Mulți ani m-am uitat în oglindă cu oarece dezamăgire.
Pentru că mi se părea că am gura prea mare și asta mă face urîțică.
Părul prea drept și lipsit de volum (deși acum cînd mă uit pe pozele din adolescență constat că aveam ditamai coama).
Prea scundă și prea băiețoasă la trup.
Cu pielea prea albă.
Sînii prea mici.
Am petrecut ani în șir încercînd să mă repar. Prăjindu-mă la soare toată vara pentru o piele mai arămie. Purtînd haine largi ca să par mai întremată (deși acum cînd mă uit pe poze e evident că mai rău făceam). Ondulîndu-mi părul cu tot soiul de fiare încinse sau împletindu-l pînă mă dureau degetele. Evitînd rujurile de orice fel ca să nu atrag atenția asupra gurii mele cît o șură.
Acum sînt ok cu mine însămi. Nu mi s-a micșorat gura, nici părul nu mi s-a încrețit singurel. Și nu, nu e pentru că m-am resemnat. Femeile nu-s bune la asta, mai ales cînd e vorba de felul în care arată. Știm cu toatele cel puțin zece femei care de cînd se știu țin cură de slăbire (sau poate chiar sîntem una dintre ele), care cură nu are niciodată rezultate pe termen lung, dar și ce dacă, persistăm, insistăm pînă la pensie și încă puțin după aceea. Ne ardem părul cu permanent și ne uscăm pielea la solar, ne înghesuim în haine prea strîmte și ne ascundem chipul sub tone de farduri care mai rău ne fac. Cînd de fapt soluția e să ne îmbrățișăm așa cum sîntem.
Eu am avut nevoie să împlinesc trei decenii de uitat în oglindă ca să-mi spun: femeie, nu ești deloc urîțică, ba dimpotrivă, ia uite ce ditamai gura ai, buze mari și pline, dinți albi, zîmbet cît casa, păr întins și cuminte, trup mititel, piele albă și curată, ce-ai a te plînge? N-am. Nu mai am. Pentru că m-am uitat la mine întreagă, la cine sînt, ce fac, ce-am trăit și-am supraviețuit, și pe lîngă toate astea, un milimetru de gură în plus chiar că nu dă rău.
Uitați-vă mai bine la voi, cu ochi mai îngăduitori. Take a closer look. Acordați atenție lucrurilor mici (categorie în care nu se încadrează gura mea, despre care am stabilit deja că e mare, dar hei, thats a good thing, am stabilit și asta). Pielea de la subraț, da, aduc din nou vorba despre ea, vă eram datoare cu un reminder. Și ea merită atenție. Și ea poate fi unul dintre lucrurile mici care ne fac să ne simțim frumoase. Vestea bună e că ne putem bucura de o piele a subraţului frumoasă chiar si dupa după epilare, cu deodorantul antiperspirant Dove care are 1/4 crema hidratantă și vitamina E. Pentru că dacă zona axilei e uscată și iritată, oricît de indulgentă ai fi cu tine, tot nu-i cerul roz cînd te uiți în oglindă. E doar un detaliu, știu, dar nu de-asta sîntem frumoase? Pentru că aducem la un loc mici lucruri care ne fac să fim noi?
Voi cu ce mici detalii v-ați luptat la tinerețe doar ca să le puteți îmbrățișa mai călduros la… a doua tinerețe? 🙂
Cand eram pe la 20 si un pic de ani, slaba moarta si inalta, plangeam in fata oglinzii ca n-am sani si fund (aveam, era doar mintea mea bolnava).
Ei, bine, mi-a dat Dumnezeu. M-am ingrasat 25 de kg de cum m-am mutat in Bucuresti (mancat haotic, fara ore fixe, ture de seara care se incheie cu o cina copioasa la 10-11 noaptea, miscare – doar pana la lucru si inapoi).
Useless to say ca acum plang, tot in oglinda, ca mai bine eram inainte? 😀
Arati exact cum trebuie , eu te vad delicata si puternica in acelasi timp :* . Cand eram adolescenta ma simteam aiurea din cauza fundului meu mare , sani mari , eram cea mai dezvoltata fata din clasa .Abia dupa vreo 10 ani mi am dat eu seama ca am o talie foarte mica , iar din cauza sanilor toate prietenele ma invidiaza :)) . Imi place cum arat , desi nu toata lumea e de acord cu mine , dar daca eu ma simt bine asa , nu mi pasa de nimeni
Ah cat de mult ma simt pe mine in gandurile tale. Eu nu am avut probleme din astea existentiale, pana cand sa ma mut la gazda unde stateam cand mergeam la liceu. Si nu, nu datorita ei, cat a fetei ei. Cu 2 ani mai mica decat mine. Desi am petrecut clipe frumoase impreuna, mi-a devenit prietena, era obsedata de kilograme. Ea fiind extrem de supla si micuta de statura. Ba tinea cura, ba manca mereu. Cumva toate astea m-au afectat..Deh eram la perioada adolescentei…Vazand-o pe ea atat de obsedata de oglinda si eu am inceput sa ma uit cumva altfel. Am inceput sa tin cure de slabire aiurea, si din cate stiu nu e indicat pana in 18 ani sa faci asta pentru ca esti in crestere. Dupa ce mi-am dat bacul si am plecat la facultate, indepartandu-ma de locul respectiv, am observat ca eu chiar nu aveam o problema cu nimic. Am inceput sa ma apreciez mult mai mult. Este bine sa te simti ok cu tine. Asta e cel mai important. Acum sunt chiar zen desi, sunt graviduta in 30 de saptamani si am luat 9 kilograme. Nici nu mi-a fost teama de ingrasare. Stiu ca oricum se vor da jos si abia astept sa imi tin pe printisor in brate, pe Gabriel!
M-am luptat cu toate: prea inalta, prea pieptoasa, nasu nu stiu cum, burtica asortata, parul prea scurt..parul il lasa-i lung dar acu mi-am revenit si l-am tuns ca sa ma simt eu bine.
Burtica e la fel ca si inainte de cele 2 nasteri cand bagam la greu abdomene. Deci nici aici nu am „remediat”.
Acum sunt la un nivel in care ma ingrijesc mai mult dar nu mai le vad cele de mai sus. Acum am probleme mai grave: ambele fete au trotinete acum sunt pe cale sa mi-o terminat si pe a mea; ambele fete au biciclete de anu asta am si eu si sotu’. La mersul cu role …mai am de lucrat.
Burtica e tot acolo, de sani am mai scapat (alaptarea sa traiasca!) si se pare ca pot trai foarte bine in corpul meu.
Subratul e foarte important dar datorita produselor astea noi….nici el nu mai este un capat de tara.
😀
Eu sunt miiica, mica si asta m-a deranjat mult timp 🙂 ce daca imi ziceau toti ca nu stiu care actrita are 1.52, alta ca are 1.54 sau pe limba romaneasca, un metru si un stilou :)) Si m-am prins, intr-un final, ca oricum nu am ce face si e deosebit sa fii mic, te pot lua altii in brate mult mai usor 🙂 Si nu ma mai deranjeaza decat la concerte cand nu prea vad nimic daca stau in spate 🙂
In rest, cred ca fiecare are frumusetea ei, depinde de cum o arata si e foarte important sa te iubesti indiferent de defecte.
*un metru si un zambet :D. Si in plus, esentele tari se tin in sticlute mici.
He, he si eu sunt un nod cu fund cu tot (aka 1.55 m) si apropos de concerte: la unul m-a luat un tip pe sus si m-a mutat mai la stanga – desi sunt ferm convinsa ca nu era ca nu vedea de mine, ci ca putea 😀
Si si eu am fost stresata de inaltime (mai degraba de lipsa ei adica) pana in liceu cand o colega maxim de inalta suferea ca nu se poate cupla cu nici un baiat din cauza asta. Si atunci mi-a picat mie fisa ca eu pot umbla si cu baieti mai mici si si cu aia mai inalti (ce deh se inventasera tocurile, bordurile, etc). Evident ca am fost mereu pasionata de barbatii inalti si mi-am luat unul de 1.83 m. 😀
cred ca in jurul implinirii celor 3 decenii ajungi sa te accepti cu adevarat asa cum esti. am fost frustrata de sanii prea mici, dar mi-am dat seama ca e un avantaj ca nu te doare coloana si nu ti se strica prea repede sutienele 😛 apoi, cea mai mare frustrare am avut-o cu faptul ca sunt prea inalta. da, da,da! mai ales cand lumea din jurul tau iti mai baga si un „moamaaaa, cat de inalta esti!!!!”. dupa 3 decenii, sunt foarte linistita asa cum sunt, ma urc pe tocuri de 12 si stau dreapta, caci nu e treaba mea cum se simt altii din cauza mea. eu ma simt bine asa cum sunt, cocotata pe tocurile pe care ma simt senzational de bine :))
La mine se apropie cu pași de gigant „30-ul” si încă nu m-am acceptat..cred ca o sa găsesc tot timpul ceva in neregula la mine..am suferit pentru ca sunt înalta (1,77cm), in liceu ma întrebau colegii cat e ceasul din gara, iar pantofii cu toc, hmmm..
Am sânii mult prea mici, cred ca gluma aia ” sutien mărimea 0 aveți? Nu, pentru bube avem doar alifie!”? s-a inventat pentru mine.
Nici cu tenul n-am fost prea norocoasa, iar acum, după sarcina parca sunt la pubertate din nou.
Am parul rar si moale, la mine volumul durează pana ies pe ușa.
Cântarul mi-am dorit din totdeauna sa arate mai puțin.
Stau toată ziua machiata prin casa sa nu fac depresie cand ma uit in oglinda.
Cred ca doar pielea subratului arată foarte bine :))
Nici nu mai contau înălţimea de 1,6 m, abdomenul destul de plat si ochii albaştri atunci cand nu descoperisem lentilele de contact… Sa porţi ochelari din clasa a 2-a e destul de frustrant pentru ca esti ciuca poreclelor. Si inclusiv pe strada in Bucureşti, cand eram in drum spre serviciu in facultate mi se striga „aragaz cu 4 ochi” de către diverşi melteni 🙂
Si eu tot după 30 ani m-am acceptat așa cum sunt. Prea înaltă, de am început să stau cocoșată. Nasul puțin coroiat. Gușă… Burtă…
Dar după 30 am văzut totul cu alți ochi. Am ochi frumoși, păr des, picioare frumoase. Dar parcă nu au mai contat toate astea.
Într-o zi m-am îmbrăcat repede si am ieșit cu copiii. Într-un magazin m-am văzut într-o oglindă si mi-am dat seama ca sunt îmbrăcată cam aiurea, iar geanta (mare, ca deh, trebuie sa fiu pregătită cu de toate pt. copii) nu se asorta cu nimic. Dar eu mă simțeam extraordinar.
Si asta încerc sa insuflu copiilor mei. Sa se simtă bine in pielea lor.
Si eu am avut ceva complexe in adolescenta – sufeream ca sunt prea slaba si ca am sanii prea mici. Acum insa ma bucur de ambele lucruri de mai sus. Mi-a trebuit si mie un deceniu pentru asta, dar e minunat sa te simti bine in propria piele. Postul tau mi-a amintit de reclama la Dove in care femeile erau rugate sa se descrie si mentionau numai defecte, iar cand alta persoana le descria vedea o gramada de calitati ce nu erau constientizate deloc de ele. Ai scris foarte frumos, ca de obicei!
Eu mereu am fost mai matura pentru varsta mea. Mai am o luna pana fac 26 de ani dar nu mai am astfel de probleme existentiale. Ultima data m-am machiat la nunta, si inainte de asta la primele intalniri cu sotul. Imi place cum arat cu machiaj dar mi se pare un efort inutil, arat ok si fara. Parul meu este prea sarmos si rebel si are prea mult volum dar ma bucur ca macar am scapat de matreata. Am destule kilograme in plus, dar asa am fost toata viata si am invatat sa ma plac asa cum sunt. Sunt si mica de inaltime, dar asta chiar imi place. Poate ce ma deranjeaza inca este ca mi se pare ca sunt prea paroasa. Poate o sa accept si asta candva. Dar de pielea mea de la subrat chiar sunt mandra. 😀
Cum ai scapat de matreata??????! 😀 Daca mi se permite sa intreb 🙂
Mica sunt si eu, doar ceva ani in plus, kg tot in plus, dar banui ca mai mult pe creier decat in realitate, iar parosenia se rezolva, am facut cateva sedinte de epilat definitiv (ca de foarte multe n-am avut bani), cu IPL, pe care imi e ciuda ca nu le-am facut cu 10 (sau 20 de) ani in urma 🙂
Imi place foarte mult atitudinea ta, subscriu aproape 100%.
PS: parul meu sarmos si voluminos a inceput sa cada, in valuri, de ceva ani, genetic mi se spune (de la mama. Cel de pe corp, epilat definitiv, era de la tata :)) ), ce mai plang acum dupa coama mea rebela, pe care n-am apreciat-o niciodata, cand era … 🙂
Si mie imi place de tine. Ma bucur sa aud ca nu sunt singura care se „bucura” de toate cele de mai sus. Pentru matreata folosesc un sampon special de la plafar si doar asta. Am fost la dermatolog si mi-a spus ca orice sampon din asta va avea efect doar o perioada, dar apoi incerc altul, tot de la plafar, si tot asa. Orice sampon comercial as folosi, revine imediat. Si ma spal pe cap doar de 1-2 ori pe saptamana.
Si eu ma gandesc la epilare definitiva dar mi-e cam jena ca cel mai tare ma deranjeaza parul din niste zone mai intime.
Curaj! Eu acolo am avut (zonele intime) rezultatele cele mai bune 😀
Am scris despre treaba asta (experienta mea), cu toate explicatiile de rigoare … cred ca mai bine ne mutam in alta parte, sa dezbatem 🙂
Si … vreau si eu numele sampoanelor de la plafar, sa le studiez ! 🙂 Pe privat, daca e mai ok asa 🙂
Cum se numesc sampoanele? Incerc de ani de Zile sa scap de matreata si tot nu reusesc. Mi-ar fi de mare ajutor. Mersi anticipat ?
Obisnuiam sa fiu si eu asa. Ma bucur insa ca am reusit sa scap de aceste ganduri prostesti la 20 de ani. Cand eram mica, eram prea slaba, apoi mama mi-a dat un tratament cu vitamine si nu mai stiu ce (era de la California Living, parca asa se numea compania) si am inceput sa ma ingras. Devenisem un mic butoias. Apoi toata lumea imi zicea mereu ca trebuie sa slabesc, ca n-am ambitie etc etc. Pai ce ambitie sa stau la cura de slabire sa ai cand ai 10 ani? Mi se pare o prostie, mai ales ca eu eram slaba si puteam sa mananc orice si nu ma ingrasam inainte. In fine, apoi in adolescenta am avut muuulte perioade in care eram la cura. In sfarsit, prin a 12a, ajunsesem la greutatatea perfecta. Cu slabitul a venit si micsorarea sanilor la aproape 0, avand in vedere ca natura mi-a dat sani mici, dar avea picioare superbe si fund la fel. Am reusit sa ma mentin cam pana aproape la sfarsitul anului 1 de facultate cand in timpul sesiunii de la sfarsitul anului m-am ingrasat foarte mult (cam 19kg). Apoi in vara aceea am tinut regim si am pierdut cam 7 kg. Intoarsa la facultate, eram impacata cu mine, cu felul in care arat si nu imi scazuse stima de sine. Eram aceeasi persoana si imi dadusem seama ca nu trebuie sa fiu slaba ca sa fiu frumoasa si ca nu trebuie sa ma chinui cu diete. Si, mai ales, trebuie sa ma iubesc asa cum sunt: nu sunt cea mai slaba, nu am cei mai mari si mai frumosi sani etc, dar sunt frumoasa asa cum sunt, am atuurile mele si ma duce si capul. Asa ca am inceput sa ma concentrez mai mult pe munca in anul acela si sa nu ma mai gandesc prea mult la faptul ca nu sunt perfecta, ci la faptul ca sunt frumoasa. Acest lucru, presupun, ii atrage pe oameni mult mai mult decat credeam. La vreo 2 luni dupa ce a inceput anul universitar, l-am si cunoscut pe cel care acum imi este sot. El m-a ajutat MUUUULT sa imi dau seama cat de frumoasa sunt de fapt si cat de mult m-am inselat in toti acei ani, cat de fraiera am fost. Da, este adevarat ca nu ar trebui sa descoperim ca suntem frumoase prin barbati, insa este si aceasta o modalitate buna. Astazi ma iubesc si ma simt mai libera si mai frumoasa ca niciodata. Si cea mai buna parte este ca am doar 22 de ani, ceea ce inseamna ca nu o sa imi traiesc viata regretand non stop ca nu sunt frumoasa, cat trebuie sa intru la dieta & co., ci, dimpotriva, o sa imi traiesc viata simtindu-ma frumoasa si iubita.
Am vazut ca sunt doamne care au scris ca s-au simtit/se simt prost fiindca au sanii mici.
Doamnelor, nu toti barbatii suntem in limba (ca sa zic asa), dupa sanii mari ;).
Deci relax :).
Multi ani am fost prea slaba. Fruntea o am prea inalta, dintii ca de iepuras, iar cei de jos sunt si incalecati. Intr-un timp nu-mi placea nici nasul, dar nu stiu de ce, ca acum mi se pare normal. De pe la vreo 20 si ceva de ani nu doar ca am inceput sa ma accept, dar chiar sa ma plac mult, sa ma bucur de mine. Acum sunt ok independent de parerea altora, dar acum vreo 7 ani a contat sa fiu cu cineva care ma vedea foarte frumoasa, care ma facea sa ma simt asa, sa ies din cercul vicios in care eram si am inceput sa ma privesc si eu altfel. Si asta conteaza si acum, ca barbatul de langa mine sa imi dea dragoste sa stralucesc.
Chestia asta cu „sânii mici” nu are nicio legătura cu modul in care vreau sa fiu văzută in ochii bărbatului/bărbaților, soțul meu care ma Iubește de 9 ani nu are nicio problema cu asta.
Sau cel puțin așa imi spune el :))
Ar fi lista prea lunga sa o mai pun si eu aici :)) Sunt inca muulte care nu-mi plac la mine, de fapt, din ce in ce mai multe. Poate la 30 o sa ma accept si eu asa cum sunt, dar am mari dubii 😀
:))) Postul tau ma face sa zambesc.
Cat am fost tanara, m-am simtit mereu ratusca cea urata. Sanii mici, picioare usor cracanate de la genunchi, prea slaba, scandura.
Cu trecerea timpului ,,defectele” mele le-am transformat pe ici pe colo in calitati. Pana la 30 de ani am avut aceeasi greutate constanta-52 kg. Nu am avut niciodata burta si faptul ca am fost slaba m-a ajutat si in viitor. Celulita am primit-o in dar pe la 35 de ani, pana atunci nu exista.
Undeva pe la 35 de ani am invatat in occident ca o crema folosita mereu iti ajuta pielea sa nu imbatraneasca, eu care nu ma cremuisem niciodata.
Asa ca acum, la 42 de ani, ma pot simti mandra in corpul meu, inpacata cu mine si mult, mult mai bine ca multe din tinerele din ziua de azi.
,,impacata cu mine ”…scuze
Cred ca toate avem perioade in care ne vedem nu stiu cum. Si eu mi-am dorit in tinerete sa am sanii mai mari, dar am rezolvat problema cu sutienele astea destepte 🙂 inca le mai port uneori. Acum sunt multumita exact asa cum sunt, mai ales ca am trecut de ceva timp de 30 ani si mai ales dupa ce am vazut femei mai tinere ca mine, cu sanii mari, lasati, atarnati… Nu zic, toate am alaptat, dar un sutien bun, indiferent de marimea sanilor poate face minuni 🙂 Eu m-am simtit cu adevarat frumoasa, nu cand avem 50 de kile si mi-o spunea sotul meu ci cand mi-a spus-o o femeie, o necunoscuta, cu care am interactionat de curand intr-un anume context. Si nu era o ocazie speciala, ca sa fiu gatita 🙂 Da fetelor, toate suntem frumoase! Timpul ne face mai frumoase si mai intelepte!
Felicitări celor care se accepta după trecerea timpului. Eu mai am un pic pana la 35, 2 copii mici, de fapt ca ai tai. Unul de 4 si 3 luni si o fetiță de 1 si 9 luni. Înainte sa nasc pe primul copil aveam 55 kg, acum am 70 kg! Mă lupt cu kg zi de zi, timp de sport sau de uitat in oglinda doar dimineat si seara când mă spăl. In rest toata atentia care mi-o acordam, le-o acord lor caci îmi mănâncă tot timpul. Parul era mai lung, fata mai curata( acum e plina de poti dilatati) si urme după o lupa de aproape 5 ani cu acneea. In rest, lupt si sper ca într-o zi voi fi femeia de acum 5 ani!
Vei fi femeia care doresti sa fii. Cu putina incredere in tine si in pic de gandire pozitiva, plus o vizualizare a cum iti doresti sa arati. E un pic de utopie, vor fi urcusuri si coborasuri dar va merita, vei fi mama/femeie asa cum ti-ai propus sa devii. Bafta multa.
Cam aceleași percepții și la mine: prea grasă, sâni prea mici, păr prea subțire și șaten, etc. Așa am mers până pe la 20 și ceva de ani cu o părere deplorabilă despre mine. Apoi, mi-am reîncăput în piele încet, încet. Și dacă mă uit ce bine arătam atunci. Acum sunt mai rotunjoară, dar chiar mă simt bine cu mine 🙂
Uitându-mă în urmă îmi pare rău că nu m-am bucurat mai mult de mine atunci. Noroc că mai creștem și noi și mai învățăm 🙂
Eu sunt cam pe acelasi calapod cu tine, Ioana! Scunda, trup de baietel, par moale, sani mici (marime minus 1 de cand nu mai alaptez). Gura n-o am mare (poate la figurat, zice sotul), am avut nasul acvilin, dar l-am operat acum 8 ani. Mi se luase de toate glumele cunostintelor plus remarcile marlanilor de pe strada. Acum mi-as purta nasul de Cleopatra cu mandrie, deh, da-i omului mintea de pe urma! In rest, n-as face nicio operatie. Nici de cezariana, am fugit de 5 doctori care mi-au spus ca nu pot sa nasc natural pentru ca am solduri inguste. Si am gasit unul care m-a ajutat sa nasc cum doream si am fost si eu si fata bine-mersi.
Revenind la aspectul fizic, am fost slaba mai tot timpul, cu o pauza luuunga de 6 ani dupa Bac cand devenisem bulimica. Am dat jos cele 10 kg la un moment dat cu sport si o dieta foarte usoara (nu mancam dupa 7 seara absolut nimic, cina consta in iaurt sau fructe, in rest mancam orice). De-atunci am 42 de kg. Ce-mi place la mine? Imi plac picioarele, pielea alba (nu suport sa stau la soare, la solar nu m-as duce in veci), zambetul! Fac 33 de ani in noiembrie. Nu pot sa spun ca ma plac pe de-a-ntregul, dar am zile cand ma simt frumoasa desi nu sunt o frumusete! 🙂
Deci sa stralucim in continuare, zic!
Ce s-ar face lumea fara noi (fetele/femeile)? :))
Eu am fost cea mai urata!!! lunga de nu ma mai terminam, niste oase insirate, cea mai inalta tot timpul, capul mare, nasul mare, parul moale si lipit de cap, alba ca branza (ma strigau pe plaja ‘telemea’) si cel mai grav e ca ‘traiesc pe picior mare’ :D. Dar de pe la 30 am scapat usor, usor de toate. Acum ma plac exact asa cum sunt si nu mai vreau sa schimb nimic la mine. Poate doar un numar mai mic la pantofi (de asta nu cred ca o sa scap) :))))).
:)) Cred ca 30-ul la femei vine cu aceasta stare: sa te placi asa cum esti.
La 16 ani ma consideram ingrozitor de slaba, cu dintii prea mari, cu gura prea mica, cu sanii prea mici, cu picioare prea subtiri, cu brate prea lungi:)). La 20, evoluasem deja, ma deranja doar ca am sani mici si ca n-am ochii verzi. Aia cu ochii era o dementa de- a mea, mi-am rezolvat-o: am purtat o vreme lentile verzi si apoi mi-a disparut cheful si mi s-a setrs tristetea ca nu-I am asa de la natura.
La 30 imi plcaeau sanii mei si renuntam la sutiene push pline de buretei..imi expuneam picioarele cu mare iubire fata de cat de lungi si suple sunt…radeam fara nicio greata ca-mi arat dintii!!
La 35 am renutat la sutien cand era foarte cald :)) (bine, la birou mai puneam..), ma placeam cu totul, poate chiar prea mult.
Acum, la 40, sunt absolut ok cu tot ceea ce sunt si stiu exact care-mi sunt defectele sau care-mi sunt calitatile. Mi le accept, imi iubesc corpul si..in general..il si respect.:) (cand m-oi lasa de fumat o sa pot spune ca-l respect 100%…pana atunci ..nu)
:))
vreo 20 si un pic de ani mi-am urat cu pasiune parul. era des, ondulat si buclat, aproape cret rau. il purtam scurt. apoi, dupa 20 de ani am inceput sa ma impac cu el si aproape de 30 am inceput sa-l ador si cu mult chin l-am lasat lungut.
cum sa nu adori un par care arata de parca ai lasat un purcoi de bani la coafor doar dupa sampon, balsam si uscat liber (sau in perna, ca e prea tarziu si tre’ sa te culci)?! si rezista asa cateva zile bune. numa’ bucle si carlionti. 🙂
intr-adevar, spre 30 si mai ales dupa a inceput sa-mi placa si mie ce vad in oglinda.
Vad ca mai toata lumea in general (femeile in special) este nemultumita de aspectul fizic: e OK, imperfectiunea este din viata, este frumoasa! Nu inteleg de ce nu ne vaitam mai des de unele aspecte mai putin perfecte ale interiorului: de ce suntem ok cu un suflet rece, o inima de piatra, cu lipsa intelegerii si a compasiunii sau mai rau a bunatatii si lista poate continua! De cand am devenit mamica sunt uimita (pana acum nu remarcam) de cat de rece se poarta unele mame cu copiii lor (ii bruscheza, ii cearta, se rastesc la ei, etc…) mamici care (la exterior) arata perfect! Asa ca sa ne bucuram de imperfectiunile noastre exterioare, zic!