Cîteva idei din lucrarea pentru părinți și educatori semnată de Maria Montessori, Copilul, ființă divină dar neînțeleasă:
Despre ce numeam eu nu demult mania bebelușului și ce este ea de fapt
Noi considerăm multe manifestări ale copilului drept capricii și avem grijă să le corectăm încă de la naștere. Faptul de a corecta copilul ne pare de îndată o datorie. Cînd avem un copil în casă, trebuie nu numai să alergăm ca să salvăm lucrurile (pe care le poate strica) și să ne izolăm ca să nu fim tulburați, ci trebuie să apărăm copilul de propriile lui capricii, să nu devină victima lor, să nu devină o persoană lipsită de educație, și aceasta ni se pare o datorie morală față de copil. Există greșeli mari în înțelegerea copilului, care ne fac să considerăm capricii multe dintre manifestările lui. Există la copii un instinct care începe din primul an de viață și care ajunge la o culme de dezvoltare către vîrsta de doi ani: este nevoia (pentru construirea minții sale) de a vedea lucrurile totdeauna în același loc și întrebuințate după scopul pentru care sînt făcute. Dacă aceasta nu se întîmplă, copilul devine contrariat, rănit, iar această schimbare a ordinii devine un obstracol pentru el. Atunci copilul încearcă să apere obiectele ca ele să rămînă în același mod, așa cum are el nevoie.
Este o adevărată nevoie vitală. De exemplu, o mamă își așează paltonul pe braț, fiindu-i cald. Copilul începe să plîngă și nimeni nu știe de ce, pînă cînd mama îmbracă paltonul și copilul se liniștește.
Adultul se silește să corecteze aceste „defecte” ale copilului, deși ar trebui să înțeleagă că nu are rost să corecteze niște defecte ale copilului pe care adultul nu le va mai avea.
Despre cine învață iubirea pe cine
Se zice că trebuie să învățăm copiii să-și iubească mama, tatăl, învățătorul. Și cine este acest dascăl al dragostei care vrea să învețe copiii să iubească? Acela care vede capriciu în toate manifestările copiilor și care are griijă să se apere pe sine însuși de copii!
El nu poate deveni propovăduitor al iubirii fără a deschide ochii conștiinței spre a vedea o lume mai înaintată.
Copilul iubește neînchipuit de mult pe adult. Cînd se duce la culcare, vrea întotdeauna o persoană iubită aproape. Și persoana iubită zice: trebuie să împiedic acest capriciu, copilul nu trebuie să cîștige reaua deprindere a de a nu adormi fără a avea pe cineva lîngă dînsul.
Cine va mai plîne înt-o zi din nemmărginita dorință de a ne vedea cînd mîncăm? Cînd se va mai întîmpla oare în viață ca cineva abia trezit să alerge la noi pentru a ne sta aproape?
Cele două părți ale vieții
Viața are, de fapt, două părți: una are menirea de a forma ființele și cealaltă de a călăuzi ființele formate. Cea de a doua provine din cea dintîi, e cu atît mai perfectă cu cît cea dinîi s-a dezvoltat în condiții cît mai favorabile. Aceste epoci ale vieții se întîlnesc la toate ființele, și deci și la om, iar ele sînt copilul și adultul.
Viețile în cele două epoci sînt uneori contrastante (viermele care se transformă în fluture, mormolocul și broasca), dar se desfășoară în pace, una împreună cu alta.
Adultul tuturor speciilor, care e crud din fire pentru a putea supraviețui, se oprește din egoismul său pentru a-și iubi puiul. Cruda luptă pentru existență se desfășoară exclusiv între adulți, niciodată între adult și copilul său.
Viața ființei infantile este plină de surprize, pentru ca ea creează. Ea construiește din nimic țesuturi și organe, încarnează instinctul și-l leagă de ele într-un mod atît de intim încît ne dă acea nesfîrșită varietate de forme de viață.
Ce s-ar întîmpla dacă toate viețuitoarele ar judeca partea lor infantilă în raport cu ei și nu în raport cu ea însăși? Adulții ar deveni ființe înfuriate pe propriile lor creaturi. Dacă natura ar îngădui asta, ca adultul să aibă și o acțiune educativă, s-ar ivi atunci pe lume o agresiune nebună care ar săpa în jurul rădăcinilor vieții.
Iar noi, oamenii, exact asta facem. Îl socotim pe copilul nostru slab, incapabil, rebel și pervers, doar pentru ca are o formă de viață diiferită de a sa. Dacă și fluturele ar face așa, ar zice vierme ce ești și ar rupe gogoașa care apără o viață nouă? Nu face oare omul adult ceva asemănător cu copilul său? El îl judecă, îl insultă și-l pedepsește, îl împinge, cu sfatul sau chiar cu de-a sila, să-l imite, atingînd adesea integritatea delicatei sale ființe în dezvoltare.
Copilul are acea frăgezime de iubire proaspătă și curată, el este de la natură vesel, blînd, umil, îngăduitor. Calomniat, el nu răspunde, persecutat, nu se revoltă, el creează în liniște și cu perseverență omul de mîine. Adultul în schimb nu e preocupat decît de cucerirea lumii.
Două vieți, așadar, două misiuni. Numai din armonia lor se poate naște omul mai bun decît noi. Dar cel care trebuie să facă primul pas este adultul. El trebuie să facă efortul de a fi în stare să priceapă copilul, faza cealaltă a propriei sale vieți.
Copilul formează omul, nu adultul. Adultul este doar un individ care își oferă ajutorul. În general însă, adultul își face iluzia că el are menirea și puterea de a crea copilul, mai cu seamă psihicul lui, și crede că el este chemat să-i formeze inteligența și sentimentele. Atunci îl copleșește cu un exces de ajutoare care nu sînt doar inutile, ci devin chiar piedici pentru copil.
Textul integral este aici. Pe mine m-a tulburat peste măsură, este pe cît de simplu pe atît de complicat (ce complicat e totul cînd vine vorba de copii… care sînt, totuși, atît de simpli în perfecțiunea lor). Și mi-a explicat multe despre mine.
interesant, dar din ce ai scris se degaza un iz de New-Age, sau cum sa spun, care ma deranjeaza un pic.
adica, de exemplu, copilul vrea sa stea cineva cu el cand adoarme, se poate spune ca are nevoie sa stea cineva cu el cand adoarme.
eu as numi asta o nevoie de baza, aceea de a nu fi lasat singur si parasit, care are o ratiune evolutionista foarte clara, aceea ca sansele de supravietuire ale puiului de om cresc exponential atunci cand este langa el un adult (se stie ca puiul de om este probabil printre cei mai nepregatiti pui pentru supravietuite din regnul animal).
ok. Montessori numeste nevoia asta „iubire”. acu’ nu stiu ce sa zic, sigur ca intr-un sens e iubire, dar notiunea de iubire e o chestie ambigua si folosofica (ce este iubirea), asa ca tocmai am pasit de pe teritoriul stiintei pe teritoriul speculatiei usor mistice, avand in vedere si titlul cartii care contine sintagma „fiinta divina”.
Titlul original al cartii e „L’Enfant” (a fost publicata in franceza prima data). In engleza e „the secret of childhood”, iar in italiana „Il segreto dell’infanzia”, deci cam la fel.
Se pare ca partea cu „fiinta divina” a fost adaugata de traducatorii romani. Mi se pare si mie cam (foarte) prost aleasa sintagma, pe de o parte pentru ca Montessori e una dintre cele mai laice si mai non-sectare metode de educatie pe care le cunosc, pe de alta parte cand stim cum incurajeaza religia noastra nationala sa fie tratati copiii.
hahaha, sa vezi cat sunt de dashtept.
am citit un pic pe net si se pare ca scolile patronate de miscarea/ filosofia New Age sunt bazate preponderent pe metoda Montessori. :))
bine, asta „according to” niste tipi si tipese care par crestini habotnici si au clar ceva impotriva new age, dar orisicat, conexiunea e acolo.
desigur, new age s-a cristalizat dupa moartea lui Montessori, nu vreau sa zic ca e o legatura directa.
scuze printesa, nu vreau sa discreditez pe Montessori, mi-a placut mult aia cu parintii care propovaduiesc iubirea dar pleaca din camera ca „sa nu se invete rau copilul”
e clar ca sunt lucruri care merita studiate aici si trebuie luat ce ni se pare ca ni se potriveste (ca intotdeauna).
si nu vreau sa discreditez in vreun fel nici miscarea New Age, inteleg ca ei cred ca Cristos si Lucifer sunt cam acelasi lucru, adica ingeri care doar au luat drumuri separate in viata, which totally makes sense to me. Satana e si el lumina!
Scuzati da mie mi se pare a load of psiho pupu. Niste sentimentalisme ce din coada au sa sune fara vreo baza stiintifica. Sa fim seriosi:)
Merg pe principiul ca daca imi intra in cap o idee noua pe zi, e lucru bun. Sincer nu reusesc sa analizez fiecare paragraf, sa-l trec prin creier, ci mai mult prin inima. Dar textul asta trezeste in mine un chef nebun sa ma duc sa-l pup pe un bulanas si sa-l intreb ‘astazi de ce ai nevoie mai omuletule?’.
Da, exact asta e senzatia pe care o simt si eu! Sa il pupacesc, sa il iubesc si sa il intreb ce vrea sa facem.
„Viața ființei infantile este plină de surprize, pentru ca ea creează. Ea construiește din nimic țesuturi și organe, încarnează instinctul și-l leagă de ele într-un mod atît de intim încît ne dă acea nesfîrșită varietate de forme de viata.” Aceasta idee/viziune/perspectiva nu am mai intalnit-o,desi citesc foarte mult. Imi place enorm! Ma i.torc cu fata spre pui si il pup apasat! Nevoia de a-i fi alaturi, citind un astfel de text. Multumim!
Afirmația asta mi se pare un pic cam prea mult: ”Adultul tuturor speciilor, care e crud din fire pentru a putea supraviețui, se oprește din egoismul său pentru a-și iubi puiul. Cruda luptă pentru existență se desfășoară exclusiv între adulți, niciodată între adult și copilul său.” Nu văd de ce s-ar numi cruzime o chestiune firească, instinctuală (dacă ne referim la toate speciile, gen leu carnivor de ex- e un leu crud pentru că e programat genetic să mănânce o antilopă? și o vacă e mai puțin crudă pentru că ea doar paște iarbă pașnic?). Și nu cred că adulții sunt doar egoiști, să nu cădem în extreme. Și mai ales că devine neegoist doar în momentul în care are un pui pe care să îl iubească. Și cred că ambele părți (copil, adult) sunt diferite și simbiotice. Nu pot să spun care dintre petalele unei margarete e mai frumoasă, la final există o relație între cei doi care îi potențează pe ambii. Și am întâlnit mame care au început să își divinizeze copilul la modul exagerat (lumea exterioară e rea, bunicii sunt răi, bebelușii ”știu, simt, cunosc, aduc, fac”. Eu cred că e nevoie de multă inteligență, bun simț, iubire, UMOR și atunci ambele părți se vor desăvârși. Dar nici punerea la colț a adulților așa în categorie generală nu mi se pare constructivă. Eu am păstrat mult(e) din copilăria mea și îmi amintesc perfect că eram conștientă de diferențele dintre lumea adulților și a mea și mă bucuram că aceste două lumi se întâlneau cu duioșie, înțelegere și mult respect reciproc.
Cred ca ideea de baza este ca adultii relationeaza intr-un fel si copiii ar trebui sa aiba parte de un alt mod de realtionare. Cand aud un adult ca-i spune copilului ca-i prost si nesimtit (chestie auzita NU O DATA de la tot felul de madame prin parc), ma gandesc ca nu-i chiar OK. Mie, daca-mi spui asta, te ignor sa iti trag o replica meritata, copilul SUFERA, daca ii spui asa ceva si nu intelege ca uneori ala care greseste este exact adultul (ce-si varsa amboulea frustrarea pe un copil). Sa auda asta chiar de la parintele lui, buricul universului pentru el, e chiar mai traumatizant.
Cred ca majoritatea care am avut cravata de pionier nu am fost crescuti cu atata psihologie. Principala grija a parintilor era sa avem snurul rezistent la cheie ca sa nu o pierdem.
Perfect de acord!!!!
Si eu sunt perfect de acord!…Dar stiti ce?Se vede!
Mura, ai pus punctul pe i 🙂
Aoleu, daca mai citesc multe de-astea cu „noi am crescut nush cum si io-te ce faini sintem” jur ca introduc moderare suplimentara si le trimit in spam, nu de alta dar deja incep sa ma afecteze fizic.
Pai noroc cu Mura ca a subliniat ca poate nu suntem asa perfecti cum ne credem 🙂
Si eu le-as mai zice ceva parintilor astora,care le reduc sansele de-a creste frumos copiilor lor, din indolenta: ia,mai pune, mai nene, mana pe sapa,mai lasa naibii masina si mergi pe jos,nu mai sta pe net,fb si tot neamul lor,nu concedii,nu prime,nu masina de spalat,nu televizor….ca nici parintii vostri sau bunicii nostri(dupa caz) nu aveau si uite ce bine au ajuns,unii au prins suta de ani chiar!Sau mai in urma,duceti-va in arena si luptati-va,bai spartanilor,nu mai stati pe canapea cu berea-n mana!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!nspe semne ale exclamarii, na:).Pai daca merge modul asta de gandire aplicat pe copii,de ce nu ar merge si la voi?
Bag de seama ca la atat se rezuma a creste un copil: la a-l creste,punct.Ii pui apa ca la flori si gata 🙂
Eu le-as zice asta tuturor celor care prozeliteaza – de la calculator si din confortul oferit de secolul 21, despre acel minunat (si inexistent) trecut necorupt de civilizatie.
Printesa, nu am zis ca am crescut mari si tari sau ca am ajuns geniile planetei. Doar ca am crescut, fara carti, studii, chestionare, regim alimentar diversificat.
Cel putin cu regim alimentar diversificat am crescut toti in mod sigur – nu cunosc nici un adult din generatia mea care e inca alaptat/mananca doar lapte 🙂 Si sa stii ca multi parinti si din generatiile trecute se interesau de cum sa faca sa isi creasca copiii bine (in biblioteca mea sunt si acum vreo 3 carti foite si rasfoite de parintii mei legate de psihologia copiilor, la nivelul de acum 40 de ani). Poate unora din vecinii mei care isi bateau copiii de saracii faceau pipi in pat si la 10 ani nu le-ar fi stricat un pic de educatie in cresterea copiilor, sau chiar sa plece urechea la vecinii bagaciosi (mama) care le ziceau ca un copil intelege mai bine de vorba buna decat de bataie. Marius, stiu ca nu la asa cazuri te-ai referit – treaba cu cheia de gat e benigna, dar unii am crescut mari frumos si am avut o copilarie frumoasa, altii nu prea (si cei care nu prea nu isi pot face neaparat vocea auzita). E ca si cum am zice, uite noi n-am mai avut scaune de masina si am supravietuit – da, dar cei care n-au suprvietuit nu pot scrie pe bloguri…
Parerea mea e ca nu avem garantia ca o sa fim parinti mai buni daca citim si ne informam oricat de mult, e posibil sa dam gres, dar faptul ca incercam sa fim parinti mai buni si sa crestem niste oameni echilibrati nu poate fi condamnat sub nicio o forma.
Interesanta idee cu ideile ficsiste ale unui pui de om, ma refer la aranjarea obiectelor in aceeasi orine si in acelasi loc. Ilinca dupa ce a inceput gradinita, la 3 ani si 4 luni, a avut cateva ritualuri , una dinte ele era cu corectarea anumitor obiecte de pe bufetul din camera ei (acesta era in vis a vis de patul ei), trebuiau inotdeauna aranjate la milimietru si in ordinea pe care o stia ea, altfel nu se culca. Alta a fost cu aranjatul paturii de nu stiu cate ori de catre mine, alta cu cititul, trebuia sa-i citesc de cateva ori inceput primei fraze a povestii. La vremea respectiva uneori intelegeam dar alteori incepeam sa imi pierd rabdarea si nu intelegeam nevoia asta. Deh nu stiam despre aceasta carte, nu stiam ce stiu acuma despre psihologia copilului si parenting. Eu am crescut cu Ilinca (9 ani) si inca invat . Si imi place ca invat si de aici din blogul tau, unde tu Ioana ai o fetita de 2 ani si-l astepti pe Ivan cel mic
Civintele acestea simple, ma impresioneaza:
„Textul integral este aici. Pe mine m-a tulburat peste măsură, este pe cît de simplu pe atît de complicat (ce complicat e totul cînd vine vorba de copii… care sînt, totuși, atît de simpli în perfecțiunea lor). Și mi-a explicat multe despre mine.”
Daca toti adultii acestei lumi ar fi interesati sa afle despre dansii, ca tine si poate ca mine, lumea in care traim ar fi o lume mai buna si mai frumoasa (atat pentru noi dar mai ales pentru copii nostrii).
Eu iti multumesc Printesa, pentru inca o farama care ma poate ajuta sa imi explic mai multe…
Din pacate, aud mereu replici de genul „noi am crescut fara atata filozofie” sau „am instinctul de parinte, nu-mi trebuie carti” etc. Am studii de pshihologie/pedagogie la activ (ar fi trebuit sa fiu dascal, daca nu-mi alegeam alte cariere mai banoase), dar CITESC CONTINUU. De cand am ramas gravida si acum, cand mai prind un ragaz. Citesc tot ce prind, pentru ca ma poate ajuta sa fiu un parinte mai bun, pe langa dragostea neconditionata pe care o am fata de copilul meu si instinctul matern, care e si el prezent.
Superb articolul, voi citi si cartea, cum prind ocazia.
E doar un studiu, are citeva zeci de pagini, il dai gata intr-o seara.
Multumesc si eu pentru link, sigur voi citi. Am ras tot ce-am prins din zona Montessori (dar nu numai), filmul mi-a placut tare-tare… Multe am invatat, multe mai sunt de invatat.
Mie cel mai mult îmi place titlul postării de azi. Îl declar sfatul zilei – cred că din când în când ar trebui sa facem fix asta.
Mi-a dat de gandit articolul. Intr-adevar, David a avut o astfel de faza. Acum a trecut. Nu am inteles-o la acel moment si nu pot spune ca am reactionat mereu asa cum trebuia.
Noi nu am crescut cu parinti care au citit carti de psihologie, cum spunea cineva mai sus. Insa noi le avem acum, avem bloguri, avem cursuri, avem diverse mijloace de invatare. Poate avem o sansa mai mare sa ne intelegem copii, sa ne bucuram cu adevarat de copilarie si sa avem o relatie mai armonioase si mai saraca in frustrari.
Interesanta perspectiva, nu m-am gandit niciodata. M-ai convins sa citesc si eu cartea:)
referitor la subiect am o poezie frumoasa primita de la educatoarea baietelului meu :
„Daca as putea sa incep din nou educarea copilului meu”
Daca as putea sa incep din nou educarea copilului meu
mi/as folosi mana ca sa pictez, nu ca sa amenint.
Nu as grabi copilul, ci m/as grabi la el.
Nu as juca rolul desteptului , ci m/as juca cu intelepciune.
In loc de a parea serios, as lua veselia in serios.
As merge in excursii, as inalta zmee,
m/as plimba pe pajiste, as admira stelele.
In loc de cearta, m/as concentra pe dezmierdare.
mai intai as cladi increderea, apoi mi/as cladi casa.
As vorbi ai putin despre iubirea puterii
Si mai mult despre puterea iubirii.
Diane LOOMANS.
Foarte frumos. Nu stiam poezia aceasta. Cred cu ardoare ca asta ar trebui sa faca toti parintii daca vrem sa devenim oameni mai putin stresati.
da, stresul ne omoara. Peste tot ca copii efectiv dusi pe sus in graba parintilor de a junge undeva. Rar mai vad un copil de mana cu un parinte si sa fie ambii pe aceasi linie.
Mihut acum adoarme smotocind pe cineva (daca cineva-ul are parul mai lung) si cercetandu-i fata cu manutzele…am depasit faza in care adormea numai in sling si am trecut la asta…nu-i nimic mai frumos decat sa-l vezi cum adoarme, cum i se lasa la inceput pleoapele si mai deschide o data ochisorii sa te vada acolo langa el, apoi ii inchide la loc si ofteaza si i se egalizeaza respiratia…si dus e, cu pumnisorul lui mic tinand inca o suvita de par de-a ta …si eu ma uit la el si absorb minunea si inocenta si promisiunea de om care e el acum….
Exact asa adoarme si al nostru, cu mainile tinandu-ne de urechi sau de par :). Tare mi-i drag inainte de somn. Nu ca in rest nu mi-ar fi :).
Am reusit sa citesc si eu studiul (poate ma dau astia afara :)) si, contrar limbajului care e destul de ciudatel, am inteles ideea (sper eu) – copilul se naste neajutorat dar plin de sentimente curate iar parintele si cei din jur trebuie sa il trateze ca pe un pui de om care are nevoie de ajutor, nu de judecata; trebuie iubit si ajutat, cu rabdare si bunavointa, pentru ca felul in care relationeaza si reactioneaza cand este mic, este unul care tine strict de curiozitatea lumii inconjuratoare si nu de rautate (asa cum ar crede unii) sau rasfat. Eu asa sper sa imi cresc copilul, cand il voi avea.
Bunicul meu are o vorba care mi se pare cea mai sanatoasa filosofie pe care am auzit-o vreodata: „iubeste-l si ingrijeste-te de cel mai mic din familia ta, cu el trebuie sa tii intotdeauna” 🙂 Si da, poate m-o fi rasfatat cel mai tare dintre toti, dar ghiciti pe cine iubesc eu cel mai mult? Asta nu cred ca are cum sa dea gres.
” Îl socotim pe copilul nostru slab, incapabil, rebel și pervers” refuz sa cred ca sunt parinti care isi considera copilul in felul asta. Chestii sof gen ” nu l lua in brate ca se rasfata” sau „mai lasa l si sa planga ca face plamani”, niste cretinisme bineinteles, am mai auzit insa asemenea orori gen „pervers2, nu 🙁
Cred ca termenul se refera la faptul ca multa lume considera ca bebelusii manipuleaza (pe asta sigur ai auzit-o, eu o aud tot timpul).
da, da, despre asta e vorba. parinti care cred ca ai lor copii ii manipuleaza sau fac anumite lucruri pt ca sunt „rai”.
pai chiar zilele trecute a fost cineva care nu intelegea de ce copilul mic (sub 1 an) o trage de par si o musca. in asemenea situatii este mare tentatia sa credem ca o face dintr-o rautate, cand el de fapt face asta pt ca e ceva de facut si 1. nu stie ca face rau; 2. nu stie sa faca altceva cu mainile.
Sunt foarte putini oameni capabili sa inteleaga ratiunile psihologice din spatele unui comportament corect fata de copil. Nu din rea vointa ci pur si simplu din motive de inteligenta, cultura, etc. Cati oameni sunt in stare sa citeasca tratate de psihologie si sa le mai si inteleaga? Eu am impresia ca nu inteleg. Desi cred ca nu sunt chiar batuta in cap nu sunt sigura ca inteleg exact cum se aplica ce scriu diversi psihologi si in niciun caz nu am de gand sa ma apuc sa aplic ce inteleg. Eu fac precum maimuta: imi urmez instinctul. Si cred ca asa ar trebui sa faca toti parintii: adica cei multi, atat cei cultivati cu acces la internet cat si cei multi, cei care nu au acces sau nu stiu sa caute genul acesta de informatie.
Ti-am mai scris la un articol: intentia e buna dar nu poti fi sigura ca aplici corect. Si chiar daca tu ai suficienta afinitate pentru psihologie si intelegi fix ce trebuie si cum trebuie sa faci, pariez ca mai mult de 50% din cei care citesc inteleg gresit. Nu mai vorbesc de tendinta de exagerare. Scrie Alfie Kohn ca trebuie sa iubesti copilul neconditionat? Scrie. Pai din 100 de mame 50 pricep ca trebuie sa accepte orice de la el. Ceea ce nu este omeneste posibil. Nu poti accepta ca loveste si musca, de exemplu. Un astfel de comportament trebuie corectat. Chiar daca intentia nu e rea, comportamentul e gresit. Cand il corectezi? La 14 ani? Cu cat mai devreme cu atat mai bine. Si al meu a experimentat cat de tare tip daca ma trage de par. O data. Ca a doua oara deja intelesese ca nu e voie. Nu a muscat niciodata. Nu m-a lovit pe mine sau pe altcineva niciodata. Stie ca nu e voie pentru ca am fost destul de ferma din prima. Nu am lasat genul asta de comportament sa se amplifice. Nu se tavaleste pe jos tipand. A facut si asta o data sau de 2 ori, momente in care toata lumea i-a intors spatele si l-a ignorat. A fost bagat in seama cand s-a potolit.
Si nota bene: copilul meu are mese OBLIGATORII, 3 injectii de insulina pe zi plus destul de numeroase teste de glicemie. Pai daca ar face nazuri la o masa sau ar refuza sa manance DUPA ce i-am facut insulina la mine asta ar insemna internare in spital.
Recunosc ca fortata de imprejurari a trebuit sa il educ destul de devreme in spiritul cooperarii si ascultarii dar nici inainte nu eram permisiva. Un copil trebuie sa fie cooperant pentru binele lui. Iar in cazul meu „trebuie” ala se amplifica.
Am vazut un filmulet la „Romania Te iubesc” despre scoala si era acolo dat exemplul Suediei care aplica metodele astea foarte permisive la extrem. Rezultatul a fost ca s-au trezit cu niste adolescenti incontrolabili care isi fac in primul rand lor rau.
Un copil experimenteaza, rolul tau ca parinte este sa il ghidezi iar in primii ani „nu e voie” e din pacate destul de frecvent: nu e voie la priza, nu e voie sa mananci alandala de-a-n picioarelea, nu e voie sa sari peste somn, nu e voie sa trantesti usa de 10 ori ca a 11 oara s-ar putea sa iti ramana un deget in ea, nu e voie sa iti bagi furculita in ochi, nu e voie la aragaz, nu ai voie sa lovesti pisica sau cainele, nu, nici sa il tragi de coada, nu e voie sa smulgi jucaria din mana unui alt copil, etc.
Daca somnul e somn, masa e masa, programul e program si regulile sunt reguli nu inseamna ca nu il iubesti. Viata are reguli. Noi ii pregatim sa traiasca in lume nu sa fie iubiti de lume.
Hai ca m-am intins. Astept artileria de rosii si oua clocite 😀
P.S.: Nu ma refer la bebelusi. Ma refer la copii de peste 1 an. Cu bebelusii e o perioada scurta in care nu trebuie decat sa acoperi nevoi si sa fii acolo.
Sunt de acord cu Cirius. E clar ca trebuie sa existe niste reguli. Spre exemplu, daca as las-o in pace pe fii-mea, ar manca toata ziua numai dulciuri sau/si cartofi prajiti. Si da, i-am explicat de nu stiu cate ori ca nu-i fac bine alimentele astea.
A, nu, nu iar despre nevoia de reguli. 🙂 Mi-as dori sa pot scrie in fiecare zi tot ce-am scris pina acum, ca am obosit sa detaliez in subsolul fiecarui text detalii si nuante. Citatul asta e doar o idee, un gind, o abordare, un mood, take it or leave it, daca ti se potriveste, bine, daca nu… ce-au cartofii prajiti cu perfectiunea copilului zau….
Nu o lua ad litteram:). Copiii sunt perfecti, in special Maria mea:). Printeso, daca vreodata ai timp, poate scrii ceva si despre adolescenti. Stiu ca mai e pana va ajunge Sofie adolescenta:)). e doar o idee.
Ah, nu, nu prea cred c-o sa scriu despre adolescenti in urmatorii 12 ani, nu scriu decit despre ce cunosc. (iar amintirile mele din adolescenta prefer sa le tin ingropate)
cine stie, poate peste 12 ani o sa-ti povestesc eu despre cum e viata de soacra :))). Oh, am avut si o viziune :)))
:))) aici sint!
Buna Ioana,
trebuie facut abonament pentru citirea/printarea documentului atasat?multumesc