuza.acum are 4 ani si am depasit de mult faza in care credeam ca trecutul meu o poate atinge.o iubesc si sunt constienta ca voi face si eu la randul meu greseli,ca parinte,dar SIGUR nu voi repeta greselile parintilor mei.
     P.S. cand m-am decis sa-mi termin studii,fiind salariata,am apelat la cjas sa-mi iau un aparat auditiv.s-a rezolvat intr-o luna,in momentul ala am pus intr-un colt indepartat toti ani de umilinte si rasete ca sunt surda.

127. Parca citesc din viata mea aici !!!! Acum am 30 de ani dar si acum mi se strange inima cand ma gandesc cata bataie am mancat. Zilnic. Eram cazuta jos la podea si urlam de durere si ea, mama, dadea cu o sete de nu va inchipuiti. Vanatai aveam aproape tot timpul. Scoala a fost un cosmar !!!! Cu toate ca acum ma descur ff bine in viata, am facut facultate, am o afacere am un sot minunat, tot ea isi atribuie aceste realizari si se da mare pe unde apuca, ce fata buna are. Din ‘mamaliga, bleaga, muta, prostanaca etc” nu ma scotea. Mi-au trebuit ani de zile sa ma accept asa cum sunt. Daca venea la ora 4 de la servici si nu dormeam, ne batea de ne rupea. Tras de par de ii ramanea par de-al meu in mana. Cand ma puneam seara in pat la culcare imi doream sa nu ma mai trezesc niciodata….ce sa va mai spun…… Si vreau sa spun cu mana pe inima, ca si acum la 30 de ani, nu stiu de ce ma batea. Eram un copil normal. Dar am ramas cu o singura intrebare: de ce tatal meu nu ne apara nicodata??? El nu ne-a batut niciodata si avem o relatie deosebita cu el. Dar nu am stiut niciodata de ce nu a facut nimic. Si oricine ne vedea din afara, eram familia perfecta………

128. aaaa si cea mai fericita zi din viata mea a fost la 19 ani cand am plecat la facultate. Am simtit o liertate in suflet. Acum nu pot sa zic ca ma inteleg bine cu mama. Vb doar asa de amabilitate si banalitati. Nu am incredere in ea ca e barfitoare si mereu spunea la toata lumea tot ce vorbeam cu ea. Cand vine in vizita la noi(la mine,, la sora mea si familiile noastre), toate lumea se intreaba cand pleaca? AA si acum cand e mai in varsta, ne spune ca era bine daca ramaneam una din noi acasa, sa aiba cine sa o ingrijeasca la batranete 🙂 Intr-un fel nu ii port pica, eu am scapat, mi-e mila de ea ca ne-a pierdut pentru totdeauna si mi-e mila de taica-miu ca sta cu ea zi de zi…

129. Am nimerit din intamplare pe blogul asta, vin de la Zoso. Salutare la toata lumea.

     Din ce-am citit pe-aici, copilaria multor doamne/domnisoare a fost o combinatie de Auschwitz cu Hector Malot… Pacat. Poate ca lucrurile n-au fost atat de dure, macar in unele cazuri, dar adevarul nici nu mai conteaza, daca amintirile sunt asa cum sunt.

     Anyway, nu toti parintii au fost abuzivi in anii 70-80. N-am avut o sora, dar daca aveam, nu cred c-ar fi avut despre ce traume sa scrie.
     Am insa doi frati mai mici (nascuti in 77 si 79, eu sunt leat 75). Sunt dintr-un oras la 150 km de Bucuresti, parintii mei s-au luat din dragoste, m-au avut pe mine, apoi au vrut fata, n-a iesit, „hai sa mai incercam”, tot n-a iesit, si au mers inainte cu trei baieti. Toti am fost doriti si iubiti, si de parinti, si de bunici. Am fost rasfatati pe rand, intai eu, apoi mijlociul (ambii am intrat in grija bunicilor din partea tatei, care locuiau in acelasi bloc si practic ne-au crescut pana la 7 ani, mai ales bunica, fiind casnica), apoi cel mic a devenit febletea bunicii din partea mamei (mama si sora ei nu si-au cunoscut tatal, mort dupa ce a revenit din prizonierat la rusi, in 1946).
     Mama e invatatoare (acum pensionara), tata e inginer mecanic (idem). Eu si mijlociul am mers la gradinita cu program prelungit, ne duceau bunicii si ne luau parintii pe la 16.00. Cel mic a stat mai mult pe la tara, in grija bunicii – infirmiera revenita in mediul rural odata cu pensionarea. Maica-mea si-a reprosat, ulterior, ca nu l-a dat si pe mezin la gradinita, desi nu cred ca ar fi contat in marea ecuatie a vietii: e militar reangajat, a fost un an in Afghanistan, s-a intors ok, e cuplat cu o tipa faina (nu e prima dragoste, dar se pare ca va fi ultima), e descurcaret si mereu glumetz.

     Fiecare am fost diferiti. Eu m-am ales cu un tic la ochi de la cititul la lampa cu gaz (prin ’88 – ’89 se taia energia electrica, seara mai ales) si nu ma dadeam dus din casa, in timp ce fratii mei erau „copii strazii”, turbau intre patru pereti. Am fost disciplinati initial de maica-mea, cu metode pedagogice (deh, invatatoare). Era destul de des cu gura pe noi, ne mai si urechea (dar cu dragoste), insa adevarul este ca faceam mereu prostii. Doamne, cat de multe! Abia tarziu, in adolescenta, am realizat cat de multe idiotii faceam, pur si simplu pentru ca eram baieti. Si eram trei! Doamnelor, are cineva aici trei baieti???
     La un moment dat, cand nu mai avea spor, maica-mea il striga pe tata, care ne potolea de la distanta, cu un „ma, vreti sa vin eu la voi?” Nu a fost niciodata nevoie sa vina. Insa ar fi putut, pentru ca eu si fratii mei ne bateam cu pernele, ne fugaream prin cele trei camere ale apartamentului de bloc si pe scara blocului, ne sterpeleam nimicurile, ne ascundeam clasoarele cu timbre sau soldateii de plastic, ne certam la sah si table, ne aruncam mascari de toate felurile, invatate de pe strada… Si totusi, parintii mei nu au cedat si n-au alunecat in vreo deriva violenta, desi uneori o vedeam pe mama ca era la capatul puterilor, iar o data chiar a izbuncit in plans cand a aflat ce prostii am facut (unul din fratii mei, nu mai tin minte care, sparsese un geam la bloc, cu mingea).
     A, desigur, am avut parte de critici legate de scoala – eu nu, ca am fost mereu primul in clasa , doar intr-a 8-a am luat premiul doi in absenta premiului I, ca aveam doar 9,48 – insa fratii mei erau mai degraba de 8-9 mijlociul si 7-8 cel mic. Asa ca parintii ii stimulau cu observatii caustice, destinate sa-i ambitioneze, gen „nu mai cititi atat, ca va doare creierul mic” sau „alo, astia mici, sa mai lasati premii si pentru altii, anul asta, ok?”. La mijlociul a mers (mereu a fost mai ambitios), dar nu si la cel mic, complet imun la mistocareli. Insa maica-mea a rationalizat situatia astfel: nu seamana degetele de la o mana, de ce ar semana trei frati? In aceeasi ordine de idei, tata a incercat sa ne transmita tuturor priceperea lui tehnica. Eu am facut liceu industrial (dar facultate umanista) si ma pricep la mesterit prin casa, la fel si cel mic, insa mijlociul n-a prins microbul surubelnitei, prilej de alte glume gen „nu-l lasati pe fratele vostru singur cu clestele, sa nu se intample vreo nenorocire, he, he…”
     Cand saream calul cu nazbatiile, mai primeam amenintari voalate de la tata („mai suparati-o voi pe ma-ta si poate ma roaga sa intru in voi cu cureaua”) sau avertismente de la mama („va dau cu ardei pe la gura daca va mai aud spunand mascari”. Niciodata nu s-au concretizat, poate si pentru ca ai mei se temperau unul pe altul, adesea cu umor. Tin minte si acum ce tambalau a iesit cand mama i-a auzit pe fratii mei de clasa a IV- si a VI-a strigandu-si unul altuia „alupigus”, iar tata a facut misto de ea ca nu stie ce inseamna… Pana s-a prins mama si a luat foc! Noroc cu tata – „lasa, draga, sunt baieti, trebuie sa stie si porcarii, ca si astea fac parte din viata”. Dupa care, tot el ne-a zis cu glas scazut „am ras, am glumit, dar sa nu va mai aud cu chestia asta, ca discutam altfel”. Si subiectul a fost inchis.
     In privinta lumii inconjuratoare, am fost crescuti cu doua principii: „ne descurcam cu ce avem” si „ne vedem lungul nasului”. La astea, tata a adaugat o recomandare: sunteti trei si asta ar trebui sa descurajeze un om normal, dar in eventualitatea ca dati peste un prostanac agresiv, sa nu loviti primii niciodata. Pe cale de consecinta, n-am avut probleme de bullying.
     Ai mei s-au certat rar, si atunci doar cu voce scazuta, aveau si au oroare de scandal. Nici noi n-am fost certati sau disciplinati in public. Mama zicea mereu: „discutam acasa”. Oricum, le stia bine pe invatatoarele noastre, colege mai mici de liceu pedagogic, si la sedintele cu parintii nu se lasa facuta din vorbe. Desigur, ajunsi acasa, nu ramanea datoare si ne corija pentru prostiile comise, dupa caz. Dar, in public, baietii ei erau ok, la fel de buni ca oricare si ne lauda mereu. Se dadea peste cap pentru noi. Mie, cel putin, care citeam la foc automat, mi-a cautat prin toate bibliotecile scolilor din oras volumele lui Jules Verne, de n-am ratat unul! Ne-a doftoricit mereu si da, ne incuraja mereu sa mancam „cu paine”, pentru ca eram in crestere si aveam nevoie de carbohidrati, la cata energie consumam alergand toata ziua, ca baietii… Mai presus de toate, nu ne-a umilit niciodata. Cand a aflat de cumnata-sa (sotia fratelui tatei) ca si-a batut fata cea mare in fata clasei (era a VI-a, parca) pentru o nota proasta, a ramas socata si a numit-o „toanta” chiar in fata tatei, care a completat in surdina cu o chestie de genul „ce vrei draga, ai pretentii de la o taranca din fundul Moldovei?”
     Ai mei au fost mereu mandri de reusita lor, au pornit de la zero si n-au primit nimic de la nimeni, in afara apartamentului de la stat. Cu atatia copii, n-au prea avut viata sociala, dar n-au lasat sa se vada vreun regret. Am fost educati sa fim retinuti, sa nu tanjim dupa lucruri si sa ne multumim cu putin. Mijlociul n-a prea invata lectia si e inglodat in datorii. Cel mic nu e, dar nici n-a reusit sa puna ceva deoparte. Eu m-am descurcat mai bine pe partea materiala, am ramas in Bucuresti dupa facultate, m-am angajat+insurat+casa+masina, dar prima mea casatorie a esuat. Pur si simplu, n-a mai mers. Parintii mei n-au vrut sa stie decat daca divortul e singura solutie, si cand le-am spus ca da, au ridicat din umeri si mi-au zis ca e viata mea si eu sunt singurul care hotaraste. Acum sunt recasatorit si totul e OK.
     Nimeni nu trece prin viata fara cateva cicatrici. Uneori, ele vin devreme, in copilarie. Imi pare rau pentru toti cei care nu au avut o copilarie frumoasa, insa eu, unul, am numai amintiri fericite, chiar daca la prabusirea comunismului eram in anul I de liceu, iar copilaria se cam terminase. Dar fara copilaria asta si fara ce am invatat de la parintii mei n-as fi fost ceea ce sunt astazi, iar eu sunt multumit cu mine insumi. Ceea ce le doresc tuturor.

130. @S.,

     „Din ce-am citit pe-aici, copilaria multor doamne/domnisoare a fost o combinatie de Auschwitz cu Hector Malot… Pacat. Poate ca lucrurile n-au fost atat de dure, macar in unele cazuri”.

     Cel putin in cazul meu, sa stii ca au fost: nu am exagerat cu nimic din cele povestite, si oricum am povestit undeva pe la 30 la suta din cele intamplate (imi plac cifrele, lucrez mult cu analize de date, desi sunt intr-un domeniu mai „umanist” sa spunem). Sa stii ca, in societatea unde ma aflu (nu Romania) sunt un om bine integrat, cu anumite realizari profesionale si financiare chiar-si cu perspective mari de evolutie pe urmatorii ani-, cu o familie reusita (nu perfecta). Adauga la cele mentionate si faptul ca lucrez destul de mult cu cifrele si cred ca rezulta portretul unei persoane relativ echilibrate (acum) , destul de putin predispusa la exagerari.
     Din ceea ce descrii, tu ai avut sansa unor parinti relativ normali, care te-au tratat echilibrat si nu te-au umilit. Ei bine, eu nu am avut aceasta sansa si ani de zile am considerat ca valoarea mea este nu mai mare decat aceea unui „c…at cu ochi”: si stii de ce ? Pentru ca asa mi s-a spus, chiar si in anii liceului : „esti un c…at cu ochi”. O „fecala” care insa trebuia sa „straluceasca” la scoala, ca sa se „laude” parintii cu „notele” si premiile de la olimpiade (mergeam la mai multe deodata, sin perioada scolii, si in cea a liceului).
     Cand am inceput sa am si esecuri, nu am stiut sa le gestionez, pentru ca, nu-i asa, eram doar un „c..at” dotat cu simt vizual. Ceea ce se intampla cu sufletul meu, cu emotiile mele de adolescenta si mai tarziu de tanara femeie, nici nu mai conta , astea nu trebuiau sa existe (la un moment dat, maica-mea mi-a spus ca sunt un „WC public” pentru ca avusesem mai mult decat un boyfriend).

     Sincer, cred ca prea putine persoane au exagerat in ceea ce au relatat, pe de o parte, iar pe de alta omiti un lucru extrem de IMPORTANT: psihologia feminina (incluzand aici modul de gandire, de raportare, dar si emotiile) este DIFERITA de cea masculina; nu spun ca o femeie e mai „sensibila” decat un barbat caci acesta e un loc comun si pur si simplu ca la nivel emotional exista diferente semnificative.

     Raman la ideea mea ca un sistem dictatorial este un element important-NU singurul- in formarea comportamentelor abuzive: individul este abuzat in exterior sub diverse forme (fortat sa se supuna, sa fie obedient, sa se cenzureze, sa-si elimine libertatea de expresie-mergand pana la libertatea de gandire, etc). Ei bine, sunt foarte mari sansele ca individul acesta abuzat in exterior sa dezvolte la randul sau mecanisme abuzatoare acolo unde simte ca acest lucru este posibil, si anume in fata celor mai slabi: copiii si de multe ori, consoartele. Abuzatul din exterior devine abuzator acasa. Sunt studii despre cum regimurile autoritare/dictatoriale modifica comportamentul indivizilor si cred ca un astfel de studiu ar fi interesant de realizat si pt/in legatura cu Romania.

     Ca sa inchei, cineva mai sus a spus ca Romania e „fucked up” pentru ca sutn atat de multi traumatizati pe strazi: ca si Ioana, cred ca are dreptate 😀

     • 1. Mai există şi un fenomen specific României anilor ’80 şi calităţii de căcat cu ochi a oricărui copil sau tânăr de vârstă şcolară, şi care era mai greu de întâlnit în alte ţări europene, fie ele şi din Blocul Estic (a fost inventat în China): învăţatul pe dinafară. Antrenat încă de la grădiniţă, cu învăţatul de poezii în mod cu totul inutil. Cei mai apreciaţi erau elevii care învăţau lecţia ca robotul şi o recitau pe nerăsuflate, maca-maca-maca precum raţa când cere de mâncare, fără să înţeleagă nimic şi fără să pună întrebări. Ei luau notele cele mai bune şi de cele mai multe ori erau feriţi de curea şi băţ.

       (În mod curios şi destul de absurd, în casă scandalul, cureaua şi palmele erau de multe ori stârnite de întrebări aparent inofensive, cum ar fi „de ce merge aia cu curent electric şi ce e ăla curent electric”.)

       2. Cam în aceeaşi perioadă în care utilizarea curelei s-a înteţit s-au întâmplat nişte fenomene la fel de ciudate:

       -un mare număr de laboratoare din şcoli, construite cu mari eforturi şi cheltuieli, au fost abandonate, încuiate tot timpul anului şcolar, nu intra nimeni, nici măcar femeia de serviciu ca să măture praful;

       -mulţi puştani care au făcut un sport la clubul pionieresc sau la baza sportivă de întreprindere au fost luaţi cu forţa de acolo de părinţi (când copilul făcea un sport, mai ales dacă nu era fotbal, băbimea din cartier îl bârfea, profesorii îl şicanau, iar părinţii erau abordaţi la serviciu şi traşi de mânecă sau li se arăta obrazul).

       3. Jucăriile-materiale-didactice, care îi permit unui puşti să înţeleagă cum funcţionează lucrurile din jurul său, dispăruseră total după 1980 şi au reapărut la mulţi ani după Loviluţie (atlasele care nu mai fuseseră reeditate din anii ’80 după 1994, machetele/modelele realiste după 1995, enciclopediile multimedia după 1997-1998 şi atunci prin contrabanda cu CDuri, seturile de construit „ceasornicăria”, „asamblează dinozaurul”, „asamblează un radio” etc după 2004). Pentru un comunist, în ciuda producţiei de ingineri pe bandă rulantă, orice încercare a unui puşti de a dobândi cunoştinţe tehnice era subversivă.

131. @angela-total de acord cu ceea ce ai scris!

132. @Nautilus, ai mare dreptate. Dar câți nostalgici există, câtă lume nu regretă acele timpuri. Eu credeam că din vinovăție, dar acum mă îndoiesc, cred că unora chiar le pare rău după acele vremuri. Au fost vremuri teribile și este trist că e așa de greu să ne asumăm greșelile (am doar 30 de ani, dar îmi dau seama ce sechele din educația comunistă mai am). Asta cu învățatul pe de rost a fost ceva îngrozitor, au fost și profesori buni care nu practicau, dar unii chiar practicau prostia asta. Și bieții copii, chiar aveam colegi prinși în două chingi-acasă abuziv și școala care te face om (mai nou sau mai (b)ou vedem azi rezultatele). Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar e nevoie să ne facem lustrație personală, fiecare la nivelul său.

     • Azi, în Ziarul Financiar:

       „sistemul de educaţie din România ucide creativitatea, curiozitatea şi iniţativa. Există săli de clasă în România în care pe perete sunt agăţate lozinci de tipul „Nu vorbi neîntrebat!”, în vreme ce în alte ţări – caz real – se-ntâmplă ca un părinte să fie chemat la şcoală pentru ca învăţătoarea să-şi exprime îngrijorarea că elevul nu pune destule întrebări.

       Conceptul însuşi al învăţământului românesc actual este bazat pe memorare şi reproducere.

       Chiar şi la matematică, da, unde – printr-un volum cât mai mare de exerciţii, se-ncearcă asigurarea unei ample arii de acoperire, adică maximizarea şanselor ca, în faţa unei probleme, elevul să-şi amintească rezolvarea uneia similare!”

       „La ce foloseşte şcoala?” – Tudor Călin Zarojanu

       Se vede treaba că în chestiunea învăţatului pe dinafară nu sunt singurul nebun care şi-a dat seama că împăratu… profesorul (co)mu(n)ist e în curul gol.

133. Zilele astea prin tara in care sunt e o discutie aprinsa despre faptul ca 700 de copii ar fi fost ingropati la gramada in spatele unui azil care a functionat pana spre 1970, prilej pentru tot felul de analize. Din ce se spune prin presa, problema nu ar fi fost deloc punctuala ci una generalizata la nivelul intregii societati: din motive pur economice (saracie) societatea nu avea resursele necesare sustinerii copiilor aparuti in afara unor familii bine stabilite (exprimarea e plastica: fara un tata legal). In anii aceia de obicei doar barbatii aveau slujbe platite, femeile fiind, cum s-ar spune, casnice, dependente. Astfel, aparitia unui copil nascut de o minora era o problema iar societatea o trata prin „internarea” mamei si a copilului in asezaminte administrate de biserica. In 2-3 luni copilul fie murea (sansa de peste 50% din cauza conditiilor sanitare precare si a lipsei de mancare), fie era dat spre adoptie, iar mama avea sansa sa isi reinceapa viata. Dpdv al societatii totul era in regula, se stia ca mama a facut avort pe insula vecina (asezamintele astea aveau un sistem de-a dreptul malefic, trimiteau scrisorile pentru familia de peste drum prin curier in Anglia pentru a fi puse la posta de acolo!) iar copiii nu mai existau; foarte comod pentru toata lumea. Dar tragand linie…

     … se pare totusi ca infanticidul (direct sau prin infometare, expunere la boli sau conditii nepotrivite) a fost cu noi, ca societate umana, din totdeauna. Vanatorii si culegatorii din epoca de piatra faceau probabil mult sex si multi copii insa populatia ramanea relativ constanta, in legatura directa cu resursele disponibile. Cum? Putem sa speculam, insa intr-un fel sau altul e vorba de un infanticid in scopul de a mari sansa de supravietuire a celorlalti. Inclusiv in zilele noastre il practicam pe scara larga, se numeste avort.

     Dar revenind la ultimii ani ai regimului de trista amintire, noi ca societate am asistat la o restrangere masiva a resurselor disponibile. Am apelat la infanticid? Daca ne uitam la ce s-a intamplat prin orfelinate, putem sa spunem ca da. Nu, n-am fost mai speciali, mai rai sau mai cruzi decat alte societati, diferenta a fost ca am avut echipe straine de televiziune in vizita. In final tot situatia economica pe fondul politicii nebune de expansiune a natalitatii a dus la aberatii – copiii normali din familiile asezate (unii dintre ei doriti, altii mai putini) si-au luat curele si restrictii – plastic, pentru a descuraja „consumul” si a economisi putinele resurse disponibile, iar copiii handicapati sau rezultati din relatii intamplatoare au fost condamnati intr-un fel sau altul la moarte.

     Faptul ca unii dintre copii au scapat iar altii au avut parte de mai multe abuzuri sunt doar detalii, privind de sus la scara societatii; daca aveai o constructie psihica buna si aveai sprijin familial ca parinte aveai o sansa sa supravietuiesti, altfel era foarte simplu sa te decompensezi si sa-ti versi frustrarile pe cei mai slabi de langa tine. In orice perioada istorica au existat mari generali sau lideri – dar si lenesi, hoti sau criminali, cu profilul psihic corespunzator. Asta ne e lectia pe care am invatat-o ca natiune in acel deceniu teribil si probabil ca noi n-o s-o mai repetam. Atat.

134. @Dan: „Dar revenind la ultimii ani ai regimului de trista amintire, noi ca societate am asistat la o restrangere masiva a resurselor disponibile. Am apelat la infanticid? Daca ne uitam la ce s-a intamplat prin orfelinate, putem sa spunem ca da. Nu, n-am fost mai speciali, mai rai sau mai cruzi decat alte societati, diferenta a fost ca am avut echipe straine de televiziune in vizita. In final tot situatia economica pe fondul politicii nebune de expansiune a natalitatii a dus la aberatii – copiii normali din familiile asezate (unii dintre ei doriti, altii mai putini) si-au luat curele si restrictii – plastic, pentru a descuraja “consumul” si a economisi putinele resurse disponibile, iar copiii handicapati sau rezultati din relatii intamplatoare au fost condamnati intr-un fel sau altul la moarte.”

     Asta ar avea sens într-o singură împrejurare, şi anume dacă „regimul” (Ceauşescu, Dăscălescu, Dincă Te-leagă sau altcineva) ar fi dat ordin să fie condamnat „cineva”. Adică dacă au murit copiii în orfelinate sau au fost bătuţi acasă, e de vină un om, care s-ar putea numi Ceauşescu A. Nicolae, 26.01.1918 – 25.12.1989.

     Numai că marea majoritate a populaţiei nu văzuse „oameni ai regimului” decât sub forma miliţienilor în trafic, şi aceia rari, în timp ce omul (?) Ceauşescu A. Nicolae e mort şi putrezit.

     Însă agresiunile sunt în continuare acolo, se practică la fel de des ca mâncatul seminţelor, agresiuni din partea părinţilor sau, pur şi simplu, agresiuni pe stradă, din partea altor „oameni onorabili, nu cocalari ca în ziua de azi”. Pentru motive absurde. „E curvă fiindcă are unghii colorate.” „E golan fiindcă nu salută oamenii la intrarea în bloc.” „Are cravată, deci e homosexual”(da, e reală şi consemnată în reclamaţia către poliţie.) Copii bătuţi cu şipci de lemn şi arşi cu ţigara într-un internat, apăruţi ieri la ştiri. Medici care au torturat paciente „fiindcă aşa merită, dacă au făcut avort”.

     De, „regimul de tristă amintire” e o acoperire convenabilă pentru unii.

135. […] părințeala de-acum 3 decenii […]

136. @Angela
     Nu am incercat sa diminuez gravitatea celor petrecute in viata fiecaruia, inclusiv a ta. Pur si simplu, am incercat sa ofer un exemplu (personal) de situatie inversa, in care rolul parintilor a fost pozitiv, in copilarie, in aceleasi conditii de societate comunista, saracie, lipsuri si ingustime a orizontului personal.
     Desigur, nimeni nu e perfect, iar parintii mei, cat se poate de ok la vremea tineretii, au pierdut astazi din echilibrul pe care il aveau odata si nu mai reusesc sa se raporteze egal si obiectiv la cei trei fii ai lor: mama s-a indatorat ca sa-l ajute pe mijlociu si eu am ajuns sa platesc o parte din aceste datorii (cel mic e paralel situatiei, nici nu ia, nici nu da, vorba lui Caragiale, ca romanu’, impartial :), situatie care pe tata il enerveaza teribil si da nastere, adesea, la discutii in contradictoriu destul de dure (cu mine la telefon, martor la distanta si neputincios…), in care mama opune instinctul matern principiilor egalitariste ale tatei si ideii lui ca noi, copii, ar trebui sa ne descurcam pe propriile picioare, mai ales ca suntem toti trecuti de 30 de ani…

     Dar, cum spuneai si tu, eu si fratii mei am avut noroc. Asta e, viata e o loterie, nu ne alegem noi in ce familie ne nastem.

137. Agresiunile timpului prezent sunt la fel prin toate tarile civilizate fiindca, in fond, nebuni, minoritari, drogati si neadaptati social sunt peste tot – si de-aia avem politie si sistem de sanatate, pentru a tine situatia sub control. Nu ai cum sa stabilesti starea de sanatate mentala a unei societati printr-o analiza punctuala, calitativa, bazata pe continutul unor reclamatii la politie sau pe motive de internare la spitalul 9. Ce s-a intamplat in anii ’80 a fost o problema de sistem si nu o sa reiau aici argumentatia; practic oameni din absolut toate categoriile sociale – profesori, doctori, ingineri, muncitori, tarani sau „fara ocupatie” au fost abrutizati pana la declansarea reflexului de supravietuire in dauna celor mai slabi. Nu a fost un proces constient – in camerele de gazare naziste cand se facea curatenie barbatii erau gasiti tot timpul deasupra, apoi femeile, apoi copiii, bebelusii fiind striviti sub piramida umana. Otrava se ridica de jos in sus, langa tavan fiind ultima gura de aer mai curat…

138. Mai e o parte a problemei – de unde a provenit mania pentru note a parintilor din anii ’80, la pachet cu comparatia asta permanenta cu „ceilalti”. Sa facem un pic de aritmetica si sa pornim de la „decret”: 1966. La liceu se intra la 14 ani, deci in 1980 au intrat la liceu primele generatii de decretei care ulterior au intrat la facultate in 1984. Iar in 1989 au absolvit si l-au dat jos pe Ceausescu, dar nu la asta voiam sa ma refer. Matematic deci, la liceu de la un an la altul numarul candidatilor pe loc s-a dublat – bine, prin redistribuiri si suplimentari (clase de 36-40 de copii) problema nu a devenit acuta; mult mai grava a fost situatia la admiterea la facultate unde numarul locurilor a ramas relativ constant insa numarul candidatilor a crescut masiv (dublare in primul an, apoi adaugandu-se cei picati in anii precedenti); la Politehnica s-a ajuns ca in 1989 la admitere sa fie date subiecte de tip olimpiada nationala. Cu totii am ridicat o spranceana cand s-au infiintat facultati private dupa revolutie insa acestea au raspuns unei nevoi imediate – o generatie intreaga a fost de fapt privata de diplome universitare (si ulterior si de slujbe, de unde si emigrarea masiva de dupa 2002 in Spania si Italia).

     Mai jos, la copiii de varsta scolara – cum ar veni noi cei care comentam aici – situatia asta s-a resimtit prin cresterea presiunii pe note; nu mai erau 3 copii pe loc la un liceu bun ci poate inca 7. La facultate nu mai concurai cu inca 3 ci cu 15 iar fara facultate nu aveai nicio sansa de a ocupa ulterior o pozitie cat de cat calduta (de a beneficia de un statut social, de o repartitie, de un apartament, de un stagiu militar redus etc). Parintii stiau si vedeau asta, de unde si accentul pus pe materiile care se dadeau la admiteri, matematica fiind prezenta peste tot.

     Deci da, inclusiv din acest punct de vedere am fost victimele unui experiment social.

139. Eu vreau sa iti multumesc ca ai abordat tema asta. De cand ma pregatesc sa fiu mamica sunt ingrozita sa imi dau seama cate probleme nerezolvate am inca fata de copilaria mea. Iar cand citesc pe tema parenting-ului neconditionat ma apuca un fel de disperare ca nu o sa fiu capabila sa resetez complet comportamentele sadite in mine de bunici si parinti iubitori dar nepregatiti. Asa ca multumesc, imi e de mare ajutor discutia asta in autoterapia la care incerc sa ma supun ca sa ies din cercul vicios al violentei fizice si psihice.

140. Buna ziua tuturor.
     Am 44 de ani si ma simt datoare sa intervin, pentru ca vad ca oameni de 30 de ani (varsta de astazi) vorbesc despre comunism, cand un simplu calcul aritmetic ne arata ca ei aveau 5 ani in 1989… Am aceeasi senzatie ca atunci cand ginecologul meu, barbat neinsurat, imi explica ce ar trebui sa simt in primul trimestru de sarcina… WTF?

     A mai spus cineva, mai sus, ca e simplu sa dai vina pe comunism. Sunt de acord ca atmosfera societatii comuniste, cu toate lipsurile si constrangerile sale, nu avea cum sa stimuleze axistenta unei vieti de familie perfecte. Cu toate acestea, mi se pare exagerat sa spunem ca Romania de dinainte de 1989 a fost un spatiu al violentei domestice generalizate si al abuzului permament asupra copiilor.

     In primul rand, se amesteca o serie de lucruri, din cate vad in postarile de pana acum. Una este problema copiilor institutionalizati si altceva este violenta domestica provocata de, sa zicem, consumul de alcool al parintilor. Ambele probleme sociale continua si dupa Revolutie, avand ca „eroi” educatoare, profesori, parinti etc. nascuti dupa sau cu doar putin inainte de 89. prin urmare, ideea ca totul se datoreaza comunismului este fortata si tezista. Despre copii din orfelinate se poate spune ca erau victimele unui sistem impersonal, care nu vedea indivizi, ci clase sociale (tarani, muncitori, intelectuali, asta era triada clasica). Dar nici acel sistem nu a fost unul gandit spre exterminare, iar orice aluzie comparativa la lagarele naziste este stupida si jignitoare pentru victimele nazismului. Pur si simplu, asa cum a observat cineva mai sus (Dan), resursele au devenit din ce in ce mai putine, intr-o economie de supravietuire, iar pentru amaratzii aia de copii nu avea cine sa se lupte si sa cumpere de pe piata neagra salam, ciocolata, oua sau Cavit, astfel incat sa traiasca si sa creasca normal.
     Spre deosebire insa de copii institutionalizati, care nu interesau pe nimeni pentru ca nimeni nu dorea sa-si asume responsabilitatea unei probleme sociale care oricum nu putea fi rezolvata pentru ca nu existau resurse (era, cum s-ar zice, o cauza pierduta din start), betivanii si batausii familisti au reprezentat o realitate de care regimul a fost constient si pe care atitudinea oficiala nu o ignora, dimpotriva. Mama mea a fost grefiera la Tribunalul din Buzau intre 1982 si 1988, dupa ce s-a operat la coloana si nu mai putea sta in picioare (era vanzatoare la librarie si i s-a oferit „o slujba de birou”, cum s-a exprimat prim-secretarul adjunct pe judet „cu probleme cetatenesti”). Mi-a povestit ca judecatorii aveau instructiuni clare sa aplice maximum de pedeapsa pentru sotii violenti, mergand pana la condamnare la locul de munca intre 3 luni si 6 luni. Violenta in familie, raportata ca atare, atragea excluderea din sistemul MApN a ofiterilor si subofiterilor, la fel ca adulterul. Relele tratamente la adresa copiilor erau pasibile de inchisoare si munca fortata la Canal: mama unui coleg de scoala mort in clasa a III-a ca urmare a „subdezvoltarii prin infometare” (un baiat trist, cu ochelari, mereu cu un aer de suferinta) s-a ales cu 8 ani de munca silnica dupa ce a recunoscut ca nu i-a dat copilului carne vreme de trei ani, pentru ca „asa i-a soptit ingerul Gabriel”. La proces, tinut de 1 aprilie (ziua de nastere a mamei mele), a fost chestionat si sotul femeii. Acesta, chestionat de judecatoare, a recunoscut ca il mai altoia pe baiat din cand in cand „cu mana sau cureaua”, „pentru ca bataia e rupta din rai”. Judecatoarea l-a intrebat angelic „I-auzi, ce interesant… Tovarase, sunteti cumva adventist?” „N, sunt crestin ortodox”. „A, ce bine, ia sa ne facem planul si la ortodocsi… Tovarasu’ procuror, ati luat nota de declaratia dumnealui?” In sase ore, omul avea propriul dosar, miercuri era condamnat (trei ani), iar vineri era deja la penitenciarul de la Ramnicu-Sarat. Anul trecut, ginerele meu, politist, imi explica cum el nu poate intra intr-o casa de cetatean chiar daca se aud tipetele sotiei din spatele usii, pentru ca sunt sanse mari sa se trezeasca dat in judecata si penalizat, poate chiar somer, pentru abuz in serviciu…

     Desigur, ceea ce ii lipsea socialismului ceausist era un mecanism pro-activ, de genul Autoritatii pentru Protectia Copilului, cu inspectori, asistenti maternali etc.. Din pacate, astazi, cand avem APC si restul, rezultatele nu prea se vad. Tocmai acum, cand scriu aici, la stirile tv este prezentat cazul unei asistente maternale care a chinuit ani de zile doi copii… Nimeni n-a vazut nimic, doar doctorii de la Grigorescu au tras de limba fetita si au descoperit situatia. In timpul asta, inspectorii APC sunt mai interesati sa ia o fetita de langa bunicul ei, care o ingrijeste ca pe ochii din cap, pentru ca omul e…batran. Cand doamna de 66 de ani, Iliescu, nastea un copil dupa indelungi tratamente de fertilizare (finantate de la buget, in spital de stat, dar ce mai conteaza, dom’ profesor doctor X sa traiasca si sa intre in Guiness Book…) mai mult din ambitie, ca avea ea frustrari neimplinite, toata lumea a cazut pe spate…. wow, ce chestie…

     O alta idee care induce confuzie este cea potrivit careia parintii aveau, in comunism, atat de multe frustrari ca isi varsau nervii pe copii. Asta e un alt semi-adevar general valabil, pentru orice societate, fara legatura speciala cu comunismul. Frustrari existau, sunt sigur ca Adrian Nastase sau Gigi Becali sau fratii Paunescu-de-la-Melody-bar aveau multe dorinte refulate – ca nu puteau conduce decat Dacia, de exemplu, sau ca nu puteau scoate de la saltea banii negri din contrabanda cu tigari si cafea. Marea majoritate a populatiei nu era insa mai frustrata decat este astazi. Si chiar daca era, frica de Militie era mare – desi, este adevarat, eu nu am vazut mai mult de 10 militieni decat la un meci de fotbal si n-am vazut pe nimeni ridicat cu duba, ci doar un camion obosit si un securist sictirit care au venit sa sigileze apartamentul unui cuplu ce reusise, cumva, sa plece din tara via o excursie in Bulgaria.
     Populatia era mult prea ocupata sa alerge intre cozi si sa se descurce intr-o societate in care relatiile insemnau totul, ca pana si banii devenisera inutili daca nu aveai ce lua cu ei (iar daca ajungeai sa ai prea multi, atrageai atentia „organelor” si „intrai la ilicit”). Erau insa lucruri periculoase, cele mai multe legate de ce scoteau oamenii pe gura, iar copii reprezentau o vulnerabilitate. Bancurile, de exemplu, erau amuzante cata vreme nu-ti erau imputate in sedinta de partid, unde puteai fi numit „colportor de zvonuri dusmanoase” (i s-a intamplat tatalui meu, stomatolog, noroc ca era maica-mea grefiera…). Iar eu am primit singura palma din copilarie dupa ce tata a descoperit ca scrisesem intr-o compunere (eram clasa a IV-a) ca in vacanta de vara „am fost la bunicul care m-a lasat sa ma urc in nuc cat asculta el Vocea Americii la radioul mare de lemn”. Apoi, mi-a zis ca a facut-o spentru binele meu, pentru ca sunt mare si trebuie sa invat sa „nu spun din casa”, ca „ne leaga astia pe toti si ne trimit in Baragan”. A fost o lectie de viata pretioasa, va asigur, pe care nu o regret.

     Last but not least, ideea ca educatia nu are nici o influenta asupra violentei in familie este si ea discutabila. Nu stiu ce nivel de educatie aveau parintii astia batausi si abuzivi descrisi mai sus, dar m-ar interesa mai mult sa aflu ce se intelege prin educatie. Daca e vorba de studii, atunci suntem intr-o mare eroare. Educatie inseamna cei sapte ani de-acasa, morala, respectul fata de munca, fata de cei in varsta, al barbatilor fata de femei, spiritul civic, bunul simt. Dupa razboi, aceste calitati au devenit rare, pentru ca nu aveau cum sa supravietuiasca tragediei umane din anii 30 – 40, despre care noua ne este imposibil sa avem o imagine corecta, oricata istorie am citi si la oricate documentare ne-am uita. Ganditi-va ca in zece ani, adica intre 1938 si 1948, Romania a avut parte de dictatura regala a lui Carol al II-lea, apoi a pierdut Transilvania la Diktatul de la Viena , rusii ne-au luat Basarabia si Bucovina, au ajuns legionarii la putere, apoi Antonescu i-a belit (pardon my french!) si a devenit dictator, am ramas cu un rege-copil in locul lui Carol cel priapic, apoi am intrat in razboi impreuna cu nemtii pana la Stalingrad, am pierdut sute de mii de oameni pe frontul de est, dupa care am intors armele la 23 august si am luptat si in vest, cu alte pierderi, alaturi de rusii care numai ca aliati nu s-au comportat in tara, apoi comunismul a devenit o certitudine, anglo-americanii ne-au lasat balta in spatele Cortinei de Fier, a inceput epurarea burgheziei si mosierimii aka. „dusmanii poporului”, in 1946-1947 am avut literalmente foamete in tara, in 48 regele Mihai a abdicat si ne-am trezit Republica Populara, gata pregatiti pentru debutul colectivizarii agriculturii, in 1949. Ce parere aveti, poporul asta a avut vreo sansa sa iasa cu mintile intregi din atatea belele, sacrificii si drame individuale, multiplicate la nivel de milioane? Bunicile mele, de exemplu, mi-au povestit niste grozavenii care mi-au dat cosmaruri, la varsta adolescentei: peste cea din partea tatalui au intrat legionarii in casa, le-au dus pe ea, maicasa si cele doua surori mai mic in pod si le-au amenintat ca le dau foc daca nu predau „literatura jidovesca”, adica volumele in greaca ale strabunicului (grec de origine), iar pe cea din partea mamei au incercat s-o violeze doi soldati rusi si a scapat dupa ce un ofiter cu stea rosie la chipiu (comisar politic, pare-se) i-a impuscat in picior pe unul si in cap pe al doilea – catarat pe ea cu pantalonii in vine, de s-a trezit cu creierii lui in gura…

     Ei bine, ca urmare a evolutiilor sociale care au produs astfel de experiente individuale si de grup, bunicii nostri au pierdut total scara valorilor si au acceptat, printre altele, in speranta ca isi vor ajuta pentru copii lor, ca principiile educatiei sa fie aruncate la gunoi si meritocratia a fost inlocuita cu dosarul de cadre. De exemplu, un fenomen al anilor ’60 a fost aparitia profesorilor si inginerilor cu origine sociala „sanatoasa”, care terminau facultatea inainte sa inceapa liceul. Directorul liceului meu (mate-fizica), nascut in 1938, fusese tractorist intr-o uzina gen IMGB, apoi trimis la facultate, la Bucuresti si repartizat la intamplare la disciplina fizica, iar diploma de bac a luat-o dupa cea de licenta, in urma unui examen antologic care a inclus si proba orala la limba rusa. Sotia lui, care l-a parasit in 1990 pentru ca obisnuia sa o bata cu un fular ud(!) a povestit tuturor cum idiotul n-a stiut sa traduca-n romana ce-i spunea profesoara de rusa, care zicea, aratand spre ea insasi, „ucitelnița” (adica „profesoara”) si imbecilul a crezut ca este vorba despre… sâni! probabil ca era tipa mai dotata si, cum dadea din mana, idiotul a crezut ca-i cere sa traduca termenul „sani” din ruseste!
     Asadar, sa nu ne ascundem dupa deget. Milioanele de tarani imbecilizati de saracie, razboi si foamete, transformati in oraseni-muncitori-locatari-la-bloc sau convertiti in argati-la-CAP n-aveau cum sa creasca o generatie de tineri capabili sa tina sub control fenomenul social monstruos creat prin Decretul din 1966, care a transformat copii intr-o marfa, dezumanizandu-i si transformand ideea de a avea un copil intr-un cosmar care iti putea da viata peste cap complet. Asadar, comunismul e vinovat pentru nedoritii decretei, dar parintii lor (ai nostri) sunt produsul unor evolutii sociale pre-comuniste, asa cum romanii care voteaza astazi nu sunt doar produsul perioadei post-decembriste, ci poarta in ei (purtam in noi) tarele comunismului in care ni s-au nascut si au fost educati parintii.

     • Aristina,

       Foarte pe scurt, desi as vrea sa scriu mai mult ; generalizezi si te si contrazici in przentarea ipotezelor:
       -parintii mei sunt nascuti la inceputul anilor ’50 deci nu sunt produsul generatiei pre-comuniste; au avut in jurul lor sufiiente exemple de oameni educati in perioada interbelica, frumosi sufleteste, si totusi s-au comportat fata de mine dar si unul fata de celalalt de o maniera profund abuziva.
       -eu am 39 de ani si am apucat 15 ani de comunism crancen as putea sa spun: desi parintii mei erau absolventi de studii superioare, din diverse motive (care accentuau starea lor de frustrare profunda), ei erau destul de marginalizati sociali. Aveau joburi proaste (nu datorate incapacitaii intelectuale, terminasera amandoi in primii 5 din promotiile lor), nu puteau avea o locuinta decenta (am stat, pana la caderea comunismului, in 30 de metri patrati cu mucegai), caci trebuia aprobare de la „partid”, taica-miu era vizitat frecvent de niste „domni” care fie incercau sa il persuadeze sa devina informator, fie il admonestau cu privire la opiniile politice exprimate, la corespondenta straina pe are o purta (cu comunistii francezi de la l’Humanité ), etc. Traiam atat de prost incat in vara cand aveam 13 ani am umblat numai in adidasi, pe niste calduri infioratoare, caci nu aveau (spuneau ei, dar taica-miu gasea bani pentru bautura) bani sa imi ia o pereche de sandale.
       Evident ca lipsurile materiale si o presiune de un anumit ordin a regimului asupra lor nu scuza abuzurile lor fata de mine, dar si intre ei (se jigneau infiorator, foarte des si uneori se bateau: s-a lasat si cu maxilar rupt si bineinteles ca eu am asistat la aceasta scena, ca la multe altele).

       -spui „. Si chiar daca era, frica de Militie era mare – desi, este adevarat, eu nu am vazut mai mult de 10 militieni decat la un meci de fotbal si n-am vazut pe nimeni ridicat cu duba, ci doar un camion obosit si un securist sictirit care au venit sa sigileze apartamentul unui cuplu ce reusise, cumva, sa plece din tara via o excursie in Bulgaria.”
       Foarte idilic. Eu stiu destule cazuri (si din familie-vezi mai sus si din cercul de cunostinte) de persoane asupra carora se faceau presiuni de domnii de la secu’ : chemati sa dea explicatii, amenintati, santajati, etc.

       -spui „Sunt de acord ca atmosfera societatii comuniste, cu toate lipsurile si constrangerile sale, nu avea cum sa stimuleze axistenta unei vieti de familie perfecte. Cu toate acestea, mi se pare exagerat sa spunem ca Romania de dinainte de 1989 a fost un spatiu al violentei domestice generalizate si al abuzului permament asupra copiilor.”

       „Milioanele de tarani imbecilizati de saracie, razboi si foamete, transformati in oraseni-muncitori-locatari-la-bloc sau convertiti in argati-la-CAP n-aveau cum sa creasca o generatie de tineri capabili sa tina sub control fenomenul social monstruos creat prin Decretul din 1966, care a transformat copii intr-o marfa, dezumanizandu-i ”

       Scuze, pentru insistenta, dar este deformatie profesionala: exactitatea, precizia surselor sunt pre-requisites ale profesiei mele.
       Deci, pana la urma, cum este? ori in Romania abuzul asupra copiilor era mai degraba accidental, ori taranii (foarte incorect ca te referi doar la ei, existau multe cazuri de persoane cu „diploma” care isi abuzau copiii, vezi cazul fam mele) si-au abuzat copiii-decretei, dezumanizandu-i.

       Nimeni nu a spus ca DOAR comunismpul este de vina (nici eu)-insa se poate demonstra, nu numai la nivel empiric dar si teoretic, ca orice regim dictatorial, autoritar (si comunismul face parte din aceasta categorie) genereaza comortamente abuzive.
       For your information, sa stii ca la nivel global, numarul victimelor comunismului este semnificativ mai mare decat cel al nazismului si acest lucru e dovdit stiintific si acceptat la scara larga de „scholars”-apropos de supararea ca cineva a facut o paralela cu nazismul.

       -O repet, sunt trei elemente esentiale care determina comportamentul unui individ: natura sa (soft sau mai violenta, mai inclinata catre empatie sau nu, etc) , educatia (nu diplomele si asta o spun intr-un comentariu precedent) si mediul in care evolueaza/traieste.
       Comportamentul trebuie analizat in functie de ceea ce rezulta/cum rezulta din combinatiile luate doua cate doua (natura plus educatie versus mediu, etc).

     • @Aristina Badea: ” Mi-a povestit ca judecatorii aveau instructiuni clare sa aplice maximum de pedeapsa pentru sotii violenti, mergand pana la condamnare la locul de munca intre 3 luni si 6 luni. Violenta in familie, raportata ca atare, atragea excluderea din sistemul MApN a ofiterilor si subofiterilor, la fel ca adulterul. Relele tratamente la adresa copiilor erau pasibile de inchisoare si munca fortata la Canal: mama unui coleg de scoala mort in clasa a III-a ca urmare a “subdezvoltarii prin infometare” (un baiat trist, cu ochelari, mereu cu un aer de suferinta) s-a ales cu 8 ani de munca silnica dupa ce a recunoscut ca nu i-a dat copilului carne vreme de trei ani, pentru ca “asa i-a soptit ingerul Gabriel”

       ––––––––––––

       sa se descurce intr-o societate in care relatiile insemnau totul, ca pana si banii devenisera inutili daca nu aveai ce lua cu ei”

       Cum ar fi zis răposata mea bunică (*), „aia mănâncă p-aia”.

       De fapt discursul ăsta, „comuniştii erau duri, dacă intrai în colţii legii nu mai scăpai” l-am auzit până m-am plictisit.

       Cine p–a lui Dan Voiculescu să intre în colţii Legii? Pentru asta trebuie ca păgubitul să meargă la Miliţie, să scrie o plângere, să fie chemat de procuror la anchetă şi să se judece procesul. Poate o fi mers pentru un păgubit care avea rude la care să stea, se putea muta din oraş sau să îşi schimbe locul de muncă. Cum să te duci la Miliţie şi să reclami în oraşele mici, unde trei sferturi din populaţie lucra în aceeaşi uzină, bunicul la bandă lângă nepot şi unchiul la secţia de peste drum? Unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde fiecare căsătorie era aranjată cu ani de zile înainte şi se făcea nuntă la cort la care veneau toate rudele de la ţară? Unde aceeaşi profesoară preda şi părintelui şi copilului şi dacă apuca să stea câţiva ani în plus pe post şi nepotului?

       Atâta i-ar fi trebuit coanei Maricica, să reclame că a bătut-o Gică al ei. I se punea eticheta de curvă, toate neamurile ar fi abandonat-o şi toţi beţivii cu Săniuţa în bot ar fi crezut că e dreptul lor s-o violeze în boscheţi când ies de la uzină.

       Sunt unii care au murit datorită unor boli destul de uşor tratabile numai fiindcă s-au jenat să meargă la policlinica de pe lângă întreprindere. Fiindcă ştiau că doctorul bea bere cu miliţianul şi cu contabilul, şi se mai lipesc câţiva pe lângă ei, iar la beţie gura e prea slobodă.

       Legea arată foarte bine pe hârtie. Tot pe hârtie avem şi multe sute de km de autostradă.

       * – 1915-2002, în Bucureşti din 1940, ca notă de subsol a vorbit deschis despre epoca Regatului, legionari, război, prăduielile ruşilor, dar niciodată, nici măcar un cuvânt, despre „obsedantul deceniu” 1944-1954, fiecare înţelege ce vrea din asta.

141. @ Aristina Badea

     Nu toti bunicii au pierdut total scara valorilor, din contra. Bunicii mei (tatal mamei si tatal tatalui meu) au fost painea lui D-zeu.

     Nu cred ca s-a subliniat faptul ca educatia nu are nici o influenta asupra comportamentului uman ci s-a accentuat ideea ca si in familii in care parintii aveau facultate de exemplu, se intampla ce se intampla.

     Daca este sa „puricam” definitia educatiei, pai sa o „puricam”: formala si informala…sa intru in detalii?

     Toata istoria acestui popor si-a pus amprenta asupra lui (asupra unora/ multora dintre ei), de acord insa sa tot dam vina pe o parte sau alta a istoriei si sa ne justificam faptele prin ca mereu ne-au sifonat altii (si da, cunosc Romaniei), mi se pare obositor si cam egal cu nu ne asumam nici o responsabilitate. Nu numai poporul asta a trecut sau trece prin asemenea tragedii istorice insa poporul asta nu prea invata din ce il toarna cu galeata.

     Eu de exemplu, am avut 9 ani in ’89 si da, am inteles ca ce se intampla in familia mea, nu era bine ca doar nu trebuie sa ai 80 ca sa pricepi ca violenta e violenta-aceeasi chestie…doar pentru ca nu ai nu stiu cati ani la activ, nu te pricepi…sa fim seriosi.

142. Mi-a fost recomandat sa citesc si sa-l ascult pe Alfie Kohn. V-as invita sa urmariti un interviu cu acesta:

     http://www.youtube.com/watch?v=RABecVPqq80#t=480

143. Am citit o parte din comentarii si m-am minunat. Povestea se repeta, ideile sunt aceleasi, foarte multi am fost crescuti in spiritul asta jalnic… Problema mea cea mare e ca nici pana acum nu am totul foarte clar in minte, vad totul ca prin ceata: oare chiar am fost eu de vina, am fost un copil exagerat, care voia sa faca numai prostii sau parintii mei aveau o problema? Si cred ca multi dintre noi avem problema asta, de a nu deslusi clar trecutul, astfel incat nici vindecarea nu e tocmai posibila. Am si acum, la aproape 30 de ani, probleme in a-mi infrunta parintii, desi uneori rabufnesc si ne certam atat de tare incat nu mai vorbim cu saptamanile. Si dupa ce ne „impacam”, problemele raman, impacarea e doar de suprafata. Abia de cativa ani (de cand am si eu copil si pot sa-l compar cu copilul care am fost eu) imi dau seama cat rau au facut, intentionat sau nu, deliberat sau nu, ca aveau greutati sau nu. Asa cum spunea cineva mai sus, NIMIC dar absolut NIMIC nu justifica tratamentul dur si injositor aplicat copilului tau (sau oricarui alt copil sau seaman al tau). Nu exista „sa vezi ca n-aveam bani, mancare, timp, chef, era greu la serviciu” etc. Nu exista. Eu si sotul meu suntem asociati intr-o firma, stam cu chirie, avem niste probleme care ne macina sufletele si nervii in prezent (insa fara a proiecta lucrurile astea asupra copilului nostru), o ducem si foarte bine si rau cu banii, ne iubim copilul enorm de mult, ne jucam non-stop cu ea, din momentul in care o luam de la gradinita si pana adoarme la noi in casa sau in locurile unde mergem e numai joaca si sunt numai rasete si chicoteli, o invatam tot ce stim noi bun, ne iubim noi intre noi (ca parinti ai ei)… Da, la noi in casa in general e vraiste, mancare facem rapid ce ne place in momentul cand ne e foame, in weekend nu ne prinde nimeni pe acasa si da, copilul meu are personalitate, nu saluta (inca) vecinele la scara, pentru ca pur si simplu nu simte asta, spune „multumesc” atunci cand este in largul ei etc. Ce-ar mai fi de spus? E grea calea asta a vindecarii si inca nu am aflat-o complet, nu stiu daca sa-mi infrunt parintii si sa le „strig” toate relele facute (pe unele mi-e si rusine sa le articulez, pentru ca asa m-au invatat ei: „eu sunt mai mare/batrana, trebuie sa ma respecti”) sau sa las timpul sa treaca si sa-si faca treaba…

     • Nu dau sfaturi nimanui insa…ajuta daca „ii infrunti”, pentru sanatatea ta mentala. Vorbesc din proprie experienta. Sa nu te astepti insa ca lucrurile/parintii tai sa se schimbe: poate click-eaza ceva in mintea si sufletul lor, poate nu…la mine lucrurile nu s-au schimbat insa nu regret ca „i-am infruntat”. Faptul ca ii infrunti nu are nimic de-a face cu respectul. Pot fii infruntati pe un ton calm (fara urlete si circuri) si neutru punandu-se pe tapet tot ce consideri ca trebuie pus pe tapet.

144. […] citit cu mult șoc și durere articolul Ioanei. De fapt comentariile, că acolo s-au povestit multe. Am găsit acolo istorisiri de groază, copii […]

145. Cănd eram mic am fost foarte zglobiu şi ghiduş, pe vremea aia erau la modă nişte curele de damă înguste din piele, şi mama avea două pe care le mai muia pe popoul meu, am avut ceva nopţi în care am dormit pe burtă 😀 Uram curelele alea aşa ca le-am ascuns, mama le-a găsit, iar am dormit pe burtă 😀 Apoi m-am prins eu că fiind o persoană oarecum durdulie nu poate să mă prindă, aşa că dacă se apropia ameninţător fugeam prin jurul mesei din sufragerie, e chiar funny să-mi aduc aminte de asta 😀
     Bine până la urmă totul s-a rezolvat amiabil, ce am zis se întămpla prin clasele primare.

146. Trecutul ca trecutul, problema e ca incep sa apara (in societate) primele exemplare de copii crescuti cu metodele de „parenting” promovate atat de puternic de societatea occidentala. Si in afara de mult tupeu si incredere in ei nu au nimic de oferit.

     Pana la urma si in viata succesul se obtine cu multe, multe sacrificii, iar voi cei care va cresteti copiii sa fie cat mai zen sa va intrebati cum o sa supravietuiasca ei intr-o societate care nu e nici zen, nici flower power si nici atat de politically correct incat sa nu le traga una peste bot (si la propriu si la figurat) cand nu se asteapta.

     Daca de exemplu un sportiv spune ca pentru a avea succes a tras la antrenamente pana la sange si lacrimi (la propriu) no one bats an eye, dar daca cumva jignesti un adolescent ii lezezi personalitatea pe viata.

     • Ceva mă face să cred că unul cu tupeu sau cu gura mare e mai puţin periculos decât unul care te bate până te face vânăt.

     • Pentru ca, nu-i asa, toti astia de mai sus de sustin ca au fost maltratati de parinti (ba fizic, ba emotional) bat oameni pe strada in ziua de azi.

       In plus ala cu tupeu si cu gura mare (care o sa fie cel crescut cu metodele astea moderne) o sa fie cel care o sa si-o ia peste bot de la unul care nu o sa ii mai suporte fitzele (in timp ce aia crescuti clasic o sa stie sa isi tina gura cand dau peste un nebun).

       Sau eventual o sa se intalneasca doi, ambii crescuti pe modelul „facem ca tine puiule, ca nu cumva sa te contrazicem” si o sa astepte acelasi comportament de la celalalt.

       Din punctul meu de vedere metodele astea de parenting modern nu fac decat sa creeze o generatie de neadaptati social care nu o sa reuseasca ever sa intemeieze o relatie/familie pana nu o sa se trateze de traumele create de parinti. Si uite asa se inchide cercul.

     • Eh, eu nu cred că ”metodele moderne de parenting” duc la apariția neadaptaților social. Poate că întreaga societate evoluează și noua generație cu ea. Ce înseamnă neadaptat social? Că un copil de 7 ani citește o poveste de pe tabletă sau că unul de 3 învață limbi străine de pe laptop? Eu cred că ei pur și simplu se adaptează din mers la ritmul foarte rapid al lumii de azi. Și nu aș cânta prohodul generație noi, chit că nici mie nu îmi plac anumite aspecte dar am o mermorie bună și prea seamănă ce zicem noi azi cu ce auzeam la rândul nostru noi în adolescența noastră. Și cred că multe din metodele moderne de partenting își au originea în metode naturale de a fi părinte pur și simplu din toate timpurile. Un fel de bune practici de peste tot, nu e ceva apărut așa din senin.
       Eu de când citesc pe aici îmi dau seama că am avut parte de la străbunici, bunici, părinți de multe rezolvări de situații care ar fi trecute azi la ”parenting modern”, de unde zic că limita aceasta nu e chiar așa de clară.

       Și încă din păcate în România predomină ideea că tineretul din occident e vai de capul lui. Ei nu e chiar așa. Mergeți dvs. cu trenul personal din Ro și cu unul similar din Europa și vedeți ce fac tinerii: ascultă muzică, citesc, nu zbiară, nu sunt nepoliticoși, nu scuipă semințe, nu ascultă muzică tare etc. Ei numesc asta politețe pur și simplu și nu are de a face cu nicio școală de parenting ci cu reguli de bază. Cum au obținut asta majoritatea fiind crescuți cu foarte multă libertate DAR și cu multă responsabilitate în familie de mici. Sunt tratați dacă pot spune ca niște mici adulți, nu sunt păcăliți, nu sunt cocoloșiti. Din păcate la noi, predomină cele două extreme. Până la urmă să nu uităm de excepționalul factor care este LOTERIA în a avea un copil. De la genele moștenite, însușirile luate de la părinți, nature vs. nurture etc, ”e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil”, societatea în care trăiește, modele, lecturi, există foarte multe aspecte care pot schimba cum se poartă un copil. Plus destinul lui unic, capacitatea lui unică de a se descurca pe lume cu ceea ce primește.

       Multă putere celor care au fost tratați atât de urât de familia lor. Ioana, o postare foarte frumoasă, ai fost ca o zână, ai adus un pic de alinare prin poveștile astea de viață.

     • @catgal

       Total de acord cu al doilea paragraf al tau :).

147. http://oanamarrria.wordpress.com/2009/10/28/cum-sa-fii-un-parinte-model/

148. Exista un fenomen interesant care se intampla acum:

     Parintii nostri formati la tara si in comunism s-au transformat in bunici, in general, echilibrati fata de cum erau atunci.

     Nici nu-i mai recunosti, daca stai sa-ti aduci aminte cum erau cu tine. Acu-s relaxati, modernizati si toleranti.

     Acu se poate, deci..

     • Din ceea ce văd, aud şi suport zilnic pe stradă, nu prea pare să fie aşa.

149. Încă o dată mi se confirmă că părinții mei n-au nicio legătură cu alți părinți.

     Nu sunt fără de cusur, dar niciodată n-au ridicat mâna la noi, n-au țipat, nu ne-au bruscat întru nimic. Mama, într-adevăr, când era la capătul puterilor vorbea apăsat și avea o anumită privire de care nu puteai trece și care însemna că ești într-un bucluc mai mare decât tine.

     Din toate expresiile de mai sus, nu recunosc decât ”nu avem bani”. Țin minte că prin 83, poate 84 (deși parcă nu-mi amintesc să fi fost și sor-mea născută) am văzut la Materna un cântar în miniatură, cum aveau precupețele. Și-am insistat să mi-l cumpere mama… și-am insistat… și-am insistat. Nu m-a mințit, nu mi-a promis că mi-l ia altă dată, nu m-a amăgit în niciun fel; mi-a explicat pe limba mea că nu avem bani, că trebui să cumpărăm altceva și că banii sunt special pentru acel ceva. Nici acum nu cred că explicația m-a calmat, ci tonul extrem de blând cu care-mi vorbea a fost leacul crizei mele.

     În fine.

     Voiam doar să mă laud cu ai mei 🙂

150. […] in caz ca nu-l aveti deja. Totusi, nu se poate sa nu va mentionez un articol recent – Parinteala de acum trei decenii. Nu va asteptati la o nostalgie de genul ‘pe vremea mea era mai bine ca ne lipseau […]

151. Multe din cele descrise le-am trait si eu dar tot ma rasvrateam, cum puteam si eu, macar un lucru am invatat de la ei: fac cum vreau eu si cum mi se pare normal. In timp( mi-a luat 30 de ani) am reusit sa schimb atmosfera si relatiile din casa dar cu sacrificii. Si tot continui sa invat si sa-i invat cum e sa ai o viata, ocupandu-ma in continuare si de a mea. Of, parintii si altii, ce oameni!!! Unde este iubirea si intelegerea ? E totul asa simplu, sa vezi, sa-ti pese, sa discuti…de ce toate astea?

152. te face sa razi ca sa nu plangi articolul… am trait majoritatea celor scrise in el… si am luat note mari (8-10, mai mult 10) si am facut facultate si master si, ironia ironiei… am ajuns sa matur gunoaie in curtea bisericii si sunt fericita :)) asta ar fi poate efectul parintilor copilariei mele, atunci m-au micit cat se putea si acum sunt suficient de puternica sa aleg singura ce vreau sa fac si ce ma face fericita, chiar daca e impotriva curentului

153. Am revazut pe simplybucharest caricaturile lui Matty (in vremurile acelea avea cate o caricatura pe zi in Romania Libera, cu subiecte din viata de zi cu zi). Extrem de interesante sunt cele din anii ’70, infatisand „provocarile” tinerilor care aveau sa ne devina parinti in deceniul urmator – de exemplu aici: http://goo.gl/pf8AAg , aici: http://goo.gl/yzFrGX sau aici: http://goo.gl/mSYyBq . Ce vedem in acele caricaturi – o generatie Flower-Power care a ajuns la maturitate intr-o perioada cu viata relativ buna, crescuta de niste parinti (bunicii nostri) cu principii, poate oarecum stricti dar lasandu-le totusi libertatea de a explora tot ce putea sa le ofere societatea de atunci. Poate a fost pentru unii dintre ei o copilarie prelungita, fara griji materiale si fara provocari de viata si de moarte: aveau casa, mancarea era ieftina, bautura si tigarile la fel, ba chiar inca era rost de un pic de distractie, chiar si cu riscul vreunui avort evident ilegal. De asemenea majoritatea acelor tineri din anii ’70 au crescut in familii in care doar barbatul lucra si castiga suficient pentru toata familia; de-abia incepand cu acei ani femeile au inceput sa lucreze in numar mare (in masa) in fabrici si uzine. Aceasta generatie, care a respirat un pic de libertate, s-a trezit brusc cu copii pe cap in deceniul foamei, fara instrumentele fizice si psihice necesare gestionarii corespunzatoare a noilor provocari. Viata usoara se dusese, copiii cereau lucruri iar femeile se confruntau cu probleme cu care mamele lor (femei casnice) nu se confruntasera niciodata – si nu erau pregatite pentru asa ceva. „Decretul” inmultise numarul de copii iar la nivel de societate serviciile erau la limita – bone nu se mai gaseau, cresele si gradinitele erau arhipline, scolile aveau clase cu zeci de copii si functionau cu tot felul de suplinitori absolventi de licee industriale. Parintii nostri s-au trezit brusc dintr-un vis relativ comod in cel mai negru cosmar. Si din pacate am fost si noi pe acolo.

     • @Dan: Dacă ar fi să mă uit la comentariul de aici şi la cel de mai sus, ar trebui să deduc că ai fi parte a generaţiei 1964-1979. Adică „leafa bună de la uzină, berea Griviţa ieftină şi ţigările Snagov la fel, apartamentu’ de la Stat şi concediu ieftin la Costineşti”.

       Ori ceea ce oamenii acelei generaţii (ajunşi azi la 50+) nu vor să recunoască e faptul că a avea ceva-ceva mai multe bunuri materiale faţă de Epoca Foamei nu făcea neapărat diferenţa.

       Era (şi este) vorba şi de un anumit set de relaţii sociale, moştenire a epocii de dinainte de război, din cadrul cărora nu puteai ieşi. Chiar şi acum, de-abia scot nasul afară câteva sute de mii de oameni din 20 de milioane.

       Adică supunerea absolută faţă de părinţi, divinizarea profesorilor (chiar şi cel mai prost trepăduş din cea mai păduchioasă şcoală de cartier era zeu, baronii comunişti îi spuneau săru’mâna), lipsa de ambiţie în carieră, faptul că era o ruşine de nesuportat să divorţeze, şi aşa mai departe. O anumită auto-cenzură datorată faptului că mai toate resursele (bani, utilaje, maşini, construcţii, cariera, meseriile bine plătite etc) erau la Stat, care le dădea cu ţârâita, şi relaţia cu nenea Statu ţinea tot de relaţiile sociale şi familiale tradiţionale. Fiindcă nu îţi puteai asigura existenţa fără pilă.

       Aşa zisa „rebeliune flower-power” era un moft: prin ce era omul obişnuit, să îl numim convenţional Gigel, un rebel?

       Că bea vodcă până cădea cu nasul în nisip, ca rockerul de Vama Veche? Că fuma Carpaţi? Astea le făcea mult mai bine decât el Dorel de pe şantier. Ce era aia „distracţie cu riscul unui avort ilegal”? Dacă stai să îi întrebi pe toţi cei care „au riscat” şi au rămas în viaţă, cvasi-totalitatea lor aveau relaţii de lungă durată. „Gagica mea”, „iubita mea”, „prietenu’ meu”, poate în viitor aveau chiar să se căsătorească. Lucru care nu prea sună a „mă distrez şi zbor din floare în floare”. Făceau vreun sport, altceva decât omniprezentele fotbal şi baschet la baza sportivă de întreprindere? Şi chiar când era vorba de fotbal, puştiul care făcea sport era dispreţuit şi părinţii lui traşi de mânecă, până îl luau de acolo? Făceau oamenii obişnuiţi alpinism, scufundări, speologie sau vânătoare? Toate astea erau apanajul unor grupuri mici, în care calitatea de vânător sau scafandru se moştenea din tată în fiu. Iar unul care nu ar fi avut o meserie foarte bine plătită avea şanse foarte mici să aibă o maşină, chiar şi o rablă (Dacia 1300 abia intrase în producţie în anii ’70 şi costa enorm prin comparaţie) şi nici prin cap nu i-ar fi trecut să facă curse, asta era pentru piloţii profesionişti.

       „Libertatea de a explora” era o ficţiune.

     • Ai dreptate in mare parte in ce spui, mi-amintesc ca si mama mea povestea in anii ’80 ca prin anii ’70 isi cumpara cosmetice si parfumuri scumpe de marca (frantuzesti, englezesti) si ca se gaseau de toate de mancare. Si cred ca inca nu-si revenise din shocul ca toate astea disparusera de mai mult de 10 ani :)). Problema cu casatoriile era in felul urmator din cate am inteles eu: daca erai tanar necasatorit ti se dadea „repartitie” in camine de nefamilisti (garsoniere infecte) si daca aveai studii te trimiteau la tara in fundul Baraganului, Moldovei etc. Si daca n-aveai copii plateai un impozit mai mare de nu te vedeai. Asa ca vrand-nevrand, TREBUIA sa te casatoresti rapid ca sa ti se dea un job si un apartament cat de cat decente. In plus, divortul era foarte prost vazut nu numai de societate dar si de comunisti, automat te treceau pe linie moarta profesionala, nu mai pupai posturi bune sau mariri de salariu, iar pentru locuinta, vezi paragraful unu..asa ca ENORM de multe cupluri cred ca s-au format artificial in perioada aia, pe niste baze fortate, si au ramas impreuna de nevoie. De aici tot restul… As mai adauga ca, desi lucrurile s-au imbunatatit intre timp dpdv al libertatii, copiii de atunci (30+ astazi) sunt varza la cap in multe privinte, incapabili sa creeze relatii sanatoase, ori dependenti afectiv, disperati dupa afectiunea oricui, ori distanti si neimplicati. Iar unii inca fomisti (vezi cazuri de femei/barbati care se iau din interes..)

154. „Mă întreb uneori dacă va fi vreodată posibil să înţelegem cât de singuri şi părăsiţi am fost, când eram copii. Nu mă refer acum, în primul rând, la copiii de care nu s-a avut grijă în mod evident sau care au fost complet neglijaţi – şi care au fost mereu conştienţi de acest lucru sau, cel puţin, au crescut ştiind că aşa stau lucrurile. În afară de aceste cazuri extreme, există un număr foarte mare de oameni care intră în terapie cu credinţa (cu care au crescut) că au fost fericiţi şi protejaţi în copilărie.”

     Încă:

     „În general, se observă o absenţă totală a înţelegerii emoţionale reale sau o evaluare serioasă a propriilor probleme din copilărie şi nicio recunoaştere a adevăratelor nevoi – în afară de dorinţa de realizare. Refularea istoriei reale a fost atât de completă, încât iluzia cu privire la o copilărie mulţumitoare poate fi menţinută cu uşurinţă.
     Ca bază pentru o descriere a climatului psihic al acestor persoane (e vorba de oameni care, în ciuda faptului că au succes în general, au impresia ca vieţile lor sunt fără sens, se simt adeseori deprimaţi, alienaţi, goi), trebuie enunţate clar nişte presupoziţii generale:

     1. Chiar de la începutul vieţii, copilul are o nevoie primară de a fi privit şi respectat ca persoana care este cu adevărat în orice perioadă dată.

     2. Când vorbim aici despre „persoana care este cu adevărat în orice perioadă dată”, înţelegem emoţii, senzaţii şi expresia acestora începând din prima zi de viaţă.

     3. Într-o atmosferă de respect şi toleranţă pentru sentimentele lui, copilul, în faza de separare, va fi capabil să renunţe la simbioza cu mama şi să facă paşii către individuare şi autonomie.

     4. Dacă părinţii vor să ofere aceste lucruri necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului lor, ei înşişi trebuie să fi crescut într-o asemenea atmosferă. Dacă au crescut astfel, vor fi capabili să asigure copilului protecţia şi condiţiile de care acesta are nevoie pentru a dezvolta încredere.

     5. Părinţii care nu au avut parte de acest climat în copilărie sunt ei înşişi sărăciţi emoţional; pe parcursul vieţilor lor vor continua să caute ceea ce propriii lor părinţi nu le-au putut oferi la momentul adecvat – prezenţa unei persoane care este pe deplin conştientă de ei şi îi ia în serios.

     6. Această căutare, bineînţeles, nu poate fi încununată cu succes deplin, întrucât se leagă de o situaţie care aparţine irevocabil trecutului, şi anume perioadei care urmează imediat după naştere şi celei ce ţine de copilăria timpurie.

     7. O persoană cu această nevoie nesatisfăcută şi inconştientă (din cauza refulării) va fi obligată, totuşi, să încerce să o satisfacă prin substitute, atât timp cât îşi ignoră istoria de viaţă refulată.

     8. Cele mai eficace obiecte pentru satisfacerea prin substituţie sunt propriii copii ai unui părinte. Nou-născutul sau copilul mic este complet dependent de părinţii lui şi, întrucât îngrijirea venind din partea lor este esenţială pentru existenţa lui, face tot ce poate ca să evite pierderea acestora. Încă din prima zi de viaţă, îşi va concentra toate resursele către acest scop, asemenea unei plante mici care se întoarce spre soare pentru a supravieţui.”

     Din „Drama copilului dotat”, Alice Miller

155. Mi s-a spus si mie odata ca ma vor da la casa de copii daca nu sunt cuminte, am fost batuta, umilita, jignita de proprii mei parinti….iar acum la 28 de ani am inceput terapia, pentru ca am zero stima de sine si imi e foarte greu sa ma descurc cu mine….si asa trec cei mai frumosi ani din viata! 🙂

156. Post-ul si majoritatea comentariilor sunt tulburatoare. Imi pare rau pentru suferintele pe care le-ati indurat, toti cei care ati scris mai sus. Sunt multe povesti in care m-am regasit total, insa nu sunt de acord cu atitudinea voastra „pacifist-binevoitoare” fata de acesti parinti agresori.
     Si eu am fost un copil maltratat. Nu imi este frica de acest cuvant. Am fost crescuta de bunici, la tara, pana la varsta de 6 ani, pentru ca parintilor mei le era mai usor-simplu fara un bebelus, care miroase a „c..a” si care plange toata ziua. Nu ii ajutau pe bunicii mei cu bani pentru intretinerea mea, purtam hainele vechi si rupte ale verisorilor mei iar bunica ma ura si ma batea pentru ca semanam fizic cu mama mea, pe care o dispretuia pentru lene si indiferenta.
     Am implinit 6 ani si am venit acasa la „parintii mei”, niste straini. Mama mea care isi dorise sa aiba un baiat in locul meu (aceasta fusese conditia ca tatal meu sa nu o paraseasca pentru o alta femeie) a inceput sa ma imbrace ca pe un baiat, sa ma tunda mereu scurt „baieteste”, sa imi spuna si sa ma strige „Mihai” si „Mihaita” si sa ma prezinte ca pe „baiatul lui tata”. Am putut sa imi las parul lung abia la 14 ani. Cand am avut prima menstruatie, mi-a spus cu scarba doar atat: „eeh..acum doar stii si tu ce trebuie sa faci” si apoi a inceput sa rada dispretuitor impreuna cu sora mea. Aveam 12 ani si eram supraponderala, pentru ca mama mea ma indopa cu mancare; trebuia sa fiu acoperita de grasime pentru ca nu suporta sa mi se vada sanii in dezvoltare. A fost si a ramas o mama infantila: mereu plangacioasa si obosita de viata pe care si-a ales-o: langa un sot care o insela si o umilea cu orice ocazie. Tatal meu : agresiv, violent, un egoist, care nu ne-a lasat sa iesim in oras sau Doamne-fereste sa ne facem vreun prieten, de teama sa nu ramanem gravide… Nu voia sa isi bata capul. Mereu tuna si fulgera ca el munceste pentru noi: parca el nu manca si isi umfla burta de bautura din acelasi salariu. Eu si sora mea nu am avut alta alegere decat de a fi „cuminti, docile”, pentru ca orice alt tip de comportament i-ar fi distrus pe acesti parinti surmenati de viata.
     Da, II URASC! Si voi aveti dreptul sa simititi asta si chiar sa le spuneti.
     Credeti ca daca ii iubiti in ciuda a tot ceea ce au facut si v-au zis, veti ajunge in Rai pe un norisor alb, cantand la harpa?
     Credeti ca daca ii urati, veti invarti la cazanul cu smoala pentru eternitate?
     Renunti la dogmele ortodoxe „Respecta-ti mama si tatal” si scapati de angoase si anxietatea de care acesti pseudo-parinti sunt vinovati. Veti putea dormi mai bine si respira mai liber. Psihologii spun ca victimele incerca mereu sa gaseasca circumstante atenuante agresorilor lor. Trebuie sa iesiti dinacest cerc vicios: aveti dreptul sa ii urati. Nu se va intampla nimic grav daca o veti face.
     Credeti ca aveti vreo DATORIE fata de ei? Gresit. Copiii nu au nicio datorie fata de parinti. Doar parintii sunt responsabili (material, psihic si emotional) de progeniturile lor. Sunt parinti manipulatori, infantili, care vor incerca sa isi „indatoreze” copiii cu responsabilitati si vina. De ce sa imi fie mila de ei acum cand sunt batrani, cand lor nu le-a fost mila de copilaria mea si de lacrimile mele de copil? Este adevarat, sunt furioasa, pentru ca nu inteleg ura, violenta, jignirile, abuzurile, lipsurile. Nu pot sa le inteleg.
     Si eu sunt mama acum si efectiv nu pot intelege ura si dispretul cu care m-au crescut si educat parintii mei. Il iubesc pe baietelul meu mai mult decat orice pe lumea asta, vreau sa rada si sa zambeasca in fiecare clipa a vietii sale, imi doresc sa aiba o viata usoara si sa fie pregatit pentru orice; imi este atat de drag de el, de felul in care imi vorbeste, ma priveste, de mirosul lui de vanilie si bezea, ca uneori il inspir si intarzii sa expir, pentru ca as vrea sa pastrez in plamani pentru totdeauna mireasma lui. Si nu, nu ii voi cere nimic cand voi fi batrana, pentru ca eu sunt mama lui si eu trebuie sa ii ofer toata iubirea mea NECONDITIONAT, fara sa ii cer nimic in schimb. Copiii nu sunt „polite de asigurare” pentru batranetea parintilor.
     Am trait atatia ani in cautarea motivului nefericirii mele, a tristetii mele, a neputintei mele de a ma face iubita/acceptata de cei din jur, chiar daca am facut totul corect, „am fost cuminte”, am facut bine si corect. Sa iti fie refuzata existenta si sa ai o copilarie furata de catre niste brute este de neiertat.
     Dupa o rupere a relatiilor ce a durat vreo 2 ani, le-am scris parintilor mei tot ceea ce nu le-am spus atata vreme. Tot. Abia la 33 de ani mi-am facut curaj de a vorbi (pentru ca si asta ne era interzis in copilarie). Nu am primit niciun raspuns de la ei, dar cel putin am iesit din acest „rol” de copil docil si am inceput sa ma transform incet intr-un adult „mai” liber.
     Cititi mai mult despre: „la « pédagogie noire », qui brise la volonté de l’enfant pour en faire un être docile et obéissant” in cartile de Alice Miller: „L’Enfant sous terreur”, „Libres de savoir „. Va atatsez un paragraf din „Le Drame de l’enfant doué”:
     „Rompre avec la gratitude et le sentiment de culpabilité constitua, pour moi, un pas très important vers la libération de ma dépendance à l’égard des parents intériorisés. Mais il en reste d’autres à franchir : celui, surtout, de l’abandon des attentes, du renoncement à l’espoir de connaître un jour ces échanges affectifs sincères, l’authentique communication, dont j’avais tellement manqué auprès de mes parents. Je les ai finalement connus auprès d’autres personnes, mais seulement après avoir déchiffré l’entière vérité sur mon enfance, avoir saisi qu’il m’était impossible de communiquer avec mes parents et mesuré combien j’en avais souffert.
     C’est alors seulement que j’ai trouvé des êtres capables de me comprendre et auprès desquels il m’était permis de m’exprimer librement et à cœur ouvert. Mes parents sont morts depuis longtemps, mais j’imagine aisément que le chemin est sensiblement plus difficile pour des gens dont les parents sont encore de ce monde. Les attentes datant de l’enfance peuvent être si fortes que l’on renonce à tout ce qui nous ferait du bien pour être enfin tel que le souhaitent les parents, car on ne veut surtout pas perdre l’illusion de l’amour.”

     • „Opinia publică nu este cu siguranţă locul cel mai favorabil în care o confruntare cu propriii părinţi să poată fi dusă la modul fructuos. Pentru a face să se retrăiască sentimentele din copilărie, ne trebuie un martor lucid şi nu ura acumulată şi niciodată integrată a foştilor copii bătuţi care, ajunşi adulţi, se identifică complet cu autorii crimelor. A înfrunta un asemenea public, fără protecţie, cu sentimentele tale din copilărie poate echivala cu un fel de autopedepsire pe care o cauţi pentru că te simţi, cu toate acestea, vinovat să exprimi o critică şi pentru că te resemnezi la reacţiile de ură ca la o pedeapsă meritată. Mulţi fii şi fiice eşuează în încercările lor de confruntare fie pentru că se expun cruzimii publicului, aşa cum odinioară erau expuşi părinţilor lor inconştienţi şi insensibili, fie pentru că ei încearcă să obţină favoarea publicului asigurându-şi cititorii că ei le iartă tot părinţilor lor care i-au maltratat.”

       Alice Miller

     • Parentingul traditional romanesc (la tara, de exemplu) contine elemente gen „copilul se pupa doar in somn”, „unde da mama creste”, „eu te-am facut, eu te omor” plus multe alte elemente dezumanizante – considerarea copilului ca o „marfa” (sau obiect, mijloc de productie) precum animalele din gospodarie. Genul asta de parenting era si poate este potrivit pentru mediul social respectiv, asigurand stabilitatea si supravietuirea comunitatii traditionale. Urbanizarea si mai recent globalizarea sunt insa incopatibile cu acest gen de valori: copiii „timizi”, „modesti”, „cu sarumana” in mod evident au un handicap major intr-o societate concurentiala, deschisa. Asta este de fapt si cauza fundamentala a acestei discutii prelungite.

     • Nu prea se vede ca oamenii de la ţară să fie modeşti, timizi şi cu săru’mâna. Mai degrabă violenţi, bătăuşi şi alcoolici. Rezultat de aşteptat de la o astfel de educaţie 😛

157. Un site care mie mi-a placut, exact pe problema discutata aici, este acesta: http://www.selfarcheology.com/

158. Mi-a luat mult pana am ajuns la sfarsitul comment-urilor. Am trecut si eu prin multe care au fost deja spuse. Nu m-as mai intoarce in copilarie nici sa ma platesti in aur. De cand am ramas insarcinata m-am gandit la un singur lucru: copilul ti se repartizeaza si cu siguranta trebuie sa inveti ceva din toata experienta cu el. Nu am facut nici dublu test nici triplu pe motiv ca nu are nici un sens, trebuie sa imi primesc copilul asa cum mi se da, doar organele vitale sa le aiba, in rest ne descurcam. Mi se pare un privilegiu si o responsabilitate imensa sa cresti un om care ti-a fost trimis tie ca sa il ajuti sa devina Om. Menirea mea este sa fiu la dispozitia fiului meu cu tot ce am mai bun din mine ca sa ajunga un Om. Cum sa il compar cand el e unic? De ce sa imi traiasca el viata cand e doar datoria mea sa imi realizez visele mele, nu datoria lui. El sa mearga sa isi traiasca viata lui! Eu doar o sa fiu acolo cand o sa aiba nevoie de mine. Si mai ales, cum sa imi permit sa il lovesc daca face sau zice ceva avand in vedere ca daca ar fi altcineva nu as indrazni asa ceva? Pana la urma e un om, independent de mine, si fffaptul ca a venit in lume prin mine(urasc faza cu ” eu te-amfacut „) nu-mi da drepturi absolute asupra lui.

159. Era normal ca articolul asta sa creeze atatea discutii, chestiile legate de „cum ii crestem” isca discutii aprinse din orice tabara ai fi. E bine sa le dai una la fund, nu e bine deloc, sa ii lasam sa faca x sau y chestie, sau nu….ce sa manance, cum sa se poarte.
     Dar adevarul este draga Printesa si dragi cititoare ca (cu putine exceptii notabile si groaznice) NU exista „The right way”. Excludem bataile, abuzurile fizice si psihice, ma refer aici la situatiile si oamenii normali, ca mine, ca tine, ca multi altii.

     Am trait vremuri grele ca copii, parintii nostri nu stiau foarte multe. Poate in mintea lor erau niste parinti buni (asa cum suntem si noi pentru ai nostri – cel putin asa credem).
     Doar timpul ne va spune noua (asa cum le-a spus si parintilor nostri) daca suntem buni sau nu. Doar timpul ne va arata daca am crescut niste copii buni, integri, cu valori adevarate, empatici….si nu niste razgaiati care vor sa faca doar cum vor ei, ce vor ei, cand vor ei.

     Dar mi se pare ca ne ducem prea mult in directia „over-thinking”. O vad peste tot. Netul, blogurile, sunt pline de sfaturi de parenting, de conferinte, de locuri de vazut, de facut. ORICE facem ii poate traumatiza, orice le spunem le poate lasa urme adanci in viitor. Citeam de o mamica (un text publicat tot aici la tine) care spunea ca atunci cand copilul o supara se ducea in alta camera si se linistea si apoi venea inapoi mai linistita ca sa fie langa el.
     Dar de ce sa iti ascunzi reactia fata de el, mereu, mereu, pentru ca el sa poata sa faca mereu aceleasi lucruri stiind ca mama (o super woman dealtfel) poate sa indure si sa accepte la nesfarsit. De ce sa nu cada si mama pe covor langa copilul mega nervos si agitat si sa ii spuna „Puiule, mami nu mai poate. Esti foarte agitat astazi si greu de gestionat, si mami nu mai are rabdare si putere. Asa ca am sa stau sa plang acum langa tine, poate chiar sa si ridic tonul putin, pentru ca sunt si eu un om si oamenii au si ei limitele lor….si cand ajung la limitele alea isi pierd si ei rabdarea. Si comportamentul tau ma face sa fiu asa”.
     Au fost putine carti de parenting citite in care autorul sa spuna „Da, e ok daca o mai luati putin pe aratura din cand in cand, important e ce faceti dupa” (Cred ca la Francoise Dolto am citit daca nu ma insel abordarea asta mai relaxata in care spunea inclusive ceva de genul “daca ai tipat la copil pentru ca nu mai puteai sau poate doamne fereste i-ai dat o palmuta, important e sa ii spui imediat ca iti pare rau”. Pentru ca pana la urma, sa stiti…..ca e chiar ok din cand in cand sa nu putem sa le facem pe toate ca la carte.
     Nu am cum sa fiu mereu calma, iubitoare, amabila, acolo pentru ea. Am zile cand nu mai pot, zile cand nu mai am rabdare, sunt putine…dar sunt si este normal sa fie. Si copii nostri vor sti ca si mamele lor sunt oameni si cateodata si ei trebuie sa le menajeze pe ele, nu invers. Asta ca sa nu crestem niste mici egoisti care cred ca totul li se cuvine.
     Se ridica stacheta prea sus, se asteapta de la noi toate sa fim perfecte.
     Si vad mame care deja nu mai spun nimic (sau se gandesc de 500 de ori daca o fac) pentru ca le e teama ca orice fac, vor lasa niste urme teribile asupra copiilor. O prietena plangea ca a tipat la baietelul ei, culpabilizandu-se groaznic pentru asta.
     Suntem siguri ca asa si doar asa trebuie sa fie? Ca nu incercam sa supra-compensam pentru toata copilaria noastra printr-un comportament cat mai non-agresiv pt copil? Si ca atunci cand ei totusi iesiti din confortul si siguranta caminului parintesc (unde nu stiu ce e aia reactie negativa la comportamentul lor care poate uneori chiar nu e ok) se vor frustra si mai tare pentru ca adevarata lume nu ii va tolera asa cum sunt crescuti?
     Sunt mama, am o fetita absolut fantastica (are 4 ani). O iubesc cum nu am crezut ca pot iubi pe cineva vreodata, sunt acolo pentru ea si ea pentru mine, am un sot minunat care se implica incredibil de mult alaturi de mine in cresterea ei. Impreuna incercam sa crestem un pui de om bun la suflet, cald, deschis, atent….citesc, ma informez, trec prin filtrul gandirii tot ce citesc, nu iau de bun nimic fara sa trec prin logica si prin bun simt.
     Nu mi-am atins (si nici nu am sa o fac vredata) copilul, nu fac si nu voi face niciodata nimic care sa ii stirbeasca stima de sine, increderea in ea.
     Dar oameni buni, e ok sa gresim. E ok sa le dam si jucarii din plastic, sa ii lasam si 15 min sa intre in lumea printeselor Disney cu un desen animat la TV, e ok sa le dam 1 data la 100 de ani si ciocolata, sa se bucure de gustul ei si de ea, e ok sa ne mai si suparam pe ei cand ne testeaza prea mult sau prea tare. E ok cand nu mai putem, sa ii lasam si cu tata/bunica/bona si sa plecam de acasa 1-2 ore, sa nu mai stim de noi, sa ne pierdem intr-un parc pe o banca sau la o cafea “vorbita” cu cineva.
     Dupa cum spuneam si mai sus, timpul ne va arata daca facem bine sau nu. Important e sa ne asumam ce facem…..si mai important: SA NU NE PIERDEM BUCURIA DE A FI PARINTI, DE A REACTIONA NATURAL SI SPONTAN, PENTRU CA ATAT TIMP CAT II IUBIM, CITIM SI NE INFORMAM CAT DE CAT, NU AVEM CUM SA DAM GRES (PREA TARE). Si chiar daca dam gres un pic….e ok. Pierdem din bucuria de a ii creste pentru ca trecem totul prin prea multe din noile filtre pe care lumea prin care traim ni le impune. Si culpabilizarea (un sentiment pe care o mama il stie foaaarte bine) se instaleaza mai repede decat credeti. (nu dormim cu ei, nu ii alaptam prea mult – stiu mamici carora alaptatul li s-a parut groaznic si care nu au continuat mai mult de 5-6 luni sau care au mai strecurat de oboseala din cand in cand si un biberon cu lapte praf, nu ii tinem in brate mereu, ne intoarcem la munca mai devreme sau mai repede si ii lasam in grija altor personae…si cate si mai cate).

     A iesit un comment mare, poate mai mare decat imi doream dar aveam multe pe inima. Si asa…..de incheiere….o statistica random de pe wall-ul meu de FB (care din pacate spune multe): 4-5 articole de parenting, 1 invitatie la o conferinta pe aceiasi tema. NICI o discutie intre mame, nici un articol despre cum putem sa fim acolo si pentru partenerul nostru, jumatatea noastra mai buna. NIMIC. Nici un sfat despre cum putem sa fim mai empatice, mai bune…pentru ei. Pentru oamenii pe care ii iubim si cu care intemeiem familii minunate. Cate dintre noi depunem atatea eforturi ca sa fim “super moms” cand in schimb ca sotii sau prietente incepem sa esuam lamentabil?
     G.

     • eu zic ca nu urmaresti pe cine trebuie pe facebook. la mine treaba cu parinteala ocupa maaaxim 10% din feed. in rest am.articole de opinie, bucatareala, umor (de buna calitate), stiri, turism… eu cred ca e foarte bine ca se discuta totul si orice si ca tine de noi sa ne organizam sursele cit sa nu ne simtitlm agasati de un subiect sau altul.
       altfel, sint de acord cu exprimarea emotiilor reale ale parintilor fata de copii, eu fac asta si am si scris depsre asta. nu sint de acord insa nici cu vreo palmuta sau urlat la copil oricit de nervoasa as fi. sint adult si ma pot controla si asta vreau sa invete copiii mei de la mine. e ok sa iti pierzi cumpatul dar asta nu scuza anumite comportamente fata de alte fiinte.

     • Draga Printesa Urbana,
       Ce blog fantastic! Am citit toate articolele tale astazi (le-am gasit din intimplare si nu m-am putut opri din citit. Superb!), dar preferatul meu a fost acesta – si in special comentariile pe care, uite, le primesti luni de zile dupa postul original. A rezonat cu mine, si, din revelatiile de aici, e clar ca subiectul acesta rezoneaza cu un imens numar de oameni crescuti in trecut … si, din pacate, intr-un trecut nu prea indepartat.
       Ca mai toata lumea aici, si eu am crescut in anii 70 si 80 cu batai non-stop, cu ”Mai bine-as fi facut un c***t linga un gard, decit sa te fac pe tine” si, of course, clasicul ”Eu te-am facut, eu te omor!’. Inca si mai interesant, la fel ca majoritatea cititorilor tai aici, eu deasemenea am avut numai note mari si foarte mari la scoala, dar niciodata un cuvint de lauda de la maica-mea; dimpotriva, ea isi batea joc de mine ca cica ma credeam desteapta. Pentru motive cine stie ce perverse ca altfel nu le pot caracteriza, maica-mea si ea era tot timpul obsedata cu viata mea sexuala … care de fapt nu a existat pina bine dupa ca am fost de 20 de ani, dar deja de la virsta de 11 ani ea incepuse sa imi spuna lucruri care, de exemplu, in Anglia in zilele noastre ar fi considerate ilegale si child abuse. Ultima data cind am primit o palma peste gura de am avut o buza umflata citeva zile, a fost la virsta de 27 de ani, cadou, binenteles, de la mama. Anul urmator, am plecat din tara si plecata am ramas de aproape 20 de ani. Nu m-am intors in tara niciodata, si am taiat orice legatura cu nebuna de maica-mea (tata, saracul, a fost non-violent prin excelenta dar din pacate a murit demult). Cutting the old bitch out of my life permanently was the best thing I’ve ever done.
       Am facut o casatorie gresita si nefericita din cauza felului in care am fost crescuta, si, din pacate, desi ador copiii nu mi-am facut nici unul al meu … a fost o alegere constienta, desi acuma o regret. Mi-a fost frica sa nu fiu o mama cum a fost a mea, si sa nenorocesc un copil (sau mai multi) cum a facut ea cu mine. Tragedia mea e ca mi-am trait, deci, viata pe degeaba. Thank you, Mother.
       Dar ce nu pot intelege e sora-mea care, cu mult mai tinara decit mine, si care in comparatie cu mine nu a primit batai aproape deloc, acuma ea e mama la rindul ei si, spre marea mea uimire (si adinca dezamagire) il bate pe baietelul ei de 4 ani la modul regulat. Vorba ta, Printesa: WTF ???
       Sora mea e tinara, mama moderna, cu facultate (inclusiv studii de psihologia copilului!!!) servici bun si bani destui, si a fost o mama extraordinar de iubitoare pina fiul ei a fost mic de tot … Dar acuma, pare sa fie incapabila de a comunica cu el altfel decit prin urlat, amenintari, certuri si lacrimi de citeva ori pe zi, si, din pacate, palme si batai la fund in toata regula. Mi se rupe inima dar nu pot sa fac nimic sa ajut situatia. Toate astea, repet, cu certitudine NU fiindca ea a fost batuta in copilarie. Prietena ei, alta mama relativ tinara si inca cu si mai multi bani si educatie, e si mai rea, ii bate pe copiii ei mici inca si mai tare. WTF?
       Sa bati, sau doar sa lovest copiii, e, dupa parerea mea, o crima. E abuz, si asta e opinia in orice tara civilizata. Deasemena, eu sunt foarte, foarte impotriva strigatului la copii, si nu cred a nici o palma, cit de mica, e OK – ii invata pe copii ca urlatul si/sau injuratul sau constant criticism (abuz emotional, cu alte cuvinte) e o metoda acceptabila de comunicare, si ca violenta e buna because it gets results.
       Parintii sunt in o pozitie de putere absoluta comparativ cu copiii lor, si nu ar trebui sa abuzeze aceasta putere. Niciodata.

160. LA multi ani !
     Intamplarea face ca in prima zi din an sa ajung sa citesc acest articol si sa imi zic surazand amar….”uite ca nu am fost eu singura !” Acum inteleg de ce mi pari cunoscuta prin felul cum iti expui gandurile si trairile. Pentru ca, pe undeva, am parcurs si eu si probabil multe altele ca noi, aceleasi cai ale vietii.

161. Problema pe care o vad eu cu viata mea acasa, la parintii mei, inainte de a pleca la facultate in Bucuresti, au fost bataile pe care le-am luat la varsta adolescentei, de la maica-mea. La adolescenta mi se pare mai grav, pentru ca esti mai constient ca nu esti respectat. Ma batea pentru lucruri pe care nici nu le facusem: chiul, sex, minciuni. Sex am facut abia la 20 de ani, dar ea n-are de unde sa stie asta; nu intreba inainte sa acuze, presupunea ce e mai rau. Virgina fiind mi-a zis ca ea stie sigur ca am facut un avort. M-am refugiat in carti, acum ma intreb daca chiar imi placea atat de mult sa citesc sau era singura distractie permisa.
     Inteleg ca poate mama a avut probleme atunci, poate erau hormonii de la menopauza, dar pe mine m-a afectat f mult perioada aia, mi-a scazut incredibil increderea in mine. M-a facut introvertita, fara curajul de a contrazice „autoritati” la facultate/serviciu, fara incredere in mine, ce sa mai vorbim. Cand cineva ii spunea ca sunt timida ea ma certa ca sunt timida :))
     Ce ma mai surprinde e mirarea mamei cand afla ca i-am ascuns adevarul :)) Cred ca aveam vreo 22 de ani cand m-a intrebat daca am facut sex, i-am zis da. A ramas socata ca nu i-am zis dinainte :)) Pai cum sa-i fi zis daca ma batuse crunt cand doar banuia ca am facut sex. Copiii crescuti sever invata sa minta.
     Citind si ce s-a scris mai sus mi-am jurat pentru a mia oara ca eu n-o sa fiu un astfel de parinte, ca imi voi trata copiii cu respect, ca ii voi trata ca pe oameni egali mie.

     Vreau sa pun si eu aici niste replici care mi-au marcat copilaria si adolescenta:
     1. „esti un c**** cu ochi” (vad ca multe lume a auzit asta acasa)
     2. „cat esti in casa mea, faci cum zic eu”
     3. „prietena mea X isi bate copiii cu furtunul de la masina de spalat, zi mersi ca nu patesti si tu asa”
     4. „eu te-am spalat la c** cand erai mica si tu acum imi raspunzi?”
     Sanatate psihica va doresc in primul rand!

162. Mi-am amintit una acum: „Pe mine tata nu m-a batut destul”.

163. „ce mandrii trebuie sa fie parintii lui X!” , „ala de ce poate si tu nu” „o sa ajungi la taraba” „Nu esti in stare de nimic” „unde da tata/mama creste” „tu vezi de jucariile tale” „taci din gura, nu te baga, nu pune intrebari”

164. Asta cu „unde da mama creste” am auzit-o de multe ori sau chestia care mie nu mi-a placut niciodata, „eu te am facut, eu te omor” cu adaugiri gen „bataia e rupta din rai”. Nooooo…raiul e o chestie buna si de aia nu am inteles eu niciodata de ce o chestie rea ca bataia poate veni din rai.
     Si cu toate astea….am crescut, normala si relativ fara pitici pe creier.
     In fine, ideea e ca articolul tau e genial! Efectiv si de-a dreptul genial. Un fel de lista a chestiilor care se intamplau atunci si pe care eu mi-am jurat sa nu le fac cand o sa vina bebeii. Imi musc din buza/ nervi/draci sau orice altceva decat sa devin dusmanul copilului meu. Vreau ca el sa aiba incredere ca poate veni la mine cu orice tip de problema.

     Felicitari din nou pt blog, pt ce scrii, cum scrii si tot restul….cam acum 4 ore in urma cand am intrat prima data aici nu ma asteptam sa stau atat, gasisem doar un articol fain…dar tu esti geniala! Am ajuns sa rad la unele chestii si am sarit din articol in articol cam pana acum. Bravo!

165. Tata ne batea rar, cu un furtun de cauciuc tare, eram tot cu dungi albastre vinetii pe picioare si pe maini. prima pe care o tin minte a fost pentru ca am spart un magnet cu care ne-a dat voie sa ne jucam, nu si sa il distrugem (de parca ne-am fi propus sa il scapam si sa se sparga) am luat si cateva palme de la el, de am crezut ca vad stele verzi.

     Mama ma plesnea peste fata, cap, fund, spate, umeri sau oriunde apuca cam de cate ori trecea pe langa mine, cred ca din simplu motiv ca existam si mi se incrucisau pasii cu ai ei. Si acuma i se pare comic sa povesteasca cum se enerva pe tata sau pe frati-miu si normal ca ma mai plesnea pe mine, doar pe cine era sa se descarce (???)

     Cel mai tare m-a marcat insa ziua cand, la vreo 6-7 anisori, am venit de la scoala si am fugit la mama sa o pup, sa o strang in brate, si ea a tipat la mine ca sa o las in pace, nu vad ca e obosita??? (nu tin minte nici o imbratisare de-a mamei de atunci incolo, si de pupat ne pupam din varful buzelor cand ne vedem 1 data la 1-2 ani). In ziua de azi, nu prea suport sa ma imbratiseze nimeni, cu exceptia sotului si a oricarui copilas (avem nepotele si nepotei si cu ei ne smotocim cand ne vedem)

     Placa cu –
     eu te-am facut eu te omor
     unde da mama nu doare
     magarita, proasta, idioata
     plec in lume sa nu va vad
     putoare ordinara, lenesa
     de nimic nu esti buna
     nu esti in stare sa faci nimic
     X ii ………., nu ca voi
     nu comenta
     obraznica
     la casa mea faci cum zic eu
     ca asa vreau eu
     pe frate-tau mi l-am dorit, pe tine nu, dar daca ai venit……

     Niciodata de cand ma stiu nu am simtit ca mama ma iubeste sau ca ar fi mandra de mine, ca ar remarca macar un lucru ok pe care l-as fi putut face.
     mereu vecinii, verisorii si oricine altcineva era bun si cuminte, noi nu, si tot asa zicea de noi de fata cu oricine, asa ca mereu bunica si matusile ne explicau ca o suparam pe mama, ca ea nu mai poate, ca de ce nu suntem cuminti etc.

     Am vrut de multe ori sa ma sinucid, pentru ca nu mai stiam ce sa mai fac ca sa le fiu pe plac, sa nu ii mai supar sa nu mai strige la mine. Am fost cu un cutit sau lama pe vene de multe ori, insa mereu m-am gandit ca daca o sa mor, poate totusi o sa le para rau dupa mine si nici atunci nu suportam ideea sa ii fac sa sufere

     Am vrut sa plec de multe ori de acasa doar cu hainele de pe mine, pe strazi, ca nu mai suportam umilirea, lipsa de consideratie, agresivitatea, nepasarea. M-a intors mama de la usa de fiecare data, m-a inchis in casa.

     Apoi mama a plecat din tara, tata a devenit alcoolic, si eu am ramas singura cu el.cand am terminat facultatea, eram isterica, terminata psihic si fizic. imi era rau fizic deja de la stress si cearta.

     Am avut noroc (da, noroc!!!!) ca mi-a aterizat in mana o carte care m-a salvat. La propriu. Nu stiu ce s-ar fi putut intampla daca nu citeam acea carte atunci, chiar atunci
     Trateaza exact cazul copiilor ca mine si ca voi, abuzati fizic, psihic, unii chiar si sexual, si te face sa constientizezi ca NU ESTI TU, COPILUL, DE VINA, si iti ofera pasii care pot duce la vindecare. Se numeste ‘Femei care iubesc prea mult’ si iti arata cum multe probleme ale adultului se trag din copilarie. Este cartea cu care mi-am inceput terapia.

     Dupa un an de terapie, am reusit sa retraiesc momentul cand mama a refuzat sa ma pupe si imbratiseze ca era prea obosita, m-am simtit exact copilul de atunci, si am reusit sa fac ce nu am facut atunci: sa plang lacrimi fierbinti, sa iau, mental copilul care am fost atunci in brate si sa ii spun ca e ok sa planga, sa sufere, ca e dreptul lui sa se simta iubit, ca nu a cerut prea mult. Cred ca asta a fost cea mai mare realizare a mea din timpul terapiei, sa conving copilul din mine ca merita sa fie iubit.

     Cu mama avem o conventie. Vorbim telefonic, si cand incepe sa ma critice, ii inchid pur si simplu telefomul. I-am zis de atatea ori ca nu ii normal sa ma critice in permanenta, mai ales a de laudat niciodata nu incearca macar, ca nu se poate sa fiu chiar cea mai nenorocita fiinta de pe pamantul asta, ca sa merit chiar numai critici, raspunsul ei fiind: -asta e treaba mea, sa te critic!
     Asa ca, atunci cand mi-a ajuns cu critica, inchid pur simplu telefonul in nas, si stie ca e cazul sa ma lase in pace

     • Cartea „Femei Care Iubesc Prea Mult” (Robin Norwood) este una din cartile fundamentale pe care orice femeie are nevoie sa o citeasca (cu mentalul la pamant sau nu-preventiv pentru ultima categorie).

       Complementeaza ani de terapie si indeparteaza multa energie negativa prin valul de lacrimi care va curge instantaneu. Este o carte curajoasa care sapa pana in adancul fiintei si aduce la suprafata sentimentele reprimate care ucid usor dar sigur.

       Ma bucur (pentru sanatatea ta mentala) ca ai citit-o pentru ca din miile de „cum sa…”, cartea aceasta chiar AJUTA.

166. Offf ce amintiri mi-ati trezit. Eu eram un copil foarte cuminte. Dar pentru note mici intotdeauna luam bataie. Se intampla rar, dar de fiecare data cand luam o nota mai mica de 9 stiam clar ce ma asteapta. Era aproape ca un ritual. Aveam propria mea curea. O curea groasa si lata de armata. Locul ei era pe partea interioara a usii de la sifonierul meu. Atarna acolo prinsa de o ventuza ca sa o vad si sa-mi aminteasca mereu ce ma asteapta. Eram obligata sa trec in carnet absolut toate notele si mama le semna. Daca luam mai putin de 9 auzeam imediat cuvintele care ma inghetau – adu cureaua. Apoi ma intindeam in pat in fundul gol si ma umplea de dungi albaste vinetii pe fund si pe picioare.Ultima data eram in clasa a XII a , ma pregateam de bac. Si parintii mei erau amandoi oameni cu studii, intre ei nu se certau, dar pentru mine pretentiile erau maxime . Nu tipau, nu injurau, doar loveau, cu cureaua.
     Si inca ceva- asta nu se intampla acum trei decenii ci acum un deceniu. Poate am fost eu o exceptie si metodele descrise de voi se aplicau doar acum trei decenii.Sper, dar nu sunt convinsa.

     • Cam asa era si la mine. Daca luam nota 9, mama se stramba ca de ce nu am luat 10. Iar cand luam 10, nu era mare bucurie ca doar a luat tot 10 si Popeasca.
       Si cand aduceam vreun 8 sau 7, era vai de mine.

     • „Are note bune / are note proaste” e un pretext. De cele mai multe ori, Dorelul nu e interesat de notele copilului său, ci de alte chestii. Dacă ar vrea note, ar acţiona altfel.

       Să zicem că puştiul lui ar fi nemaipomenit de talentat la biologie. Că mănâncă biologia pe pâine, cu toate animalele, plantele, bacteriile şi eucariotele, până la punctul în care îşi economiseşte alocaţia ca să-şi cumpere microscop.

       Când trebuie să alegi la ce clasă îl dai, alegi biologia şi chimia?

       Unul care nu are copii ar zice că da, ca să aibă numai 10 şi să fie şi olimpic.

       În situaţia tulbure din prezent, dacă îţi trimiţi puştiul la o clasă la care ar avea numai 10, l-ai scăpat din mână. Orice mijloc de presiune asupra lui şi orice motivaţie de a face presiuni asupra lui dispar. E elev de nota 10! E olimpic! Te pui cu el? Îi spui olimpicului că îl baţi la fund cu cureaua şi îi arunci cărţile şi microscopul pe geam? 🙂

       Dacă singurul lucru care i s-ar cere unui puşti e să aibă 10, odată ce are 10 îl doare exact în vârful unui organ insensibil de orice fel de interdicţie, restricţie şi diferenţă de castă. Ştie lecţia din clasă, n-o mai citeşte, ţine strada sau se joacă pe calculator. Ar fi în stare să se ia la palme cu profii, pe motiv că sunt mai proşti ca el. (Unii chiar sunt. De asta habar n-au să predea şi râd copiii de ei.)

       Aşa încât un tip conservator şi care crede în stratificarea socială şi relaţiile de castă face opusul: îşi trimite copilul la materia pe care acesta nu numai că nu o place, ci o urăşte din tot sufletul, pe care nu o înţelege nici măcar cât limba chineză. Şi, bineînţeles, îi cere să aibă 10 la acea materie anume. Astfel îl ţine prizonier câţiva ani, îl face să nu se îndepărteze de materiile de şcoală, oricât de stupide ar fi, şi să nu aibă alte preocupări.

     • Ai punctat bine scenariul extrem, cel al unei incercari psihotice de a mentine controlul asupra copilului.

       Nu toti copiii sunt insa de 10 pe linie si nici toti parintii nu au un grad ridicat de perversiune sau de prostie; pe de o parte notele mai mici de 10 ofera totusi un „leverage” ridicat de control pentru majoritatea parintilor, pe de alta ghidarea copilului in directii diferite de talentul natural e mai degraba o paguba: parintele vrea sa se laude, sa isi creasca propriul prestigiu social cu premiile copilului si cu participarile acestuia la olimpiade, sa ii „confiste” succesul si in acelasi timp sa-l lase pe copil sa gestioneze singur esecul – real, imaginat sau doar umflat cu pompa. Nimeni nu isi taie craca de sub picioare altfel decat din prostie – si nu zic ca nu e plauzibil, fiindca si mie mi s-a confiscat cablul de la calculator din motive puerile cand ma pregateam pentru participarea la nationala de informatica.

     • Ti-am citit comentariul si m-am intristat tare, tare. Nu pentru ca s-a intamplat acum un deceniu (si ca deci, comportamentele astea mai persista) ci ca pur si simplu, sa intampla. Eu cred ca si azi se intampla. Eu am fost ferita de asa ceva, mama mea a avut o cu totul alta atitudine vis-a-vis de educatia noastra, dar pe unele vorbe din articol le-am auzit de atatea ori spuse de alti parinti sau povestite de prietenii mei. Si atunci ma intristam („Sa vezi ce ma bate mama … iar am luat 7. La matematica!!!! „) Pe altele nu le-am auzit, se peterceau in intimitate, unde urechile mele nu ajungeau. Am citit mai jos un comentariu despre iertare. Si sa stii ca are dreptate. Din pacate, singurul lucru care mai ajuta acum este iertarea, pentru linistea ta. Dar mai intai … afla-ti sentimentele fata de acele comportamente si impaca-te cu ele. Fara reprosuri, pentru ca, in fond, se pare ca parintii nostri intr-adevar doreau ce e mai bun pentru noi toti.

     • Erai in clasa a 12-a si de buna voie te asezai pe pat in fundul gol ca sa o incasezi cu cureaua ?

167. Ma intreb oare cat de rau poti sa fii sa dai dislike (thumb down) comentariilor care nu sunt altceva decat empatie pentru cei care au fost traumatizati in copilarie?

     M-au mirat (pana la neintelegere) thumb down-urile date gratuit si iresponsabil comentariilor exprimate de …cei cu adevarat buni.

     NU, NU pricep cum bunatatea poate deveni motiv de dezaprobare.

168. La cele scrise până aici: iartă! Iartă,cititorule!
     Iartă-i pe cei care ți-au greșit,nu pentru că ar merita iertarea, ci pentru că tu meriți liniștea! TU MERIȚI LINIȘTEA! Și a-i ierta nu înseamnă ,ad litteram, să-i vedem,vorbim fizic,față în față,ci să facem pace cu ei în inimile noastre,să-i iertăm în gândurile noastre.Să încercăm să înțelegem că ATÂT au știut.Atât au putut.Atât au primit,de cele mai multe ori,la rândul lor. E atât de…logic: dacă ar fi fost capabili de altceva,ne-ar fi oferit altceva! Bagajul emoțional din sufletul oamenilor e neștiut.Unii se înțeleg pe sine și se dăruiesc cu ce au mai bun în ei,alții sunt un amalgam de frustrări și tristeți și dureri nespuse,unii habar nu au cine sunt și ce vor…E un nonsens să-i arătăm acuzator cu degetul și să pretindem că suntem liniștiți și împăcați sufletește! Și nici copiilor noștri nu le-am putea transmite acel echilibru interior care poate veni doar din pace,pace cu noi înșine,iar pacea asta nu ar fi integră fără pacea cu rădăcinile noastre. Cum să facem?Sunt multe căi! Multe.Numai să vrem. Frumoase cuvinte rostea un părinte: ”Nu există o pastilă minune care să ne facă să gândim sau să simțim altfel. Este vorba de muncă de arheologie interioară, de iertare și iubire cu noi… Să nu se biciuiască omul pe interior, ci să mângâie acea durere și să o dăruiască lui Doamne. Copilul interior are un plâns neplâns… Să caute motive de bucurie în orice…Insist pe rugăciune, detergentul minţii şi sufletului, dar cu cuvinte simple, personale,așa cum se pricepe fiecare…Să observ mereu ce am, nu ce îmi lipsește, să tai buruiana din suflet și să pun flori… Este foarte important să nu caut o victimă pe care să o jelesc sau un vinovat pe care să-l condamn, ci soluții reale! Ce putem face să ieșim din asta chiar ACUM?… Şi nu în ultimul rând, cuvinte, acțiuni de recunoştinţă. Să mulţumesc lui Doamne pentru toate pe care le ştiu şi pe care nu le ştiu….”
     Și zic și eu :Și să trăiesc frumos acum,azi.Dacă ei n-au avut ,n-au știut sau n-au putut da iubire,să am,să știu și să pot eu! Să le dau o lecție! Treaba lor dacă o vor pricepe sau nu! Eu vreau să iubesc și să-mi cânt viața,nu să-mi urlu rădăcinile din vremurile secetoase!

     Vă îmbrățișez pe toți,cu gânduri bune și cu drag!

     • „ATÂT au știut.Atât au putut.Atât au primit,de cele mai multe ori,la rândul lor. E atât de…logic”:

       Corect pana la un punct. In piesa vietii au jucat dupa un scenariu prost, suntem cu totii de acord cu asta. Dar ce facem daca au fost actori buni? Daca si-au intrat perfect in rol? Unde punem limita intre nestiinta si rautate?

       Si desi nu ar trebui sa ducem nicio argumentatie la Hitler, eu zic ca aici e relevant. Individul a crescut intr-un mediu mult mai abuziv decat orice s-a scris aici – a crescut intr-o familie in care cel putin 4 dintre fratii si surorile lui nu au trecut de copilaria mica. Batai zilnice, a fost privat de mancare, haine, caldura, mediu curat, etc. E plauzibil sa credem ca si-a vazut cel putin un frate omorat (la propriu) in bataie; e plauzibil sa credem ca a fost batut pana la inconstienta. E la fel de plauzibil sa credem ca mai departe, in mediile prin care a trecut, a vazut extrem de multe lucruri care nu au cum sa nu lase urme.

       Insa problema e ca in aprilie 1945 la usa bunkerului nu il asteptau niste psihologi care sa ii valideze suferinta sau sa il consilieze pentru abuzurile suferite – ci soldatul sovietic cu glont pe teava. Asa e si cu parintii nostri sau cu unii dintre ei: cand efectele sunt vizibile, uneori la nivel fizic (cicatrici pe piele care nu se mai vindeca sau probleme vizibile la radiografii sau prin alte investigatii imagistice) – sau chiar cand sunt mai putin vizibile (probleme de alimentatie, depresii recurente), ce faci, pasezi vina din generatie in generatie pana la Adam si Eva?

169. Nu stiu cum am ajuns pe articolul asta, dar mi-a prins tare bine sa citesc toate comentariile! O sa ma intorc la pagina asta cand o sa simt ca am nevoie, e terapie curata, ajuta sa-ti organizezi gandurile si sa faci un pic curat in emotii 🙂 Multumesc celor care si-au deschis sufletul!

     Eu nu am fost batuta/ insultata, am avut ce manca si ce purta, mergeam in vacante, aveam jucarii/ carti, prima din clasa normal. Bunicii dinspre tata ma iubeau enorm si eu pe ei. Si ai mei ma iubeau, insa toata viata am auzit-o pe-aia cu „din cauza ta tre sa stau cu taica-tu, unde sa plec cu copil mic dupa mine”… Tata le cam bea si ii facea zile fripte mamei’; cu mine nu avea nimic, era absent din viata mea, cand imi zicea o gluma o data la luna ma topeam de fericire, m-a bagat tata in seama… Nu ma supara cu nimic direct, insa cred ca numar pe degete amintirile cu tata jucandu-se cu mine (ii placea sa ma bata la sah si apoi sa rada de mine, dar acceptam si asta, decat nimic…). Nu am vorbit niciodata nimic cu el, drept urmare nici acum nu avem nimic sa ne spunem mai mult de 10 min. Pe mama o stiu numai suparata, deprimata, bolnava, ingrijorata („ce-o face taica-tu”, „pe unde o umbla”, „iar a venit baut, ne face de rusine”, „nu-i in stare de nimic, vai de capul lui” etc). Toata viata mi-a parut rau pentru ea, am fost cuminte „sa nu o mai supar si eu”, dar am inteles de mica (cred ca de pe la 3 ani am o prima amintire f trista) cum ca ea isi distruge viata sa am si eu un tata, ca ea a crescut fara si nu i-a fost bine. Toata adolescenta mea a fost control freak, mama vultur: cu cine ma vad, cu aia nu ca au parintii despartiti (aveam prieteni cu care ma vedeam pe ascuns ca nu-i placeau ei), in nici un caz sex nu tre sa fac pana la nunta, sa n-o mai supar si eu (asta era singura discutie, ca sa nu auda vreodata…).

     Apoi am plecat la facultate si am inceput sa respir si sa gandesc cu capul meu. Au trecut multi ani de-atunci, ei sunt tot impreuna, tot certandu-se si suparandu-se, doar ca mie nu-mi mai pasa. Taica-miu tot absent (vb de zilele de nastere ale noastre sau ale copiilor mei, pare bine intentionat, dar nu se poate reinoda o relatie care nu a existat vreodata).

     Dupa ce au aparut copii mei, am lucrat mult la relatia cu maica-mea, pt ca a stat la noi o perioada sa ma ajute: nu suportam sa o aud vorbind, nu ma interesa parerea ei, i-am spus din prima zi, ma ajuti doar dc faci ce vreau eu, cand vreau eu si cum vreau eu, altfel pleci acasa si ma lasi, nu ma intereseaza sa-l mai barfesti pe taica-miu, am auzit asta 35 de ani, gata, tine pentru tine. I-a luat o vreme, dar incet incet am gasit un echilibru.

     Trist e ca de cate ori am pornit discutia despre ranile copilariei mele, ea doar se dezvinovateste, asa erau vremurile, ea nu avea ajutor de la maica-sa (care doar a subjugat-o emotinal toata viata si chiar a chinuit-o pana la groapa, o relatie bolnavicioasa pe care eu nu am inteles-o niciodata). Nu intelege – ca nu mi-a lipsit nimic,ca de ce ma plang, ea a umblat desculta si infometata toata copilaria ei. In continuare crede ca trebuie sa simt recunostinta ca ea s-a sacrificat pentru mine, ceea ce nu pot sa simt. Povara pe care a pus-o pe umerii mei la o varsta atat de mica a anulat bunastarea materiala. Am crescut stiindu-ma responsabila de toata tristetea ei, e groaznic sa fii responsabil de esecul cuiva pe viata; povara asta am transformat-o intr-o furie cumplita, cand am realizat de fapt ca fiecare este responsabil pentru alegerile facute. Ea a ales sa stea cu taica-miu sa-i fie ei mai usor nu mie (desi nu intelege asta cand ii spun); e mai usor sa fii mereu victima, te obisnuiesti cu rolul, decat sa ai curaj sa schimbi la 180 de grade, sa faci alegeri, sa pleci sa schimbi tot, sa fii paria societatii (ca in anii ’80 nu era ok sa divortezi).

     Si problema e ca eu inca am probleme cu furia, desi i-am acceptat asa cum au fost si cum sunt, desi nu-mi mai pasa de certurile lor, desi am reusit sa mai descarc din emotiile acumulate, furia tot mai apare, out of nowhere. Sunt defecta, si ma trezesc uneori ca nu pot controla tipetele in fata copiilor (imi cer apoi iertare lor, le explic si raman cu sentimentul de vina intepenit in gat, ma apuca remuscarile). Am o familie perfecta, copii sanatosi si veseli, un sot minunat care se implica cot la cot cu mine, o situatie materiala f buna, si totusi uneori am niste izbucniri atat de violente fata de oameni dragi mie, ca ma sperii pe mine cand le analizez apoi. Cum sa scot toata furia din mine, o data pentru totdeauna?? Asta e intrebarea 🙂

     • Dragă Delia,
       îmi cer scuze,din greseală am apăsat Dislike!Nu pot corecta asta,așa cum nu mai pot corecta copilăria și adolescența mea (desfășurate copie la indigo cu ceea ce-ai povestit tu).Ai mei…s-au dus.Și până atunci,am simțit mereu sentimentul de ”vinovăție”planând asupra mea.Aveam 40 și ceva de ani și tot mă simțeam responsabilă pentru nefericirile lor.Plecarea lor,m-a eliberat!Abia atunci m-am simțit liberă cu adevărat,ce păcat !
       Și eu am avut ”ieșiri în decor”,mai ales față de copii.Regret cumplit asta.Furia,care mi-a marcat o parte importantă a vieții,a început să se diminueze odată cu schimbarea mediului în care trăiam și a omului lângă care trăiam.Trebuia să fac o schimbare și am făcut-o! Nu cred că există rețete unviersal- valabile,cred că,așa cum spuneai,fiecare este responabil pentru alegerile făcute,deci,alege să fii relaxată,să te bucuri de copiii și bărbatul tău,de sănătate,de bucuria vieții pe care-o ai!
       Nu ești tu vinovată pentru furia acumulată!Ești încă copilul care a preluat nemulțumirile părinților.Este timpul să-l lași pe acel copil să plece,pentru că ești un adult responsabil.Împacă-te cu tine și cu toți cei din trecut!
       Te-mbrățișez taaaare și cu drag!

     • „Ea a ales sa stea cu taica-miu sa-i fie ei mai usor nu mie (desi nu intelege asta cand ii spun); e mai usor sa fii mereu victima, te obisnuiesti cu rolul, decat sa ai curaj sa schimbi la 180 de grade, sa faci alegeri, sa pleci sa schimbi tot, sa fii paria societatii (ca in anii ’80 nu era ok sa divortezi).”

       La fel a facut si face si mama: decat sa lupte (pentru ea, pentru noi), a ales sa ramana in uratenia pe care ea o numeste „familie”…din frica de necunoscut, din lipsa de curaj, de gura lumii.

       Furia mea este cauzata de cat de slaba mental a fost si este, din pacate. Am incercat sa o ajut sa plece insa nu am cu cine discuta. Ma izbesc mereu de un zid imens de incapatanare salbatica.

       Simt ca indiferent cat de mult ii evit, nu voi putea sa fiu niciodata cu adevarat „vindecata” si…asta imi amplifica furia si mai mult…pentru ca nu pot sa accept ca ei sa imi afecteze viata in continuare…

       Inteleg mai mult decat crezi…

170. E prima oara cind scriu un comentariu. Nu sunt mama dar imi place sa citesc blogul Printesei. De pe acum imi cer iertare petru gereselile pe care o sa le fac. Cind am citit prima data articolul am fost foarte nervoasa, nu am avut curajul sa il termin sau sa citesc comentariile. Acum, e o zi ploioasa unde sunt eu (departe de Romania), am o oboseala teribila dupa o sapatamina si un weekend muncind non stop (marketing).

     Parintii mei sau casatorit din dragoste, parintii mamei au fost buni si libertini. Mama mereu a facut ce a dorit si era cea mai frumoasa, cea mai desteapta..etc.. O palma nu a primit, un cuvint urit nu a auzit. Tata in schimb, a avut o copilarie grea, bunul, om cu carte, lucrind la Posta si mai apoi in laborator, unde selecta si tria culturile de vii, bunica, femeie fara scoala, singura ei munca a fost CAP-ul.

     Casatoriti din mare dragoste (amaindoi crescuti la sat/comuna – proveniti din sate vecine), m-au facut la un an dupa nunta. Ai mei au ales sa locuiasca cu parintii tatalui meu (probabil asta a contribuit la copilaria mea). Si-au facut casa separat (in aceeasi curte)…Pina la 3 ani nu am prea multe amintiri, ce am, nu sunt ale mele, dupa ce fratele meu a sosit pe lume, am un iz de amintiri :). Imi aduc aminte ca am invatat singura sa citesc, la 4 ani, mama daca ma vedea cu o carte in mina, avea impresia ca pierd timpul. Citeam pe ascuns (si am devenit sclava cartilor, inclusiv acum am sute de carti).

     Imi aduc aminte prima palma. Stateam la televizor (fortata) si era o emisiune, asta imediat dupa Ceasusescu, in ’90, aveam 5 ani. Si era un nene la TV, dintr-o data apare scrisul cu numele lui. Eu ma uitam, dar nu aveam nici un interes, voiam afara, era vara. Mama ma intreaba daca am citit cum il cheama, eu zic nu. Pac, o palma de am cazut din pat. WTF?…m-am speriat, nu am plins, eram confuza, mama zice – data viitoare sa citestimai repede.

     De atunci, nu stiu ce s-a intimplat, toate s-au schimbat. Mama a devenit un om de care mi-a fost frica pina la 26 de ani. Batai cu pumnii si picioarele pentru ca nu stiam (!!!) sa rezolv o problema la matematica. Si daca venea, nu venea sa ma ajute, ma intreba de ce nu stiu, de ce nu inteleg?…Rupea pagina, avea un pix rosu special si taia tot, nu imi explica si ma lasa batuta si speriata. DACA ma ajuta, voia sa faca problema in alt fel, de ma duceam la scoala si mi-era frica de invatatoare sau profesoara sa spun ca am tema facuta (trebuia dupa o metoda…logic).

     In clasa a 6-a, am inceput sa mint. Din cauza intimplarii de mai jos.

     Eram pe tenerul de joaca si o colega m-a rugat sa ii dau apa din ghiozdan, i-am dat-o!! A doua zi, imi zice ca i-am furat niste maruntis din rucsac. HELL no…Ceea ce nu a fost adevarat!!…Ma rog, maica-sa suna pe mama, spune povestea. Tata, zice? ai luat maruntisul? zic, nu, de ce sa il iau? nu e al meu. (va rog sa ma credeti ca totul inca se desfasoara vivid in capul meu).

     – Tata nu m-a crezut, eu nu intelegeam de ce nu ma crede (si nu, nu au fost intimplari de genul inainte, sa fur, sa mint, la capitolul bani am fost decent, zic eu, ca si income per family :).
     M-a luat de par, a loat o curea lata, si m-a babut pina nu am mai respirat. A trebuit umilita si fortata, sa ”restitui” suma colegei mele, in fata la toata clasa. Eu stiind (si ea stia) ca nu am furat nimic.

     Mama, ma batea de cite ori isi simtea viata ratata. Nu o suporta pe bunica, si o exprima verbal fata de mine (cuvinte grele, grele pentru un copil) – apoi imi zicea ca seman cu ea. Nimic din ce faceam nu era bun. Din momentul in care am inceput sa imi fac curat singura la mine in camera, ea nu s-a mai atins de curatenie in toata casa. Venea de la munca, urla la mine, imi arata pe jos o scama sau mai stiu eu ce, imi zicea ”ma minti, nu ai facut curat, uite in colturi cum e” – aveam 9 ani. Ajunsesem sa imi inchipui scenarii ca o sa ma omoare si singura ei reactie ar fi fost – sa ii spune lui taica-meu : ..am omorit-o, gata…Imi era frica, aveam cosmaruri de ridicam toata casa in sus noaptea.

     Am fost la olimpiada de fizica (unde am luat mentiune pe judet) – am fost asa mindra de mine, eu nu fiind tocmai prietena cu matematica, chimia, dar fizica imi placea. Asa dezamagita a fost de mine, un cuvint bun nu a avut, s-a interesat doar ce au facut altii. Apoi, cind profesoara de literatura m-a rugat sa merg la olimpiada, am refuzat.

     Control? … nu am stiut cum arata o vacata cu prietenii pina la 20 de ani. Ieseam simbata la disco cum era, am intriziat odata – m-a asteptat la colt si m-a batut acolo de se uita lumea. Apoi ma intreba daca ma cunostea cineva, pentru ca ii era rusine sa stie lumea ca ma bate.

     Nu am avut voie sa dau la facultatea dorita, nu am avut voie sa muncesc sa imi cistig primii bani. L a18 ani au cumparat un apartament in oras, sa stau sa ma duc la facultate. Sclav am fost si acolo – isi aduceau prietenii sa discute ”afaceri de la munca” si eu trebuia sa curat, spal, servesc dupa si pentru ei. si sa stau in dormitor ca nu ma inereseaza pe mine

     Aveam niste bani pe sapatama (nu, nu imi ajungeau de mincare) iar mama imi dadea pe ascuns ca ii era frica sa nu ma prostituez ca sa fac rost de bani (am fost virgina pina m-am casatorit)

     Stima de sine? Ah, pina la 19 am avut parul scurt tuns baiateste, ca mama ma tira la frizer sa ma tunda scurt. Nu, nu am stiut ce e sau cum e sa ai incredere in tine pina nu am plecat din tara.

     M-am casatorit la 24 cu un om care credeam ca ma intelege..Si-a dat seama de relatia cu mama si cum se poarta ai mei cu mine si m-a ameninta ca daca nu ma port frumos, ma spune lui maica-mea. Am divortat pentru ca omul ma adusese intro stare psihologica de nu ma mai puteam controla. Aveam momente in care daca ma luai tare, ma uitam PRIN tine si parca eram moarta. M-am mutat cu ai mei (lucram cu fostul sot impreuna si a trebuit sa mi dau demisia). Cu ai mei iar…sclava, venea taicameu la 12 noaptea de la munca si suna inante ca vrea peste prajit. Mama imi dadea palme ca in loc sa spa vasele imi cautam de munca.

     Pina cina am plecat, mi-am luat cimpii. Am zis gata. Plingeau prin aeroport dupa mine..I am vizita prima oara dupa 2 ani, a 2-a dupa 3… Nu suport gindul de a ma intoarce acasa. Ii iubesc, s-au straduit, ii iubesc, tata a fost un om fara coloana din care mama a facut ce a vrut.

     Dr nu pot sa ii iert. nu pot. E prima oara cind vorbesc deschis despre copilaria mea. Si nu e totul, fratele meu isi aduce aminte mult mai multe, intimplari pe care memoria mea refuza sa le aminteasca. Cel mai rau nu au fost bataile, ci santajul psihologic (nu esti buna de nimic, o sa ajungi la trotuar..sa te f..i cu toti)..cuvintele grele care m-au facut sa ma simt urata si proasta (cuvintele mamei) multi ani dupa.. Am un sentiment de furie de cite ori incerc sa imi amintesc, dar refuz, amintirile astea vin la suprafata numai daca le aduc eu, alftel nu, sunt inchise bine acolo.

     AM traume multe, din cauza mamei refuz sa port pantofi cu toc (m-a fortat sa port fuste si pantofi sa fiu mai frumoasa)…si nu sunt urita, zic eu :)..ma rog, expresiva :)..cind am facut 29 de ani mi-am cumparat prima fusta, neffind fortata de nimeni….Prietenul meu de acum (avem 4 ani) stie tot, e un om extraordinar trecut si el prin traume asemanatoare. Se mira cind, de exemplu, varsa un pahar si nu tip la el, ca mi se pare firesc (mama ma pocnea si ma chema ca nu sunt buna de nimic, si ai lui la fel)..tata m-a batut ca s-a stricat calculatorul vechi de cind lumea …ca nu sunt in stare sa tin de lucruri. Toti prietenii mei erau in vazul ei, pe interes, baietii ca vor sa se culce cu mine (clasa a 8-a) wtf… si fetele ca sa ma birfeasca si sa rida de mine.

     Am un anumit fel de a tine lucrurile prin casa, de a face cumparaturi (mi-e teama si acum sa zabovesc putin mai mult in magazin sau sa ma uit la lucruri, nu sa le cumpar, doar sa ma uit)..

     ma intreb uneori de ce a facut copii, se lauda la scoala ca eu fac curat acasa, ca sunt foarte vrednica…ca o ajut (nu, nu o ajutam, faceam singura)..nu aveam voie sa deschid gura neintrebata, iar daca lumea ma intreba ceva, raspundea ea peste mine..inclusiv pe la 16..18 ani.
     Ma simt pe canapeaua unui psihiatru putin. Nu am curaj sa citesc tot ce am scris pina acum, sunt sigura ca nu prea sunt coerenta sau sunt, cel putin, haotica in ginduri. Doar in astea, in altele, sunt ok. Imi cer iertare, dar parca ma simt mai usurata putin. Ma gindesc sa ma duc la un psiholog, as vrea sa o inteleg pe mama si sa o pot ierta. Si, cel mai importat, sa pot deschide subiectul cu ea. Dar stiu ca niciodata nu isi va cere iertare sau recunoaste ca a gresit undeva.

     Mersi mult.

     • Este bine ca ai reusit sa iti deschizi sufletul si ca prietenul tau este un om bun si totusi ti-ar fi necesar un psiholog. Sincer parintii tai nu ii pot numi parinti. Au facut din Tine un om fara stima de sine, incredere si frica de orice iar cand ai plecat au plans. Ah super!! Pai de ce m-ai plangi acum? Parerile de rau nu or sa te ajute pe Tine sa te vindeci. Ai luat O decizie buna sa pleci departe. Iti urez mult succes, sanatate si sa ai langa tine doar persoanele Care tin la tine cu adevarat.

171. Of cate povesti triste aici… mi-e greu sa citesc. Am crezut mereu ca mie mi-a fost rau, dar n-a fost asa rau ca la altii. Mi-e jena sa ma plang de copilarie (desi ii mai povestesc uneori sotului), pentru ca nu vreau sa par nerecunoscatoare pentru toate sacrificiile facute de mama ca sa ne creasca. Insa n-am bani de terapie, asa ca uneori imi vine sa ma descarc undeva si uite aici suntem multi cu astfel de povesti si cred ca e locul potrivit. Am luat batai de la mama, nu multe, insa serioase, din motive absolut stupide. Nu am fost un copil obraznic, ci un copil normal. Am luat bataie pentru ca eram in vacanta, aveam vreo 5 ani si vroiam sa-mi pun singura rochia cu bretele si nu reuseam sa o pun corect, iar ei se grabeau. Am luat bataie pentru ca nu mi-am facut curat in noptiera si era plina de hartii (WTF) sau pentru ca m-am dus cu prietena mea la biserica catolica, in loc sa merg la a mea, ortodoxa. O data a aruncat cu pianul de jucarie in mine sau cu un papuc de casa sau cu o paleta de tenis. Lucrurile astea lasa urme. Si nu ma refer la vanatai. Acum regreta enorm. N-ar mai atinge un copil nici cu o palma la fund. Ii pare rau si m-a intrebat intr-o zi daca de asta m-am mutat eu in alta tara, la mii de km distanta. Am zis ca nu. Constient, nu. Subconstient… cine stie. Mi s-a rupt inima. Imi pare rau ca sunt atat de departe de ea si n-as vrea sa se simta vinovata. Am iertat-o. Avea 2 servicii, facea mancare, curatenie, insista sa faca absolut toate temele cu mine, statea uneori noaptea pana tarziu sa-mi faca desenele pentru ca eu nu eram in stare sa desenez nici un copac, iar ea vroia neaparat sa iau numai de zece. Pana in clasa a 4-a m-a intrebat mereu de ce colegul meu de banca e mai bun ca mine, ca doar e baiat (si baietii sunt puturosi, cred ca asta era ideea?!?). I-as zice acum, pentru ca era foarte inteligent, mult mai inteligent ca mine. Am fost un copil inteligent pe care scoala l-a prostit. Multa scoala, multi ani de pregatire in particular la mate, romana, engleza, franceza, istorie, pentru ca „toata lumea face” si trebuie sa iei bacul cu note mari bla bla. Multi ani de scoala in care am invatat multe tampenii inutile, din care nu mai retin mai nimic si in care nu am invatat mai nimic util. Si nu am invatat aproape nimic despre viata. Singurele invataturi pe care le-am tras (singura, invatand din sute de greseli) au fost din prieteniile pe care le-am avut aproape exclusiv cu persoane nepotrivite (cu care bineinteles mama nu era de acord). Era aproape obsedata sa nu cumva sa… nici nu stiu ce. Sa nu fac sex? Sa nu devin o curva? Mi-o dadea mereu exemplu pe sora ei care fusese cam usuratica si aducea baieti in casa parintilor. Si a functionat. Atat de bine incat nici dupa 20 si ceva de ani nu facusem sex, nici dupa ce locuiam deja de cativa ani cu iubitul meu!! Moment in care mama s-a panicat si a insistat sa ma duca la doctor. Fucked up, right? M-am ferit pana la 18 ani sa pomenesc de baieti. Putinele relatii (daca se pot numi relatii) fugitive pe care le am avut au fost pe fuga si pe frica si fara telefoane acasa, fara condus pana in fata blocului. De tata nu pomenesc nimic, pentru ca nu s-a implicat aproape deloc. Nu-s suparata pentru asta, desi precis lui ii datorez „my daddy issues”, insa imi pare rau ca toata povara a fost pe umerii mamei. Si mie mi s-a zis „mananca tot” ca uite copiii astia de la etajul 1 care-s patru cum mananca, ce n-ar da sa aiba ce ai tu, ca ei sunt saraci. Nu-mi suna clar in minte mesajul „nu avem bani”, dar stiu ca nu puteam sa-mi cumpar aceleasi haine ca toata lumea (cat de obsedata eram sa am haine ca restul lumii, iar acum sunt obsedata sa fiu diferita, sa nu fiu la fel ca restul), nu am avut patine cu rotile, bicicleta, nu am avut voie sa merg in tabere (ca a venit cutare cu hepatita din tabara), nu am avut decat o zi de nastere care a fost destul de nereusita pentru ca nu i-au placut cum se comportau unele fete. CUm ziceam, nu e vorba de iertat aici, nici nu se pune problema. Eu, insa, sunt destul de „messed up” Self esteem zero. Ma intreb de multe ori ce a vazut sotul meu la mine si de ce mai sta cu mine. O data mama mi-a zis legat de un idiot de care ram indragostita: nu stiu ce o fi vazand la tine ca nu esti asa frumoasa si nici foarte desteapta…. sau ceva de genul asta. Am crescut cu ideea ca „nu poti face asta”, trebuie sa inveti, sa ai note bune, ca sa ai un serviciu bun si sigur. Am facut cam mereu tot ce mi s-a zis si am ascultat. Acum cele care in scoala erau considerate „panarame” si care chiuleau constant si nu erau interesate de scoala au absolut toate cariere si sunt ceea ce societatea considera persoane realizate, iar eu sunt pierduta si nu-mi gasesc drumul in viata. Pentru ca toata viata mi s-a spus exact ce trebuie sa fac, iar acum ca am mii de optiuni si ca drumul mi-este deschis, habar n-am incotro sa apuc sau ce sa fac. MI-e frica sa visez, sa vizualizez sa am planuri, pentru ca am crescut in ideea de „you can’t do it”. Aici peste ocean li se zice „If you really believe in it, you can do it. You can do anything you put your mind to”. Mie mi s-a zis „in viata nu poti sa faci doar ce-ti place.” Da, sunt messed up si nu stiu cum o sa ma repar vreodata.

172. Eu am fost un copil foarte dorit si totusi am avut o copilarie la fel ca majoritatea celor care au scris aici. Am intalnit si o persoana pe putin care nu a fost dorita de la inceput si care e sanatoasa si fericita si isi iubeste parintii. Nu o fi regula dar cel puti la mine a fost exceptia exceptiei. As vrea sa va imbratisez pe toti care v-ati impartasit aici durerea. A fost terapeutic pt mine sa vad ca nu sunt singura care a trecut prin experiente atat de asemanatoare ca iti da un sentiment de realizare ca nu a fost vina noastra. Pur si simplu parintii nostri au fost incapabili. Ca poti sa adaugi la lista rai, perversi, sadici mai completeaza portretul. Eu m-am mai impacat cu ai mei de cand am nascut. In primul rand ca dc nu ne ajutau nu o mai aveam pe cea mica. In al doilea rand am experimentat pe propria persoana aceleasi impulsuri pe care ei le-au si aplicat pe mine. De multe ori mi-a venit sa o bat pe fata mea chiar in mica copilarie. Am avut insa ajutor si in felul asta nu am prea altoit-o pe cea mica. Am lovit-o o data in scop educativ pt ca ne batea de ne sarea capacele pe toti din casa. Am zis poate nu intelege ce consecinte are sa dai in cineva. Nu a inteles prea multe pana nu a inceput sa si-o ia de la fratele mai mare si de la gradinita. Acum da f rar in noi. Imi pare rau ca i-am dat una dar eram exasperata. Ei. Ea nu s-a suparat prea tare ca dupa o ora a venit la mine sa ne jucam. Cred ca e totusi important de luat in seama si parintii asa ca mine care au mai scapat cate una. Ii alienezi dc tot timpul spui ca niciodata dar absolut niciodata nu e cazul sa tipi la un copil. Dc copilul e violent de ex zi trebuie sa il controlezi intr-un fel poate ca nu prea exista o alta cale. Nu o bat p cea mica dar ma gandesc la cei mai multi din Romania care o fac si totusi se gandesc ca nu fac bine, dar cand citesc blogul tau si comentarii peste comentarii ca nu, e absolut no no sa mai tipi la copil din cand in cand. Scuze, dar pare intangibil si in acelasi timp nu neaparat rational. Eu consider ca uneori copiii stiu f bine ca ne calca pe nervi si continua doar pt ca le face placere. Parerea mea este ca trebuie sa existe si limite si nu stiu dc copilul se va simti neaparat rau atata timp cat si ei tipa la noi de multe ori. Oricum, eu nu am aceeasi experienta i educatie ca tine si nici macar sufletul asta bun pe care cei mai multi de aici il au dar teoria mea este ca fata mea se va simti mai mult ca o egala de a mea dc din cand in cand mai tip la ea si vede ca am si eu limitele mele si nu sunt perfecta, exact ca si ea. Si exact ca multi de aici remarc ca mama mea care a avut un tata care a iubit-o f mult si care nu a dag in ea decat o data si aia o palma moale a fost mai violenta cu mine decat alti oameni din familia mea care au foat batuti crunt. Putina durere te face sa fii mai sensibil la durerea celorlati pe cand o copilarie prea scutita de griji poate sa te faca super egoist. Bineinteles ca fiecare caz e unic. Dar putina moderatie in toate nu strica. O sa inchei spunand ca va multumesc tuturor care ati contribuit si veti contribui la pagina asta si va asigur ca nici eu nu mi-am gasit inca drumul poate datorita copilariei, dar merg inainte. Nu mai dati thumbs down ca e crud. Si cei care aveti copilarii fericite le puteti ostenta in alta parte ca e putin insensibil fata de cei care scriu pertinent la post. Scuze dc supar pe cineva. Toate cele bune va doresc.

173. As vrea sa mai fac o completare. Faptul ca multi copii incearca sa isi inteleaga parintii abuzivi nu e sindrom Stocholm. In ciuda abuzurilor iti dai seama ca tampitii aia au facut cat au putut dupa cum i-a dus capul. Cum sa nu incerci sa le gasesti scuze cand vezi ca se straduie sa te ajute. Bine, pt cei care e cazul. Dar de asta e si asa de greu sa acuzi ca stii ca fara aportul lor pur si simplu fizic noi poate nu am fi aici, majoritatea. In ceea ce priveste sindromul Stockholm incep sa ma indoiesc ca exista cu adevarat pt ca eu locuiesc in Suedia si tipa de la care a plecat teoria cu sindromul asta am vazut-o la tv si pare in toate mintile. Ea insa a intretinut relatii cu unul din agresori, nu cu celalaltul, si a fost indragostita de el. Rezoneaza ca de fapt atunci politia a fost f brutala pe cand agresorul a fost de treaba. A avut o sarcina pierduta cu respectivul si inca isi mai vb. Dar nu are aceeasi parere pozitiva despre celalalt agresor. Asa ca sunt niste semne de intrebare in privinta acestui sindrom….

174. Ma nene eu sunt de parere ca am luat prea putina bataie fata de cat meritam. Tata mi-a dat o singura palma, grea ce-i drept, de mi-a scurtcircuitat vederea o juma de secunda. Dupa care s-a rastit covorul la mine. Dar intemeiat. Uitandu-ma-n spate eu m-as calca in picioare…fusesem dat afara de la chimie si profa a zis ca ma primeste doar cu unul din parinti. Singura problema e ca de la incident pana m-am hotarat sa iau unu din parinti…au trecut 3 luni si vreo 40 de absente numai la chimie :)) In rest au fost chestii decente…si-acum prefer ca, in loc de o discutie moralizatoare de 3 ore cu mama sa iau o pereche scurta de palme.

     • Ai descris tot o forma de abuz: neglijare emotionala ca regula de viata, punctata foarte rar de incercari reactive, punctuale, pe termen scurt si deloc sistematice de a prelua din nou controlul. Faptul ca manifesti extrem de putina compasiune fata de tine in „varianta copil” ma face sa cred ca parintii chiar si-au atins scopul, adica le-ai preluat cu subiect si predicat defectele – si o sa le transmiti mai departe putin modificate generatiei urmatoare.

       Nu m-ar mira ca in spatele lui „am luat prea putina” sau „m-as calca in picioare” sa se afle un imens gol, o lipsa acuta a unui sens in viata, o stima redusa de sine – tot pachetul care vine dupa niste ani de abuz. Din pacate nu cred ca tu cauti rezolvarea in directia corecta; poti incepe prin a te gandi ca poate comportamentul tau din scoala a fost un „raspuns” la ceva din mediu si nu generat de ceva inerent rau cu sursa in tine. Doar zic. Oricum, nu e o critica, doar o constatare.

     • om bun (la bezna ma refer), stai sa inteleg: tatal tau ti-a dat o palma de ti-ai pierdut cunostinta (o jumatate de secunda) si tu consideri ca ai luat prea putina bataie?
       sunt fara cuvinte.

175. Vreau să împărtășesc mărturia mea și fericirea mea cu voi toți pe acest site, anul trecut, soțul meu mi-a lăsat o altă femeie în locul său de muncă și mi-a abandonat pe mine și pe 2 copii, totul a fost atât de greu pentru mine pentru că îl iubesc atât de mult, așa că am văzut mărturiile lui Great Mutaba că el a ajutat doamnele să-i ajungă soțul înapoi, așa că l-am contactat și el ma ajutat să arunc o vrajă de iubire întoarcere pentru soțul meu și în 2 zile soțul meu a lăsat cealaltă femeie și sa întors la cu atât de multă iubire și îngrijire. nu voi uita niciodată acest ajutor pe care mi-l dăduse Marele Mutaba pentru mine și pentru copiii mei.if sunteți aici aveți nevoie de ajutor pentru a vă aduce iubit înapoi puteți să-l contactați prin acest e-mail; greatmutaba@gmail.com sunt mândru că sunt pe mărturia sa. ….

176. Nu mai generalizati!!! Sunt destui oameni de 40-50-60 ani si peste care au fost crescuti cu blandete, nebatuti, nepedepsiti, lasati sa faca ce vor, atat cat parintii lor aveau bani le luau ce puteau!!! La fel astazi in 2019 ultimele statistici sunt sinistre: 91% dintre parinti isi bat copiii si 84% dintre copii au afirmat ca sunt batuti acasa!!! Nu va mai umiliti, ati suportat destul, avem cu totii nevoie in primul rand de Dumnezeu si apoi de oameni care sunt pe cale de disparitie, adica blanzi, buni, calzi, prietenosi, care ar face orice pentru tine, fara sa ceara nimic in schimb, asa au fost si atunci, asa sunt si acuma; si nicidecum de psiholog, terapie, medicatie ca nu sunteti nebuni, doar nebunii merg la psiholog in vederea consultului si tratamentului!!! Si ceea ce nu stiti este ca de fapt psihologii sunt cei care de fapt incurajeaza metodele crunte de educare pe care le-ati expus!!! Pe tot felul de siteuri apare un nenorocit de psihiatru suedez care isi permite sa faca pe cei crescuti cu blandete monstrii, vrea ca bataia sa redevina legala, Suedia fiind prima tara din lume care acum 40 ani deja a interzis prin lege bataia ca metoda de a educa, chiar a semnat pentru a fi crescuti dur, in stil de armata, cazarma, pe baza principiilor expuse mai sus!!! Si foarte multi psihologi, psihiatrii, unii chiar bine cotati, mai multi decat oameni simpli, sunt de acord cu el si il distribuie pe facebook!!! Si medicatia psihiatrica doar distruge ireversibil creierul uman!!!