Cum stăm?
Ivan are o lună, Sofia 2 ani și 4 luni. Ea doarme în continuare în camera ei, adoarme cu tată-su, se trezește cu mine. Ivan doarme cu tată-său, adoarme cu mine.
Cum reacționează Sofia?
Sofia cea înțeleaptă și înțelegătoare e în continuare înțeleaptă și înțelegătoare. N-am avut parte deocamdată de crize de nervi, de urlete, de aruncat pe jos, de cereri absurde. Dar este lipită de mine. Lipită. Caută motive să plîngă, pentru că știe că plînsul se consumă mereu în brațe la mama. Alteori spune direct că vrea în brațe, nu lîngă Ivan (care e la sîn), ci în locul lui. Să-l ia altcineva pe el și eu s-o iau pe ea. S-o plimb așa prin casă, mult. E grea, mă termină la șale. Vrea s-o țin în poziție de bebe, să-i cînt ca atunci cînd era bebe. Vrea să mă vadă imediat ce se trezește din orice somn. S-o iau cu mine oriunde m-aș duce. Să stau cu ea, numai cu ea. Plînge mai des. Se trezește noaptea să ne strige. La trezire vrea neapărat să mă vadă imediat. A început să facă mofturi la mîncare, la program, să tragă de timp la somn și la ieșiri.
Îmi spune să nu plec, mă ține de mînă, vrea cu mine-n pat (niciodată pînă acum nu a acceptat să stea cu noi în pat, nici acum nu vrea, doar spune că vrea). Spune NU doar ca să vadă cum reacționez.
Dimineața cînd se trezește și intru la ea pe întuneric, primul lucru pe care-l face e să mă pipăie la piept, să vadă dacă e fratele ei acolo. Nu e, deocamdată mă duc la ea doar eu, și o simt recunoscătoare și bucuroasă. Întreabă imediat cine-l ține pe bebe în brațe, îi spun.
Ziua stăm aici cu toții la grămadă, ea se joacă în voie, Iv doarme la mine în brațe, mănîncă, ne urmărește cu privirea, Sofia îl mai analizează de la distanță.
Cum gestionăm?
Încercăm să facem în continuare cît mai multe cu ea. În fiecare zi ies doar cu ea 1-2 ore dimineața (uneori îl iau și pe Iv în sling cînd nu am cum să-l las acasă, dar el nu ne deranjează, doarme cuminte la piept). O las să-și aleagă unde vrea să mergem și ce să facem. Dacă îl pot lăsa pe Iv în brațele altcuiva (tată, bona Sofiei, musafiri), îl las și stau cu ea. Doar cînd e la sîn o rog să mai aștepte. Îi cînt, îi spun c-o iubesc, îi explic cît pot de multe despre cum o să fie cînd Iv o să mai crească.
O las să plîngă ținînd-o în brațe, o întreb dacă e supărată pe noi că l-am adus pe Iv acasă, o ajut să-și exprime sentimentele, o las să și le consume prin plîns sau refuzuri.
Îi păstrăm programul ca înainte (somn, mese, parc). Facem activități multe, chiar mai multe ca înainte, împreună.
O rog să mă ajute cu Iv, de cele mai multe ori mă ignoră deocamdată. Cînd el începe să țipe, ea o ia la goană. De unde se ascunde începe să-i cînte Nu mai plînge bebe, un cîntecel pe care l-am inventat eu și-l cînt cînd ăsta micul se isterizează.
O aștept, o las în ritmul ei, o țin în brațe, poate chiar mai mult ca înainte. Mi se pare tot mai extraordinară, o fetiță atît de mică trece prin schimbări atît de mari pe care le înfruntă atît de frumos… O iubesc altfel de cînd e soră mai mare, sînt cu adevărat uimită de felul în care reacționează, o admir și-i spun asta, o iubesc mai mult și o respect și mai mult.
Sunt convinsa ca Sofia nu va mai fi geloasa si in curand o sa spuna ca vrea sa imparta jucariile cu Ivan:).Te pup!
Esti fantastica!
Eu stiu ca nu este atat de usor si de frumos cum ai scris astazi. Sau poate ca este, dar vedem asta numai dupa in somn bun, mai bun, si uneori si dupa o masa zdravana (mai ales mamicile care alapteaza).
Sunt minunati copilasii astia care dintr-o data au un fratior/surioara si trebuie sa traiasca cu asta. Avem si noi un exemplar si are reactii…de toate felurile. Dar cel mai mult ii place sa ii pun pe amandoi pe o paturica pe patul mare si sa isi savureze surioara de doua luni. E pur si simplu fascinat, si are si el doar 2 ani si doua luni. Dar ar manca-o de dragoste.
O zi frumoasa sa ai!
Sunt
Ince, incet timpul si intelepciunea parintilor aranjeaza lucrurile pe fagasul normal. Ganduri de bine, putere in tot ceea faceti si ganditi sa fie asa cum va doriti iar adaptarea delfinei la viata de surioara mai mare sa fie lina si fara hopuri prea mari. Bafta!
Noi am primit un pont foarte bun de la gradinita pentru momentul alaptarii, si anume un bebelus. Ideea e ca asa cum mami are grija de bebe mic si trebuie sa ii dea sa manance, schimbe, etc, asa trebuie sa aiba si cea/cel mare de bebelusul ei/lui. Dar papusa trebuie data numai in astfel de momente, altfel cea/cel mare isi pierde interesul. Eu nu sunt mare fan de papusi, din contra, insa chestia asta a mers. Ca variatii am avut si niste animale de plus mai mari, un ursulet, o maimuta cu brate luungi, etc.
Frumos articolul, mi-a trezit o gramada de amintiri. Insa eu nu le-as numi gelozii toate trairile astea ale Sofiei. Cand vezi pe cineva mancand o inghetata care arata foarte bine si vrei si tu, nu se cheama ca esti geloasa.
Ma intreb uneori daca nu cumva noi amplificam trairile lor, le dam nume si le punem etichete, in loc sa ii ajutam sa le depaseasca cu bine. Asta apropo de ” o întreb dacă e supărată pe noi că l-am adus pe Iv acasă”.
da chiar, o idee care mi se pare ca merita incercata, multumim.
Din pacate am incercat deja, Sofia a primit un bebe, numai ca nu ii place sa se joace cu el deloc, nici cind eu fac chestii cu Ivan, nici in alte momente. cred ca pur si simplu vrea mai mult sa fie bebe acum decit sa fie mama sau surioara mai mare, asa ca nu insist. sigur va urma si etapa in care va face pe mama.
Nu m-am gandit niciodata ca activitatea asta a facut-o pe fie-mea sa se simta mama ci a fost doar prilej sa faca exact ce faceam si eu. Pe ea a incantat-o faptul ca faceam acelasi lucru, in acelasi timp dar mai ales ca faceam ceva (arpoximativ) impreuna.
dar ce facem in cazul in care copilul cel mare e baietel?! Mama trebuie sa alapteze pe bebe 2 …
Ca fapt divers si putin off topic Matei al meu este atras de papusi, bebitzi, carucioare de fetite. In parc am discutii cu mamici/bone/bunici superstitioase care spun „tu esti baietel, nu e bine sa plimbi carucior cu papusa ca nu te mai insori”…hahaha
Daca i-as cumpara un carucior cu o papusica in el cred ca ar fi foarte fericit.
Pai am inclus si varianta in care cel mare e baietel. Cand ziceam ca facea exact ce faceam eu, nu ma refeream ca ea punea papusa la san, ci avea un biberon, sticla, etc cu care hranea papusa. Nu vad cum asta, plus imbracat, dezbracat, pus in pat, invelit o papusa o pot face numai fetitele. Poate cand ingrijitul copilului revenea exclusiv mamei.
Cred ca a trecut de mult vremea jucariilor sexiste. Asta cu insuratoarea nu am mai auzit-o, e uimitor cum inca mai persista chestiile astea si inca la generatiile mai tinere.
Intotdeauna au ceva de comentat, stai linistita. La fetite am auzit: „tu esti fetita, nu te joci cu masinute, alea sunt pentru baietei! ” Si Andrei al meu a fost o perioada atras de carucioare de papusi. Si se ducea numai la cele roz si cu puf si cu pietricele stralucitoare! :))
Am citit la un moment dat o chestie foarte misto, sub titlul de „How to tell if a toy is for boys or girls: a helpful xmas guide”:
Do you operate the toy with your genitalia?
– if yes, then the toy is not for children
– if no, then the toy is suitable for boys or girls
sursa: http://teachingsexed.com/2014/04/06/are-children-ready-to-learn-the-truth-about-gender-2/
Foarte frumos! Mult succes in continuare si multi pupici!
Superb! Ai o familie tare frumoasa si iti multumim ca ne impartasesti experientele voastre 🙂
Draga printesa, pareti familia perfecta! Felicitari!
Ai putea sa detaliezi ce activitati faci cu Sofia in perioada asta?
pupici!
spune-i ca sta acolo la san atat de mult si in brate doar o vreme,intr-o zi o sa misune si el prin casa.induram multe cand stim ca nu vor dura forever,in special noi,fetele.spune-i ca orice nu ii place e doar ptr o vreme.apoi vom fi iar ca inainte,doar ca mai frumos,ptr ca bebe se va juca cu ea.va rade la ea,o va pupa,o va striga,ii va da lucruri,o va cauta prin casa si se va uita la ea cu privire adoratoare.ca va fi modelul lui.primul nostru nascut de aproape 3 ani se uita neincrezator la mine cand ii povesteam,incet incet i-am demonstrat,iar acum cand mor de bucurie sa fie impreuna,la 3 ani lumina deja,nu ii vine sa creada cand incerc sa ii povestesc ca a fost si altfel.si,ca principiu,copilul se rupe mai usor ca mama si tot ca principiu,absoarbe ca un burete emotional trairile ei,fericire,teama…tine-te tare acolo,faci treaba buna.eu cel putin va trimit cate un gand bun in fiecare zi,ptr ca ptr mine perioada de viata similara a fost cea mai grea si traumatizanta din toata viata mea.
Dani al meu cand am venit din maternitate cu Andreea, avea, cum am zis, 2 ani si 5 luni si, cum am mai zis, nu mai era nimeni in preajma mea sa ma ajute, chiar nimeni, din nefericire, intr un acces neinteles de cine stie ce, mama mea care statuse 4 zile cu taicasu si cu Dani cat am fost eu in maternitate, a ales sa plece in tromba in acelasi moment in care eu deschideam usa si intram cu fetita. Practic ea statuse cu poseta in mana si cand usa s-a deschis, ea a iesit si eu am intrat. De neinteles, nu? Dar, necunoscute sunt caile Domnului ! se exclama atunci cand pur si simplu nu mai stii ce sa crezi si nici nu mai ai puterea sa incerci sa obtii explicatii de la altii.
Dani, din copilul vesel, echilibrat, necrizat, mancacios, si energic dar prevazator, care radea in hohote contagioase, a inceput sa se inchida. A devenit in 3 saptamani de la venirea micutei acasa tacut, iritat, lacrima adesea sau plangea fara motiv aparent, ceea ce inainte nu-l stresa incepuse sa-l streseze, adormea greu si se trezea des, inainte dormea neintors, pofta de mancare i-a scazut vizibil si vertiginos, nu dorea sa se implice in nimic din ce o privea pe sora-sa, cu exceptia faptului ca ii lua si ii sugea suzeta adesea. NU o lovea, nu o mangaia, se uita la ea ca la o aratare ciudata. Imi atragea atentia asupra lui cum putea iar eu incercam sa i impac pe amandoi cum puteam. Ii intelegeam depresia si stiam si motivul exact numai ca nu aveam decat sa i las timp de acomodare, si sa l incredintez continuu si constant ca el va ramane singurul, unicul meu baietel, cel mai preferat, doar ca acum avem si o fetita in familie. Nu vedea deloc rostul ei, ea era prea mica, nu stia sa se joace, sa vorbeasca, stia doar sa boboroseasca, sa ragaie, sa planga, sa scanceasca, sa vomite si sa faca kk si pisu in scutec. Iar pe mama lui o vedea cum se agita la fiecare ragait al ei, cum fugea din bucatarie in dormitor si invers, cum dadea din colt in colt incercand sa tina pasul cu tot ce era de facut si facand din toate si nimic ca lumea, probabil.
Asa au trecut cam doua luni lungi si grele, de iarna plina. Apoi incet-incet baiatul meu si-a revenit si odata cu venirea primaverii si obrajorii lui bucalati au dobandit culoarea merelor, cea pe care o stiam eu, caci de acum puteam iesi afara cu amandoi. Propteam carutul sub un pom in parc si ma ocupam de el. Il dadeam pe toate cele si rasul lui bogat a inceput sa rasune din nou puternic si contagios. I-a revenit si pofta de mancare astfel ca nu mai aveam probleme nici cu asta. Aveam in schimb cu buburuza mica, ce a facut brusc intoleranta la lactoza, si dupa multe analize si vizite pe la cabinetele diversilor dr. am trecut pe hrana speciala.
Insa ideea e ca cred ca toti copilasii au nevoie de adaptare la noul membru al familiei, la noul program, la noua dinamica familiala….
am patit acelasi lucru cu maica-mea…
Genul asta de relație imposibilă, pe care și eu o am cu maică-mea, mă face să cred că uneori sângele se face apă, iar înrudirea biologică e supraevaluată. Ceea ce mă face să cred că, dacă n-o să am copii, o să adopt.
Doar pt ca pe lumea asta exista si exceptii nefericite de la regula…nu trebuie sa te duca cu gandul asa departe. Sangele nu se face apa in totalitate, dar … se dilueaza sub influenta unor factori cred independenti de vointa noastra si de puterea noastra de intelegere. F. frustrant, nimic de zis….Insa daca e sa ne referim lacadoptie, fiindca am experienta si in acest domeniu, iti recomand sincer sa te gandesti de 10 ori pana sa iei aceasta decizie.
In cazul adoptiei inrudirea biologica este clar supraevaluata si mult prea usor se da vina pe mostenirea genetica in caz de esec/probleme. Iar intr-un procent foarte mare o adoptie nu esueaza din cauza mostenirii genetice ci din cu totul alte motive … Trebuie sa te gandesti foarte bine daca vrei sa mergi pe calea adoptiei, dar nu neaparat din pricina originilor biologice ale copilului.
eu il puneam pe cel mare sa aleaga modelul de pampers pt cea mica: cu urs, cu catel…era tare incantat si ii faceam baie impreuna micutei..se distra de numa ca o stropea…dar eram mereu pe faza…
Draga de ea, sunt de acord ca este o schimbare majora pentru ea, totul este nou si aproape fara inteles, de asta nu trebuie absolut deloc fortata, ci lasata sa perceapa si sa se obisnuiasca in ritmul ei cu noua situatie.
Dar intreband-o daca e suparata pe voi ca l-ati adus pe Iv acasa, nu ii induceti starea, sentimentul, posibilitatea ca ar putea fi suparata pe voi din acest motiv?
Ma gandesc ca este o varianta la care nu se gandeste, poate nu ii trece prin minte asa ceva chiar daca nu mai simte, la fel ca inainte, toata atentia asupra ei…iar voi intreband-o asta, ii dati, oarecum, idei…
A nu-mi fi luat in nume de rau comentariul, ma gandesc doar sa nu speculeze si apoi sa fiti combatuti cu propriile arme.
Eu as incerca sa ii explic ca s-ar fi putut intampla invers, adica ea sa fie in locul lui Iv, caz in care i-as spune ca Iv ar fi inteles-o si ar fi acceptat ca ea sa stea mai mult in brate la mama, menajand-o ca un veritabil frate mai mare 🙂
Hm nu cred ca la virsta asta poate intelege o situatie inversata, iar cu supararea, e evident ca asta simte, ca altfel n-ar plinge (ea a fost dintotdeauna un copil foarte vesel, nu am auzit-o plingind cu saptaminile), nu fac decit s-o ajut sa verbalizeze, cred ca asta e parte din rezolvare. Plus ca na, n-am de unde sa stiu ca daca Iv ar fi fost primul ar fi fost intelegator, adica nu cred in strategia asta, si daca nu cred in ea nici n-am sanse s-o aplic, pentru ca ea ma simte foarte bine si stie ca mi-e greu spre imposibil s-o mint. tot ce voi obtine va fi ca ea il va displacea si mai mult (comparatiile intre ei, de orice fel, nu-s in regula, stirnesc competitie si aversiune).
Da, doar pentru ca ea e mai mare cu 2 ani si 5 luni normal ca nu i se poate cere sa fie ea cea toleranta. Nici acum nici mai tarziu, pentru ca in timp, diferentele dintre ei se vor mai uniformiza insa nu i vei putea cere ei de ex cand va avea 10 ani sa -i poarte de grija lui, care va avea 7 si ceva. Vad la ai mei, desi le acord in mod egal atentie, pupaturi, cadouri, orice, ei sunt parca mereu intr-o concurenta. Mai ales cel mare contabilizeaza „la sange” tot ce vine din partea mea. Din a lui taicasu nu, dar din a mea da. Pana si un masaj la talpi daca incep si il fac ei, se aliniaza si el, iar eu fara drept de apel trebuie sa execut masajul, stereo daca se poate.
Este mica si frustrata inca. Intrusul din puntul ei de vedere este cel mic. Nu-i vede deloc rostul in casa. In schimb vede ca ea a pierdut teren. Nu mai stie la ce sa se astepte si ce se va mai schimba. S-au produs schimbari majore si ea are nevoie de timp sa le digere. Nu stie nici sa verbalizeze suficient de mult asa ca, compenseaza exteriorizandu-se prin plans.
Nu ai ce-i face decat sa o asiguri continuu ca esti inca acolo pentru ea, ca e tot fetita ta si sa faci cumva sa ai timp exclusiv cu ea, daca e posibil, in fiecare zi, numai cu ea, timp in care nu faci nimic altceva, nu te gandesti la nimic altceva decat la ce faci cu ea. Incet-incet, ea va accepta situatia si va fi bine, pe la 2 ani ai lui Iv, ea va avea 4 si ceva si se vor juca impreuna mult si bine. Ai mei se joaca mult impreuna si sunt extrem de atasati unul de celalalt. Se mai ciondanesc pe nimicuri insa sunt mereu acolo sa le tin prelegeri despre ce e bine si ce nu. Functioneaza. Nu ca nu m-as repeta. Dar repetitia e mama invatarii asa ca….nu prea am ce face, le repet pana le intra in cap. Si le intra. Slava Domnului copiii au absolvit cei 7 ani de acasa cu brio si acum la scoala sunt cei mai apreciati din clasele lor pentru felul lor de a fi, pentru felul cum se raporteaza la colegi, la invatator, la carte, la tot. Nu vreau sa par lipsita de modestie si sa fac precum cioara ce-si lauda odoarele insa stiu ce munca am depus, depun inca, fiecare zi, pentru ca ei sa fie asa cum sunt. Fara Dumnezeu insa nu as fi reusit si nici ei nimic. O sa va povestesc alta data, nu vreau sa acaparez discutia mai mult, doream doar sa transmit o incurajare Ioanei.
E posibil sa te simta si pe tine stresata si impovarata de sentimentul vinovatiei (mai nou incercand sa fim parintii perfecti)…
la noi a fost mai usor fiind diferenta mai mare. Spunea tuturor ca el a avut parte de x ani in plus de iubire.
insa a functionat f bine starea pe care I am indus o mereu: uite cum te cauta cu privirea, bebe te adora, reactioneaza numai cand aude vocea ta, doar datorita tie am reusit sa o fac sa… uite se calmeaza cand esti tu langa ea… iar el era f impresionat.
cat despre taskuri, doar din cele usoare si frumoase pt copii: tu ii faci poze, filmulete sau ce il distra pe el la varsta aia…
succes si putere. Odihna mai ales. 🙂