Sigur o să te întrebi de ce încă unul. De ce nu ne-am mulțumit să ne faci tu fericită, de ce-a mai trebuit să mai aducem acasă încă un copil, la început cam plîngăcios și umflat, apoi simpatic și alb, dar totuși, de ce încă unul? Și el seamănă cu noi, îl iubim, ne iubește. De ce nu doar tu?
Nu e pentru că n-ai fost de-ajuns. Ohooo, crede-mă, te iubesc mai mult decît poți tu duce, mă faci mai fericită decît toate bucuriile din lume la un loc, ești atît de frumoasă, de bună, de simpatică, de deșteaptă, atît de a mea, nu e nimic la tine ce-aș face mai cumva sau mai altfel. Și nici pentru că ne mai rămăsese un rest de iubire și n-aveam ce face cu el, așa că ne-am gîndit că e loc de încă un copil.
Nu, iubito! Ne-am gîndit că ți-ar plăcea un prieten bun, pe viață. Unul care să-ți semene, alături de care să crești, care să te ia în brațe cînd eu și taică-tu om fi prea bătrîni să mai vrei să mai ai de-a face cu noi. E drept că nu ți-am cerut părerea înainte, așa-s adulții, aroganți, au impresia că le știu ei pe toate, deși pe multe habar nu le au.
Recunosc, am fost egoiști. Am vrut să avem doi perfecți mici care seamănă cu noi, ne strigă prin casă cu voci mici, ne caută brațele, zîmbetul, privirea, doi care să se iubească și între ei cum ne iubesc pe noi, complet, necondiționat. Asta e cea mai faină formă de bucurie, să iubești și să te simți iubit în ciuda a orice. Noi am vrut iubire dintr-asta în mai multe direcții, și ne-am gîndit că încă un copilaș o să fie prilej de fericire și pentru noi și pentru tine și pentru el.
Știu, uneori o să te gîndești că ne-am lăcomit. Că ți-am furat lucruri strecurînd între noi încă un suflet, și eu mă gîndesc uneori la asta și mă simt vinovată că o să-ți iau din timp, din atenție, unul din două brațe ale mele, din răbdare. Nu și din dragoste, asta știu sigur. De cînd te cunosc (și te cunosc de cînd te țin în brațe, de doi ani și-un sfert) n-am făcut decît să te iubesc mai mult în fiecare zi și asta n-o să se oprească doar pentru că o să cunosc încă o ființă perfectă, pe care o s-o iubesc mai mult în fiecare zi. Cum te iubesc eu pe tine o să te iubesc numai pe tine.
Și mai gîndește-te la ceva: tu ai avut timp doar tu cu noi, doi ani și ceva am fost doar noi trei. Diminețile, serile, două sute de weekenduri de Sofia, mama și tata, ținut în brațe, adorat non-stop. Fratele tău o să aibă parte de toate astea direct în patru (nu că n-ar fi minunat și așa, o să ne povestească el cînd o să vrea), el n-o să știe cum e să nu ne împartă cu tine.
Eu cred că are să fie frumos în patru. Că de-aia avem cîte două brațe, să încapă acolo și o fetiță și un băiețel, ba chiar și o pisică (atunci cînd nu e foarte cald și nu lasă exagerat de mult păr)!
Nice, eu zic ca o fie cool Sofia cu fratiorul. Eu am o sora mai mica cu 3 ani si jumatate si nu imi imaginez viata fara ea, clar cand eram mici am mai avut conflicte in care aruncam cu papuci una dupa alta:)), dar de prin clasa a VIII(au trecut vreo 14 ani-15 ani de atunci) a devenit cea mai buna prietena a mea, BFF sunt sigura…si nu as schimba-o cu nimeni desi avem personalitati foarte diferite:)
Mai mult ca sigur Sofia va semana cu tine, deci nicio umbra de egoism si pun pariu ca nu va reprosa vreodata ca nu este singurul copil 🙂 Oferindu-i un frate, ii dai de fapt, un tovaras de viata pentru totdeauna. Mie mi se pare unica si frumoasa legatura dintre frati si, desi mi-as fi dorit si eu un frate sau o sora, foarte mult, m-am multumit cu unchiul meu care e cu 10 ani mai mare dar cu care am copilarit. Si da, desi erau zile cand imi fura ciocolata si nu vroia sa ma plimbe cu bicicleta, aceste lucruri ma amuza acum si imi sunt extraordinar de dragi.
Foarte frumos spus..Si cred ca acest sentiment de vinovatie il au toate la al doilea bebe..Si eu l-am avut, ma simteam vinovata fata de Ioana, mi se parea ca nu o sa mai am destul timp pentru ea, ca o sa simta data l-a o parte, ca David ii va fura din iubirea ce 12 ani a fost doar a ei..Am vorbit tot mai mult cu ea, am intrebat-o, i-am explicat..Nu zic ca a fost chiar foarte usor fiind destul de mare, la varsta cand incepe sa nu se mai creada copil, dar am avut rabdare, iar acum e totul foarte bine, mor de drag cand o aud : fratele meu e cel mai frumos..In prima saptamana a lui David am simtit un iz de usoara gelozie caci na, toata lumea ii dadea atentie micutului, dar i=am explicat ca asa e normal, ca si la ea a fost la fel, dar ca o iubesc la fel de mult..Nastere usoara si o saptamana frumoasa..:)7
Eu ieri am ajuns acasa de la spital cu bebelina cea mica, sa o cunoasca fratiorul de 2.1 ani.
Sentimentele tale le-am avut si eu pe final de sarcina si uneori chiar plangeam din cauza asta (si de la cocktailul de hormoni, normal).
Ce pot sa iti spun….e minunat.
Fratele cel mare nu era acasa cand am ajuns si am putut sa ma spal, sa ma instalez si sa ma relaxez iar cand a intrat in casa….primul lucru, PRIMUL, a pupat burtica unde el stia ca e sora lui :-).
Reactia cand a vazut-o a fost atat de frumoasa si de plina de emotie pentru toata lumea, chiar nu ne asteptam. A inceput sa chicoteasca de fericire, nu isi gasea cuvintele si vorbea aiurea-el este la fel de vorbaret ca Sofia si vorbeste clar si corect – a fost un moment chiar special.
S-a intins langa ea in patul mare, pentru ca i-am dat-o aproape sa o atinga si sa o simta.
Va fi minunat cu doi iar Sofia nu iti va reprosa vreodata ca are un frate. Oricata gelozie ar fi intre ei.
O zi frumoasa sa ai, printeso!
Bucura-te inca de burtica ! 🙂
…as fi scris mult mai mult si mai detaliat la postul de mai sus, dar m-am gandit ca nu toata lumea este interesata.
Cateodata am impresia ca scrii din capul meu:-))
Am un baietel de aproape 6 ani si o fetita care va veni in vietile noastre la sfarsitul lunii. Ei, tot ce scrii tu aici, fiul meu m-a intrebat! Concret, dupa ce i-am dat vestea, dupa pregatiri de cateva saptamani pe subiect, m-a intrebat asa:
1. de ce mai vreti un copil, nu sunt eu suficient?
2. pe mine m-ati vrut, sau ati vrut o fetita?
3. dar pe mine ma mai iubesti?
Da, la 5 ani si jumatate, a venit, si m-a luat la intrebari! si ce intrebari! Si nu, nu ma asteptam..Bineinteles, m-am straduit sa ii linistesc si sa ii minimizez temerile si sa il reasigur ca dragostea noastra pentru el nu se va schimba niciodata. Dar m-a scuturat? Big time!
Si uite asa, am din cand in cand un sentiment de mare vinovatie, ca ce ne-a venit sa schimbam ceva in lumea noastra mica si echilibrata, in care avem un copilas echilibrat si happy si cum naiba fac sa nu il traumatizez de acum inainte, sa fie bine si happy si de acum inainte.
Si as vrea sa ii spun ca nimic nu se va schimba, dar stiu ca se va schimba, si ca, inainte sa fie frumos, va fi mai greu si va fi altfel si ca toti va trebui sa ne adaptam.
Si hai sa ne intelgem, ne-am dorit ambii copii, sunt doi copii doriti si asteptati, nu ntamplari sau stiu eu ce..si da, mi-era doar de un bebbelus in viata noastra..
Si apoi ma simt vinavata fata de fetita, ca hei, pentru baietel ne-am pregatit din timp, la vremea asta avea deja hainute si totul pregatit si pentru ea nu am pregatit mare lucru. Si, mai mult, cand il asteptam pe Andrei, in suflet aveam doar bucurie; acum o parte din inima mea se bucura, si inca cum, mi-am dorit mereu si o fetita, si inca nu imi vine sa cred ca o vom avea, si o alta parte e stransa, pentru ca nu ar vrea sa il intristeze nici macar o secunda pe Andrei..
Si dupa ce trag un plans bun, de descarcare, pot sa recunosc ca, undeva, adanc in sufletul meu, eu simt ca va fi bine, ca vom fi bine!:-) si acu ca am plans si am scris si romanul fluviu, sa mai ales si pe altii sa se exprime..anyway, printesa, I feel you, si inca cum!
Ce frumos ai scris!
venind din partea ta, e un super compliment! multumesc frumos:-)
Asa de bine am plans….Foarte frumos spus atat post-ul cat si raspunsurile.
Sunt in aceeasi situatie: am un baiat de 5 ani si jumatate, iar pe drum e inca un bebel. La noi problema e aceeasi si inca una in plus: va veni in aceeasi perioada in care e nascut si primul. Doctorul a estimat data nasterii intr-un interval care cuprinde ziua copilului meu cel mare. Prima reactie a fost: ”nu e bine asa, ziua lui Edi e doar a lui!”. Dar copilul a fost mai intelept ca mine:” mama, daca surioara sau fratiorul meu vrea sa vina in aceeasi zi ca mine, eu nu ma supar s-o impart cu ea/el!” . Nu imi venea sa cred ce auzeam. Un copil sa-mi dea asa o lectie de altruism… Oricum, cea mai mare teama a mea este ca nu-i voi iubi pe amandoi la fel si asta ma sfasaie uneori dar sper sa nu fie asa, sper sa pot imparti iubirea pentru cei doi cumva exact la doi astfel incat sa nu fie nici unul iubit mai mult sau mai putin de mine, mama lor.
Nastere usoara si multa sanatate!
monica…aceleasi temeri le aveam si eu acum cateva luni…stefan avea mai putin de doi ani, burta era tot mai mare si ma gandeam cum o sa impart eu dragostea celor doi pitici. ma gandeam ca cel mare o sa fie gelos, ca nu o sa accepte micul ‘intrus’ in viata lui si a noastra, dar am primit o lectie din parte lui atunci cand a venit singur, s a prins de burtica si a dat o ‘pupa la bebe’. a facut asta de mai multe ori in fiecare zi pana am nascut. mezinul s a cam grabit si ne a luat prin surprindere pe la 34 de saptamani, lucru care ne a speriat, ne a bulversat si am uitat uite asa de toate gandurile…. ce am invatat de cand il avem si pe cel mic? ca dragostea nu se imparte celor doi, ci se inmulteste…ii iubesc mai mult pe fiecare dintre ei in fiecare zi. o sa fie bine..o sa vezi!
pentru tine printesa…nastere usoara si multa sanatate!
te urmaresc din umbra de mai bine de doi ani…cand inca erai insarcinata cu sofia. articolele tale ma bine dispun si ma informeaza in acelasi timp, si chiar daca nu comentez te citesc cu mare drag. felicitari pentru blog si petru familia ta frumoasa!
da, si mie imi e teama ca nu o sa ii iubesc la fel de mult, dar cred ca oricum ii vom iubi diferit!
si dragostea creste, sigur!
nastere usoara si tie si sa fiti bine si in 4!:-)
Corina, eu sunt interesata. :*
mai Printesa….asta ma roade de vreo 2 zile…oare va trebui sa mi privez copilasul adorat de dragalasenie atunci cand va veni surioara? ma intristeaza treaba…
din pacate, cred ca e imposibil sa n-o privezi de timp, atentie… 🙁
Pprimul copilasa o sa aiba mai putin timp cu mama si cu tata, dar in schimb o sa aiba secunde, minute … ani de neuitat cu un prieten pe viata (al doilea copil).
Ce frumoase ganduri Printeso!!!! Cand eram insarcinata cu cel mic imi era foarte frica ca nu-l voi iubi la fel de mult ca pe cel mare, dar cand s-a nascut mi-am dat seama ca iubirea mea s-a inzecit cumva si s-a impartit in mod egal la doi. Sentimentele tale sunt normale, cred ca hormonii sunt de vina.
Te pup cu drag.
M-ai emotionat pana la lacrimi cu articolul asta. Foarte frumos ai scris! Chiar daca poate la inceput o sa fie mai greu, Sofia o sa se simta norocoasa ca are un fratior. Eu nu-mi imaginez viata fara sora mea. Ea este si o fire energica, mereu vesela, se bucura de cel mai mic lucru si reuseste sa ma binedispuna si pe mine in fiecare zi. Peste 6 luni se va muta la casa ei si ma gandesc cu groaza ca nu vom mai dansa in miez de noapte cand avem chef de zvalaiala si nici nu vom mai scrie pe blog una langa alta. Ma consolez cu gandul ca va fi la doar 5 minute de mers pe jos si ne vom vedea cat de des vom putea.
Este prima oara cand postez un comentariu aici, insa situatia descrisa de tine mi-e atat de familiara incat nu m-am putut abtine sa impartasesc si din experienta mea. Al meu Baietel implineste 2 ani saptamana viitoare, iar surioara lui se va naste in mai putin de doua luni. Diferenta este ca sunt inversate sexele copiiilor :). La mine sentimentul de vinovatie este si mai mare pentru ca eu sunt imobilizata la pat, pt a putea duce sarcina la bun sfarsit. Asa a fost si la Bebe1, stiam ce ma asteapta si la Bb2, insa faptul ca nu pot sa-i ofer atentia cuvenita, sa topai cu el, sa dansam si tot ce ne mai trece prin cap, ma sfasie cateodata pe interior. Si da, gelozia pe bona care are grija de el este inevitabila, mai ales in situatia mea. Ma consolez cu gandul ca dupa ce ma voi recupera dupa nastere, voi fi doar a lor, a puilor mei si vom face toate nebuniile din lume impreuna. Gata ca ma lungesc pt un prim comentariu. Nastere usoara si naturala iti doresc, a mea stiu sigur ca nu va fi naturala pt ca nu se poate!
Eu vorbesc din perspectiva sorei mai mari, mai am vreo 2 luni jumate pana voi naste primul copil asa ca inca nu stiu cum vor fi sentimentele de mama de 2 copii. Eu nu imi amintesc nimic traumatizant de cand s-a nascut fratele meu, aveam 3 ani si 2 luni, dar cred ca motivul pt care nu am simtit lipsa de atentie a fost ca exact atunci am inceput gradinita, el e nascut pe 26 septembrie, eu pe 15-16 am inceput sa merg la gradi; din ce mi-au zis ai mei eram f atasata de fusta educatoarei :))) ce mi se pare ciudat este ca nu am absolut nici o amintire cu el bebelus, decat imaginea cand a venit maica mea acasa cu el si a intrat pe poarta, atat…chiar mi-ar placea sa stiu ce am simtit atunci..
Minunata conversatia cu Sofia. Va citi cu sigurata peste ani si va fi un moment special acela :).
Sunt doar sora, nu si mama. Nu stiu cum e postura de parinte pentru unul sau doi sau cinci copii. Parintii nostri ne iubesc diferit, nu mai mult sau mai putin, ci diferit. Oricum, ce vreau sa spun si ce spun mereu este ca, daca ai decis sa faci un copil, cred ca e musai sa il faci si pe al doilea. Mai egoist e cel care face doar unul, din diverse motive, decat acela care nu face niciunul. Ca e imensa responsabilitatea, ca se dubleaza greutatile, ca echilibrul material, poate precar, se zguduie…toate sunt sau pot fi adevarate. Eu sunt doar sora, dar sora mea e, pe rand, mama mea, prietena mea, sora mea, omul meu. Parintii nostri au facut multe alegeri gresite, dar cel mai bun lucru pe care l-au facut pe lumea asta a fost sa ne aiba pe amandoua. Si da, pentru asta le sunt recunoscatoare.
Maria, mi se pare ca esti un pic cam prea categorica, dar desigur esti libera sa judeci. Fiecare familie decide daca vrea si poate mai mult de un copil. Nici macar nu iau in discutie femeile care mai vor un copil si nu pot, cum am eu prietene si rude. Sau mamele singure, care poate si ele ar vrea, dar na, nu e chiar simplu.
Mi se pare foarte rautacios sa spui ca cei care fac un singur copil sunt egoisti. Sunt mii de motive pentru care poti lua asemenea decizie, motive care tin doar de protagonisti. Sa faci asa o afirmatie din exterior, da dovada de ignoranta si, repet, rautate.
Foarte frumos spus, Maria. Si adevarat. Nu ma pot exprima nici din punctul de vedere al mamei, nici al surorii, din pacate. Prima parte se va bifa presupun, la momentul potrivit, a doua insa, va ramane mereu un gol pt.mine. Trebuia sa am un frate mai mare cu aprox.2 ani, insa s-a nascut la 8 luni, si nu a supravietuit, pe urma eu la 7 luni, iar mama mea nu a mai avut voie sa aiba copii, din cauza a prea multe operatii (pe vremuri te alegeai cu ditamai taieturile in urma cezarienelor, iar la ea a fost nevoie la ambele sarcini).
E cel mai mare regret al meu ca sunt singura la parinti, poti sa ai prieteni foarte buni, cei mai buni, dar mereu va ramane sentimentul asta de lipsa, care nu poate fi inlocuit.
Asa ca nu cred ca ar trebui sa fie un motiv de ingrijorare aparitia noilor bebei in familie. Da, poate va zdruncina echilibrul, poate va starni motive de gelozie, poate mamele se vor teme constant de dozele de atentie si iubire oferite (desi sunt sigura ca lucrurile se aseaza de la sine), dar cand cel mai mare copil va fi destul de matur pt.a a constientiza asta, le va fi recunoscator parintilor, ma indoiesc sa fie cazul de reprosuri.
Scuze de commentul lung, dar voiam sa subliniez ideea ca e mult mai aiurea sa fii singurul copil, asa ca mamici de mai multi pici, lasati grijile la o parte, fiti mandre de faptul ca ati ales sa nu va opriti la un singur prichindel, si bucurati-va de clipele frumoase 🙂
@Maria, nu cred ca este musai sa faci al doilea copil, alegerea asta vine in functie de dorintele fiecarei familii, iar copiii care sunt singuri la parinti, pot avea „noroc” de prieteni de varsta lui care sa nu-i lase sa simta lipsa unui frate.
Nu mi se pare ca trebuie considerata o „lege” asta, ca un copil sa nu fie singur la parinti, dar desigur, este ceva minunat sa aiba un fratior/surioara – doar pentru el.
Eu sunt singura la parinti, pentru ca parintii mei desi au dorit altii, nu au mai putut avea alti copii (pentru parintii mei ar fi fost egoist sa continue sa incerce si in incercarea asta sa ma lase fara mama). Sincer, si daca s-ar fi oprit la unul din plan, nu m-as fi gandit nici o clipa ca au fost egoisti – daca esti singur la parinti, nu stii cum ar fi fost altfel si nu te simti privat de nimic. Familia in care te nasti e familia ta, si pentru fiecare e bine asa cum e. Un frate/sora poate fi un prieten pe viata, dar si un strain poate deveni un prieten pe viata.
Ai perfecta dreptate, Stefi. Si eu sunt singura la parinti si nu stiu cum e altfel, mi-a fost si imi e bine asa. Am o prietena de mai bine de 25 de ani, care chiar daca mai are 2 surori (mult mai mari decat ea – 16-18 ani) parca e sora-mea, asa ne intelegem. Si cu toate astea, mi-am dorit si al doilea copil, nu pentru mine sau pt tat-su ci pt.fiu-meu care si-a mai dorit ”un surior sau o surioara”. Si uite-asa bb nr.2 e pe drum.
E incredibila viata in 4! Anastasia s-a nascut acum o saptamana si jumatate, prima reactie a lui Tudor cand ne-am intors acasa nu a fost dintre cele mai bune, dar dorul de mine (prima oara am stat despartiti mai mult de cateva ore.. 3 zile si jumatate ni s-au parut amandurora o vesnicie) a fost o buna justificare. Acum insa se comporta foarte bine, si noi incercam sa nu ii lipseasca nimic din ce avea, cand ii dau ei sa manance sta si el cuibarit langa mine si ne iubim toti 3! Dar cu toate ca totul este atat de frumos cateodata ma simt vinovata ca nu am inca momente in care sa stau numai cu el, dar el este intelegator, cel putin pentru moment! Sunt niste fiinte minunate si ma bucur atat de mult ca ii avem! Suntem amandoi indragostiti de ei pana peste cap si speram sa ii crestem frumos si drept!
Este loc si de 5. Iubire si intelegere sa fie.
Draga Printesa Urbana,
Iti citesc din cand in cand blogul si de multe ori ma regasesc in ceea ce scrii… dar in articolul de azi ma regasesc si mai tare … Si eu sunt mamica de doi puiuti (cu doi ani si ceva intre ei) pe care ii iubesc foarte mult … dar si eu am avut sentimente de vinovatie fata de baiat (la noi el e mai mare) si am incercat de multe ori sa ma justific de ce am mai vrut inca un copil (ce-i drept ne-am dorit doi copii de cand ne stim … eu cu sotul). Viata in patru e foarte frumoasa (si grea cate o data) si singurul regret pe care il am e ca nu am reusit si nu reusesc sa scriu (doar pentru mine) emotiile si experientele pe care le-am trait de cand au aparut ei … mereu imi propun sa scriu si nu gasesc acel timp, acea liniste :). Felicitari pentru cei doi puiuti!
Buna. Imi amintesc si eu reprizele de plans dupa ce am nascut al doilea copil. Sigur erau si hormonii de vina, insa ma sfasia sentimentul de vinovatie. Copiii au fost doriti si asteptati cu drag, dar mi se parea nedrept ca baietelul meu de un an si jumatate sa ma imparta cu surioara lui nou-nascuta. Imi era ciuda ca nu mai petrec asa mult timp cu el, desi el nu era neglijat, nici de mine, nici de tatal lui (care era in concediu), nici de bunici. Apoi eram disperata la gandul ca o neglijez pe fetita, ca nu o mai tin in brate, nu o mai stimulez, nu o mai sarut la fel de mult ca pe el la vartsa ei. Apoi, cand am vazut ce mult se iubesc, cum se joaca impreuna, cate invata unul de la altul, mi-am dat seama ca pierderea este mult mai mica decat castigul: ei amandoi se bucura mult mai mult unul de altul decat se intristeaza din cauza atentiei mele diminuate. Si sunt sigura ca as fi devenit o closca pentru baiatul meu daca nu as fi avut fetita, daca nu as fi fost nevoita sa ii las putin mai independenti, sa le fac loc putin si bunicilor in ecuatie. Partea buna este ca nu am mai avut deloc emotii la nasterea celui de al treilea copil 🙂
Din pacate nu e atat vorba de cum te porti tu, dar si cei din jur, prieteni, bunici.
Voi aveti (ne)norocolul de a nu fi cu familia prin apropiere, dar din experienta iti zic, si la cateva luni de fiecare data cand ne intersectam cu un grup de prieteni, fie si doar pentru cateva minute, sau o vizita mai lunga, toti erau calare pe bebelus: „ce dragut e”, „pot sa-l tin in brate”, uite cum doarme, cum rade, cum ragaie s.a.m.d.
Cu toate eforturile de peste zi de a-i impaca si pe cel mic si pe cel mare, la astfel de replici cel mare se simtea exclus, nebagat in seama…
Poate la replicile astea trebuie sa incerci sa-l incluzi si pe cel mare. De ex: „ce dragut e” poti zice, da X (copilul mai mare) are un frate/sora la fel de dragut ca si el, si de-astea… Ce e trist e ca adultii respectivi nu-si dau seama ca exclud pe unul din copii.
Pe tema asta am avut depresie pre-partum :). Si acum, de cate ori se gelozeste, ii spun celui mare ca oricum pe el „l-am iubit doi ani in plus”… Asta mi-am inventat-o sa imi tina de cald, cand eram eu sora mai mare si sufeream de lipsa atentiei exclusive 😀
Mi-au placut mult gandurile, sunt noi pentru mine. Si chiar a trebuit sa imi stapanesc lacrimile de fata cu cei din jur. Recunosc ca sunt egoista -de ceva timp ma gandesc sa il fac pe al doilea, nu pentru noi, ci pentru ea, pt fetita noastra si pentru el – viitorul copil, daca il vom putea avea.Privindu-l ca un „cadou” pt ea nu m-am gandit ca ar putea veni o asemenea avalansa de intrebari. Chiar ieri am intrebat-o pe Carla – 1 an si 7 luni- daca vrea un fratior sau o surioara. Mi a raspuns un categoric „nu”. Cred ca a crezut ca vreau sa ii dau ceva de mancare …
:))) ce simpatic ai incheiat, Alice! 🙂
Uite, domnul asta a articulat mai bine ce vreau eu sa spun:
http://www.youtube.com/watch?v=aFBIPO-P7LM
Cu siguranta Sofia nu va crede despre voi ca sunteti egoisti pentru ca ati dat nastere inca unui copil fara a-i cere parerea!
Este benefic atat pentru parinti cat si pentru copil sa aiba frati, ca niciunul din ei sa nu fie singur!
Este minunat sa ai frate/sora, te poti baza pe cineva, iar parintii, la batranete, vor avea dublu de bucurie si dublu de ajutor!
Multi parinti spun (si am citit si in unele din comentariile de mai sus) ca primul copil este pentru ei, iar cel de-al doilea este pentru primul copil, asadar in niciun caz nu sunt egoisti parintii care decid sa aiba mai mult de un singur copil.
In final, vreau sa spun ca desi inteleg frumusetea si incarcatura articolului, sunt convinsa ca daca ai fi avut frate/sora nu ai mai fi gandit la fel, nu ai fi putut sa simti astfel.
ce frumos ai scris. sunt convinsa ca o sa stii sa te imparti la doi si ca o sa va placa in 4. eu mai am o sora si un frate si ii iubesc muuuuult si imi pare bine ca au venit si ei pe lume (eu sunt cea mai mare).
Mereu mi-am pus intrebarea asta: „Ce te face sa iti doresti un al doilea copil?” La ora actuala, cand bebele meu are 3 luni si un pic, ma gandesc ca nu voi mai face un altul pentru ca il iubesc prea mult pe el si nu cred ca imi doresc sa impart dragostea lui la doi. Dar e probabil asa cum se zice, dragostea se inmulteste, nu se imparte.
Eu am un frate si o sora, din pacate, atunci cand am fost mici, dar si acuma, parintii nostri au facut diferente intre noi. Mama era cu fratele, tata cu sora mai mica, asa ca de multe ori m-am simtit neglijata. Ce e drept cu sora mea ma inteleg foarte bine, e vb ceea mai BFF, dar am vazut multe familii in care fratii nu se prea agreeaza. Conteaza probabil si educatia…
Baiatul meu a venit pe lume cand fata avea 3 ani. Am trecut si eu prin indoieli si intrebari de felul acesta dar astazi, 2.5 ani mai tarziu, ea nu isi mai aminteste cum era fara fratior, are un prieten de joaca si au grija unul de altul si se iubesc la nebunie. Singura conditie e ca parintii tb.sa le acorde atentie egala. De ex.cand mama e cu fata, tata e cu baiatul. Sau: da-I tu jucaria ca el e mic -MARE greseala. Nastere usoara si succes!
M-a impresionat foarte mult. O familie unita. Nici eu nu mi-as imagina viata fara fratele meu. Si daca imi va da Dumnezeu copilasi, tot doi mi-as dori. Sa fie unul langa altul o viata. Prieteni pe viata!!! Va admir foarte mult. Ai scris foarte frumos.
Draga Printesa, ca de obicei parca imi citesti gandurile si sufletul si le pui in cuvinte minunate. Noi chiar am avut discutiile acestea cu primul nascut, cand la zece ani i s-a schimbat complet viata odata cu venirea gemenilor. Desi si-a dorit mult un frate sau o sora ( cand era mic vroia sa cumparam unul de mall, ajungand cand a crescut mai mare sa sugereze adoptia) schimbarea a fost f. mare si am avut ceva probleme la inceput, dar acum este super fericit, ii iubeste la nebunie.
Sper sa pastrezi scrisoarea asta pentru Sofia s-o citeasca cand va fi mai mare; e scrisa cu atata emotie si sinceritate, daca noua, unor straini, ne-a atins inima, inchipuieste-ti cat de mult o v-a aprecia ea.
Sora mea este motivul pentru care vreau un fratior sau o surioara baietelului meu 🙂
O familie cu adevarat implinita este cea cu doi parinti si doi copii sa cum si tu crezi ! Va urez succes si mumai fericire !
Spre deosebire de familiile cu un copil, sau cu trei copii, sau cu cinci – ma bucur ca cineva a gasit formula ideala pentru toata lumea.
Un articol nu doar minunat, plin de trăiri frumoase, ci scris foarte frumos, justificar convingător.
Îmi place că un singur bărbat a îndrăznit să intervină printre comentarii, scurt și impresionant. Să-l felicităm și să-i încurajăm pe toți.
In primul rand felicitari! Pt. Sofia, pt. viitorul fratior, pt. ceea ce faci si scrii!
Si eu am o fetita (4 ani) si un baietel (10 luni). Am simtit si mi-am pus aceleasi intrebari.
Intrucat a doua oara a trebuit sa recurg la o cezariana programata am avut prilejul unei ultime seri in 3… cand EA a vrut sa stam cu totii in viitoarea lui camera si sa privim luminitele facute de carusel pe tavan, incercand sa anticipam daca si lui ii va placea. Am ras, am plans si am realizat cat de norocosi suntem si noi, dar si EL nimerind intr-o familie „lipicioasa” in care iubirea si imbratisarile sunt la ordinea zilei. Felul in care ea a reactionat mi-a depasit orice asteptari. Nu credeam ca fetita mea „cea mica” este capabila de o asemenea maturitate, responsabilitate si altruism. EA era cea care in fiecare dimineata ma intreba daca mi-am luat vitaminele. EA isi facea timp mai mult decat noi sa vorbeasca cu burtica, sa o mangaie (desi in urma cu ceva ani ne-am gasit suficient timp pt. aceasta activitate). EA ma intreba zilnic in ultimul trimestru daca a crescut burtica destul sa-l „scoatem” pe BB. Iar cand l-a vazut prima data era atat de emotionata si il mangaia cu atata grija ca ne-au dat lacrimile. EA este cea care spune ca abia asteapta sa isi imparta jucariile cu EL si ca nu-i nimic ca plange si ca a trezit-o ca e si el mic si sa nu ne suparam pe EL. Acum nu pleaca la gradi fara sa-l pupe, iar cand se intoarce, amandoi se cauta din priviri si urmeaza minute bune in care se tin in brate, rad si mimeaza o dicutie.
II iubesc la infinit pe amandoi dar si pe tatic 🙂 In modalitati diferite, dar egale.
Nici nu as fi putut spera sa am mai mult de a viata!
P.S. In mod bizar si cantitatea de rasfat a crescut (fata de EA – incercand parca sa „compensam” momentele in care ne divizam atentia; si fata de EL – care nu mai are acelasi regim strict de reguli pe care le-a avut EA cand era bebelus 🙂
Cred ca e cel mai de pret dar pe care piti sa-l faci Sofiei…minunate cuvinte..multumesc
Cand am ramas insarcinata a doua oara, aveam o fetita de aproape 7 ani. Vestea ca vom mai avea un copil, i-a dat-o ta-su pe cand eu eram plecata la servici. Cand m-am intors, a sarit in bratele mele si cu ochii in lacrimi, mi-a spus: „te rog, spune-mi ca nu e adevarat”!! Mi s-a rupt sufletul de tristetea ei. Acum are 13 ani, fra-su, 6 si sunt cei mai buni prieteni din lume.
Am plans ca un copil.
Sunt disperata, am ramas insarcinata a doua oara.
Nu mai vreau un al doilea copil dar imi e greu sa iau decizia pt ca sotul isi doreste mult inca unul.
Dar nu simt ca am dragoste de dat la 2 copii.
Vreau copilul meu sa fie centrul universului, totul pt el.
Plang de cateva zile continuu.
Off, poate te ajuta asta: https://soundcloud.com/ioana-chicet-macoveiciuc/draga-mama-care-ai-ramas-insarcinata-din-nou-neplanificat