O să treacă vreodată?
O să mai am curajul să încerc vreodată?
O să uit durerea asta vreodată?
O să am vreodată un copil?
De ce mie?
De ce acum?
Cum știu că n-o să se întîmple din nou? Că dacă o să se întîmple din nou, sigur o să mor de durere.
Îmi scriu multe mame de îngeri să ceară ajutor, deși ele simt că nimic nu le poate ajuta.
Așa e. Cînd pierzi un copil, simți că mori încet. Că nimic n-o să mai fie niciodată la fel. Că e nedrept și degeaba. De ce ți s-a dat așa o minune, doar să ți se ia înapoi? De ce a învățat Dumnezeu să fie crud? Și de ce exersează pe mine?
Știu. Înțeleg. Am trecut prin asta acum trei ani și jumătate. Cîteva săptămîni am fost sigură că pierderea sarcinii m-a schilodit pe viață. Nu reușeam, pur și simplu nu reușeam să înțeleg, să accept, să iert, să mă vindec. Mă zvîrcoleam pe gresia din baie noaptea, ziua refuzam să deschid ochii, să mă dau jos din pat, să mănînc, să beau apă. Nu suportam să mă văd în oglindă, nu puteam să-mi ating burta cu mîna. Nu mai era nimic acolo și mă uram pentru asta.
Au trecut trei ani și jumătate de atunci. Am doi copii frumoși pe care nu i-aș fi avut dacă nu aș fi pierdut prima sarcină pe 30 martie 2011. Mă ajută asta să mă vindec? Da, sigur, orice lucru care mi-a adus în brațe copiii ăștia minunați e un lucru bun, chiar dacă atunci cînd s-a întîmplat a părut cel mai groaznic lucru din lume.
Doare mai puțin? Da. A durut mai puțin cu fiecare zi care a trecut.
Am uitat? Parțial. Am uitat durerea, nu am uitat detaliile. Sîngerările, durerile, ecograful cu vestea oribilă, noaptea care a urmat, cu dureri cumplite, chiuretajul mai rău ca un film de groază, tristețea și pustiul de după. Pe-astea n-o să le uit niciodată, dar dor mai puțin cu fiecare zi care trece, cu fiecare zîmbet al copiilor mei, cu fiecare îmbrățișare și promisiune de totdeauna pentru și de la ei.
Copilul meu care nu s-a născut ca să lase loc celorlalți copii ai mei e cumva cu mine mereu. Nu știu de ce cred că era băiețel. Nu-l simt că ne privește, nu mă gîndesc la el ca la un copil întreg, ci mai degrabă ca la o promisiune care s-a oprit la jumătate.
Atunci, în zilele alea în care umblam pe străzi de nebună căutînd motive să trăiesc am primit un mesaj de la un om drag mie cu care m-am văzut o singură dată în ultimii 13 ani. Mi-a scris că probabil nimic din ce-mi spune toată lumea nu mă va ajuta prea mult, dar că el crede că a fost nevoie să pierd un copil ca să învăț să mă bucur de cei care vor urma. Am plîns atunci mai mult decît plînsesem în toate zilele dinainte, citeam, reciteam și plîngeam. Și m-a ajutat. În seara în care am primit mesajul a fost pentru prima oară cînd am acceptat gîndul că poate o să mai încerc. Apoi cu fiecare zi în plus, am prins mai mult curaj. Și în cele din urmă a fost bine, de fapt, e extraordinar, nu trece oră să nu le spun copiilor mei că sînt minunile mele, nu trece zi să nu mă culc fericită și recunoscătoare că-i am.
Ce vreau de fapt să scriu, să spun femeilor care pierd sarcini, una, cinci, poate mai multe, e că nu, n-or să uite. Că puține lucruri or să le ajute să sufere mai puțin. Dar că unele chiar ajută, chiar dacă puțin: să aibă răbdare, să vorbească despre asta cu oameni dragi. De undeva la un moment dat va răsări un dram de curaj, apoi încă unul și poate peste un an sau poate peste trei or să-și țină în brațe puii, cărora alți pui le-au făcut loc să se nască.
Sursa foto: pregnant woman, via Shutterstock
Cata dreptate ai,o sarcina pierduta lasa un gol in suflet 🙁
Eu am doua fete si ne-am dorit foate mult un baietel,dar n-a fost sa fie 🙁 Am pierdut 3 sarcini,la una stiam ca-i baiat…atunci am fost terminata psihic,am vorbit cu preotul din parorhia noastra si el mi-a zis sa nu mai plang si sa nu ma simt vinovata pentru ca nu a fost din vina mea si bunul Dumnezeu imi va darui un baiat dar numai El stie cand 🙂 Acum am un nepotel de 3 ani iar de la 1 luna si 2 saptamani il cresc eu,preotul mi-a zis „Ai vazut,acesta e baiatul ce ti la oferit Dumnezeu”
Cred cu tarie ca soarta ne este scrisa acolo undeva sus si ce ne este scris asa va fi 🙂
:* i can feel you perfectly..căutând experiențe despre sarcina pierdută am dat de blogul tau si de atunci am început sa te citesc si sa prind speranta, o aveai deja pe Sof..prea frumos scris! Big thank you for being you, for healing with words! 🙂
La mine au trecut 9 ani de la sarcina pierduta, au aparut intre timp doua minunatii de copii in viata mea, dar in rarele ocazii in care ma prinde noaptea singura si-mi reamintesc mi-e greu sa-mi stapanesc lacrimile. Si nu, in momentele ALEA nimic nu ajuta..poate doar sa plangi cat mai mult, sa te descarci. Melodia asta (mai ales partea dinspre final) mi-a ramas in minte din perioada aia.
„Alo.. eu sunt un fluture, uneori sunt frunza nucului din curtea scolii si alteori sunt parfumul viei de toamna in care m-am nascut si-am renascut de-atatea ori.. ”
https://www.youtube.com/watch?v=308KNG6eWUc
Hello Ioana!
Primul comentariu pe site-ul tau (cred ca am scris vreo trei cu totul) l-am scris cand ai pierdut sarcina… Nu mi-as fi dorit pentru Liviu si pentru femeia vietii lui sa guste cupa asta amara… 🙁 Am fost trista pentru voi atunci, stiam cat de tare doare. M-am bucurat mult cand am vazut ca urmatoarea sarcina a decurs bine, dar stiam ca nu vei uita. Vreodata.
Scriu pentru cei si cele care citesc aici, care au pierdut sarcini si care cred ca nu vor mai avea puterea sa o ia de la capat sau ca lor nu li se va mai intampla minunea.
CONTINUATI SA CREDETI!
Daca am reusit eu, reuseste oricine.
Povestea mea, aici: https://www.facebook.com/SOSI.Nicoleta.Cristea.Brunel/posts/896215460405668
Ma cutremur citind pentru ca am in familie un astfel de caz. Copil nascut prematur,mutat prea tarziu din maternitate in alt spital de specialitate,plecat dintre noi dupa 6 saptamani de chin al lui si al mamei. Dupa 3 ani,a aparut in viata noastra o minune de fetita,iar acum urmeaza un baietel.
Dupa 2 sarcini state aproape non-stop la pat,abia cu putere de a manca si un baietel devenit inger, mamica si-a gasit puterea si vointa de a-i face un fratior fetitei.Sigur ca nu a uitat,el va ramane mereu in sufletul ei si al nostru,ii multumim ca a venit in viata noastra chiar si pentru scurt timp pentru a uni doua suflete si ca acum ne vegheaza de sus.
Fiti puternice,totul este posibil!
Cat de mult ma regasesc….
De Crăciun…de Crăciun, in 2010 am trăit cel mai cumplit cosmar al vietii mele. Ma straduiam de 10 ani si ma rugam sa am sansa de a-mi tine pruncul in brate. Pentru o scurta perioada am gustat din pocalul fericirii pentru ca mai apoi sa cad in agonie. Au urmat doi ani cumpliti cu depresie, internari. Este cumplit sa ai tovars de viată disperarea, deznădejdea, sentimentul ca sufletul ti-e mutilat si fericirea este pentru oricine dar nu pentru mine. Apoi soarta s-a indurat de suferinta mea dar tot si-a păstrat Putin din răutate. Sarcina gemelara bivitelina. La a doua Eco o inimioara nu mai bătea. Mai este nevoie sa spun ce am simtit? Si totusi cealaltă inimioara a mers mai departe cu o vointa de nestramutat cu toate intemperiile, sa zic asa, si acum am o minune cu ochii ca cerul si cel mai frumos zâmbet din lume. Are aproape un an si este minunea mea, un Victor! Victorul meu!
La multi ani pentru Victor! Ieri a fost sf.mucenic Victor!
Uite, eu gândesc astfel: poate că, în complicatul proces al creării minunatei maşinarii care e omul, apare o defecţiune. Organismul nostru stie instinctiv ce şanse are omuleţul şi, dacă decide că nu e în regulă, aplică selecţia…
Asta nu înseamnă că doare mai puţin.
Te pup.
Ai mare dreptate Dana. Si eu am trecut prin asta, chiar daca nu era o sarcina avansata asa cum imi tot spunea „doctorul” care m-a consultat, durerea este imensa.
Nimeni nu poate intelege durerea fiecarei mame, pentru ca e unica. Nici eu nu o pot intelege pe a ta, nici tu pe a mea. Si eu cred ca vindecarea depinde de fiecare femeie, de situatia in care se afla, de cei care sunt alaturi de ea. Pe mine m-a sfatuit terapeutul meu sa aprind o lumanare pentru sufletelul nenascut, sa ii multumesc ca a ales sa fie alaturi de mine cat mi-a fost dat si sa il rog sa ne ocroteasca (pe mine si pe surioara lui) de acum incolo. M-a ajutat chestia asta. Stim toate ca nu trece durerea de tot, doar se estompeaza (cred ca asa ne ajuta mintea pe noi sa nu o luam razna).
Eu am pierdut trei sarcini. M-au marcat atat de mult, ca la un moment dat gandeam: ‘cineva ar trebui sa opreasca femeia asta, ucide copii’. Bine ca nu m-am oprit, am o minune de baietel de 9 luni. Durerea insa nu o sa treaca niciodata de tot.
Primul nostru bebe a venit repede, chiar in luna in care eram hotarati sa incepem tratamentul de fertilitate. Insa ceva s-a intamplat pentru ca s-a oprit in evolutie foarte devreme. Poate a fost mai usor, nu i-am auzit inimioara, nu am vazut decat un sac gol. Am trecut repede peste interventie, care nu a fost deloc traumatizanta, am avut noroc de un doctor bun. Nu am avut dureri deloc. Doar durere in suflet. Am simtit ca voi avea putere sa mergem mai departe. Au fost luni intregi de tratament, ecografii, injectii, analize, rezultate negative. Dupa mai mult de un an, anul asta inainte de Paste, am avut rezultatul analizei beta-Hcg. Pozitiv, dar cu o valoare foarte mica. Dar cu sperante mari. Si in decembrie, cu data probabila a nasterii 25 decembrie, il asteptam pe bebelusul nostru. Speram sa fie totul bine pana la capat. Pentru ca nu am incetat niciodata sa speram….
Dupa 2 sarcini pierdute, in luna a 4-a si respectiv, luna a 5-a… am ajuns la concluzia ca nimic nu ma va putea vindeca vreodata. Am citit mai sus, „daca am reusit eu, reuseste oricine”… Nu cred. Cunosc prea multe femei care nu au reusit orice au facut. Ma doare sufletul pentru fiecare copil plecat si pentru parintii lui ramasi cu inima goala. Pe mine uneori zic: nu ma mai doare, caci cum poate un mort sa simta durerea? Dar, da, chiar si o inima moarta simte durerea, periodic, cu intensitate si mai mare… Am incercat sa citesc despre alte femei, am incercat sa nu mai citesc… M-am incurajat, m-am descurajat… Dar nu pot scapa de furia din sufletul meu… Luna aceasta, spre sfarsit, se face un an de cand am cunoscut ura dupa fericire. Cum sa trec de clipa aceea? Obsesiv, numai asta am in cap de un an. Si cat ma infurie cand mi se spune: sa-ti faci un copil si apoi sa vad daca mai esti asa buna in teorie….
Fii puternica, Alma!
Alma, iti recomand sa intri pe link-ul ala si sa citesti povestea. Este o poveste ingrozitor de trista, dar care s-a terminat cum nu se putea mai frumos. Te rog…intra si citeste…
Alma, pe mine nu m-a consolat niciodata ca si alte femei au trecut prin ce am trecut eu. Multe imi spuneau ca uite, mi s-a intamplat si mie si mie si mie. Si ce daca? Suntem atat de diferite, nu putem contoriza intensitatea durerii, o simtim si gata. Daca suntem puternice ne ridicam singure, daca avem nevoie de ajutor specializat il cerem sau invatam sa traim cu durerea in noi. Viata este uneori suferinta. Dar este si multa bucurie pe care TREBUIE sa o vedem.
Alma, imi pare sincer rau. Felicita, are dreptate: nu te poti consola stiind ca si alte femei au trecut prin ce ai trecut si tu. Fiecare femeie este diferita iar felul in care fiecare simte durerea dupa pierderea unei sarcini nu este comparabil. Nici eu nu reuseam sa imi revin, simteam durere, vina, furie. Dupa 3 ani de suferinta, am mers la un psiholog pentru cateva luni si m-a ajutat. Este ok sa ceri ajutor specializat, atunci cand te doare sufletul si nu mai poti „trai”.
Stiu ce zici. pana acum jumatate de an nu ma gandeam la copii, nu era momentu, voiam sa termin facultatea, sa fac nunta, oricum aveam alte „planuri”, dar un consult la doctor mi-a adus o veste nu tocmai buna, cancer endometrial la 26 ani, un caz extreme de rar la varsta asta, asa ca am pierdut orice sansa sa fiu mama si odata cu asta am pierdut si o parte din mine.
Roxana, imi pare rau. Off…. Aveti dreptate. Iata ca sunt zile cand sunt constienta de ce am, dar sunt si zile cand am convingerea ca nu am nimic. Gresesc enorm insa. Va doresc sa gasiti in dumneavoastra putere si energie sa aveti o viata frumoasa pe mai departe de acesti 26 de ani, in ciuda tuturor incercarilor.
Imi pare rau ca s-a interpretat ca ma consolez cu faptul ca stiu ca si alte femei au trecut prin aceasi durere… Poate m-am exprimat in acest sens, dar nu asta am vrut sa spun.
Nimic nu ma consoleaza, cu atat mai putin durerea altei femei. E atat de crunta si te seaca in suflet ca nu pot sa o doresc alcuiva. Dimpotriva, imi doresc enorm sa nu se intample nimanui.
Dar……. sunt bine! Fiecare zi e o treapta urcata.
Am citit postarea ta si fiecare comentariu in parte…Nu am pierdut o sarcina insa am o minunatie de 6 luni si imi aduc aminte cat de fericita am fost in ziua in care am aflat ca sunt insarcinata,si mai apoi fiecare luna in care crestea .Nu pot sa imi imaginez cum ar fi fost ca la un moment dat sa nu mai fie acolo … De aceea aveti toata admiratia mea!Sunteti niste femei puternice ! Pupici
Am avut 3 copii, pana cand sa il pot naste pe al 4-lea. Tuturor le-am auzit inimioara batand si i-am vazut pe ecranul ecografului: frumosi, perfecti, mi-am imaginat viata cu ei, langa ei, tinandu-i in brate, citindu-le povesti, mergand cu ei de mana la scoala. Eram plina de speranta de fiecare data, precauta; deodata, fara nicio logica, totul s-a oprit. Dupa fiecare sarcina pierduta, am murit si eu incet, voiam sa mor sa fiu langa ei, nu am mai fost ce eram inainte, voiam sa adopt, doar sa nu mai trec prin asa ceva; pentru o vreme, am vietuit din inertie. Si inertia asta m-a facut sa pot spera inca o data, sa mai incerc inca o data. Si am reusit, baietelul nostru a ramas cu mine, langa mine. Nu stiu ce as putea sa le spun mamelor de ingeri, pentru ca stiu ca orice cuvant doare: ca nu are nicio logica ce s-a intamplat, ca nu exista motive, ca nu au nicio vina, ca durerea va fi acolo, dar cu timpul va amuti, ca ingerii vor exista intotdeauna in tine, in inima ta.
Pe mine ma enerva la culme cand imi spuneau ai mei sa nu mai plang si sa merg mai departe, ca si cand ei stiau ce e in sufletul meu. DE CE sa nu mai plang? Cum sa-mi jelesc atunci golul din suflet si durerea uriasa? A trecut ceva timp de atunci, n-am mai avut curaj sa incerc sa raman gravida asa ca avem o fetita minunata adoptata.
Printesa Urbana,
felicitari pentru cuvintele frumoase pe care le inlantuiesti cu drag de atata vreme.
Si da, ai mare dreptate cu „copiii care nu se nasc, dar care exista”. Cu doar 1 luna in urma, am pierdut o sarcina gemelara de 22 de saptamani. Si asta m-a schimbat complet. Toata aceasta experienta s-a cimentat in propria-mi fiinta. Si din pacate, chiar si daca voi reusi vreodata sa imi strang copilul / copiii in brate, nu ii voi putea „inlocui” pe cei pierduti in veci!
Iata povestea mea: http://ioanaraducu.wordpress.com/2014/10/24/octombrie-negru/
Cu drag,
Ioana
Ioana, multa putere si sper din tot sufletul sa reusesti intr-o zi sa-ti strangi copilul sau chiar copiii in brate.!
Desi am pierdut si eu doua sarcini, tot nu-mi pot inchipui asa o pierdere si suferinta ca cea prin care ai trecut tu 🙁
Draga Ioana, imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva. Pot doar sa imi imaginez ce simti atunci cand pierzi o sarcina.
Prietenul tau are mare dreptate! De fapt, experientele negative au menirea sa ne ajute sa ne bucuram mai bine de cele pozitive care vor urma. Eu ma consolez cu gandul asta de fiecare data cand ceva nu iese sau nu merge tocmai cum mi-as fi dorit eu.
Experienta mea este un pic diferita, dar nu mai putin traumatizanta.
Cand intr-un final ne-am hotarat se ne apucam sa facem un copil (era prin 2010) eram convinsa ca voi ramane insarcinata din prima luna. Am studiat tot ce am gasit despre ovulatie si ne-am apucat de treaba. Nu s-a intamplat nimic, nici a doua luna, nici a treia. Eram disperata, ajunsesem sa imi iau temperatura inainte sa ma ridic din pat dimineata, teste de ovulatie, nimic. M-am dus la medic cu problema mea. Doi medici m-au trimis sa fac sex non stop. Deja era sport ceea ce faceam noi. Am ajuns si la al treilea medic care a avut rabdare sa imi faca analize. Mai intai monitorizare ecografica a ovulatiei si tot nimic, apoi teste mai amanuntite care au dovedit existenta unui impediment: anticorpi spermatocitari. Adica eu aveam anticorpi care in contact cu sperma isi faceau foarte bine treaba. Concluzia, numai o minune ar fi facut sa raman insarcinata sau medicina moderna (inseminare sau FIV). Am trecut prin momente groaznice, de care nu vreau sa imi aduc aminte, teama ca niciodata nu voi avea un copil. Sotul m-a sustinut, mi-a zis, lasa ca vom adopta, sunt atat de multi copii care nu au parinti. Dumnezeu ne va ajuta. Eu refuzam sa cred ca nu voi fi mama. Am inceput tratament si toata nebunia. Prima data, prin inseminare, nu am reusit. Eram distrusa. A doua incercare, FIV, am reusit din prima si nu puteam sa ma bucur. In primul trimestru nu am vrut sa anunt nici macar familia, de teama sa nu se intample ceva. Incepand cu al doilea trimestru, am inceput sa ma bucur de sarcina, de tot ceea ce simteam. Cand am nascut, o minune de fetita in aceeasi zi cu tatal ei (ce intamplare?, el a fost ferm convins ca vom avea un copil si Dumnezeu i-a trimis unul fix de ziua lui) tot nu imi venea sa cred. Apoi am invatat sa ma bucur de ea in fiecare zi, o studiam, o tineam in brate si vroiam ca momentele acelea sa imi ramana in minte pentru toata viata pentru ca nu stiam daca voi mai avea parte de ele. Apoi timpul a trecut si ne-am dorit un al doilea copil. Ne-am apucat de treaba in speranta ca de data aceasta se va intampla natural. Trecuse aproape un an cand iar ne-am prezentat la doctor. Eram dispusa sa trec prin inca o sesiune de tratament ca sa mai avem un copil. Exact cand doctorul mi-a trimis schema de tratament, am aflat ca sunt insarcinata. Dumnezeu ne-a mai trimis inca o minune. Culmea, data estimata a nasteri este de ziua mea, de data asta. Probabil ca acum am fost eu cea care a crezut mai mult.
Asa ca, toate relele vin sa ne invete sa ne bucuram de ceea ce avem si sa speram ca ceea ce urmeaza sa avem va fi si mai bun.
In fiecare seara ii multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat si ii cer doar sa ne tina sanatosi!
Tu m-ai facut sa cred (si mai tare!) ca nimic nu este intamplator.. felicitari pentru minuni!
Nu toate femeile mai pot avea copii dupa o astfel de experienta. Si apoi e atat de simplu pt celalalte sa isi spuna in comentarii la diverse posture: „tu nu intelegi, nu ai copii”
In septembrie s-au implinit doi ani de cand am pierdut si eu o sarcina, la 19 saptamani. Un baietel. De vina am fost noi, un medic dezastruos, o amniocenteza prost executata si o multime de decizii proaste. Acum o luna am nascut un alt baietel, sanatos, dar nu il pot uita pe cel care aproape a fost. Si el era sanatos. Ma doare sufletul ori de cate ori trec pe langa spital si, uneori, nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca daca atunci as fi facut alte alegere, Bogdan nu ar mai fi fost pe picioarele mele acum, dormind leganat. Ma uit la el si imi vine sa il mananc de drag, dar tot ma gandesc, uneori, ca el este aici pentru ca altul nu a mai fost. Dupa care ma simt vinovata ca ma gandesc asa, astfel incat, pana la urma, aleg sa nu ma mai gandesc prea mult.
As vrea insa sa las un link la povestea mea. Stiu ca moderezi comentariile, asa ca, daca nu e ok, sterge link-ul. Am vazut, insa, ca amniocenteza este tratata cu tot mai multa usurinta. Si nu este. Eu am ales riscul unei amniocenteze in locul unui risc de 1 la 237 pentru Trisomie, desi riscul de pierdere a sarcinii era mult mai mare. Sper ca povestea mea sa atraga atentia ca amniocenteza este periculoasa si, mai ales, ca trebuie ales cu multa grija medicul care o face: http://www.toypedia.ro/despre-amniocenteza/
Ella, la 18 saptamani de sarcina si eu am trecut prin amniocenteza, si, Slava Domnului, am trecut cu bine si eu si copila.
Imi pare rau pentru tine si pierderea ta, si ma bucur nespus ca acum Bogdan va face zilele frumoase.
Si mai rau imi pare insa de faptul ca exista medici carora nu le pasa de inca o viata.. al meu, unul renumit si ridicat in slavi, mi-a zis inainte de a face amniocenteza ca sunt 60% sanse sa aiba ceva cea mica, dar nu-i bai, fac avort si sunt tanara..mai pot face alt copil!..
zi si noapte, pana am aflat rezultatele, m-am rugat sa nu aiba nimic, si Dumnezeu m-a ascultat..dar zilnic imi rasunau cuvintele lui in cap! 🙁
M-am regasit complet in aceste randuri… e dureros si greu sa pierzi o sarcina..
Am trecut prin asa ceva in aprilie, o sarcina de 5 luni, un copil nevinovat, a fost greu sa inteleg, insa incerc sa ma impac cu ideea si sa accept ca asa a fost sa fie… iar Dumnezeu imi va da alt copil 🙂
Trebuie sa avem putere, e adevarat ca orice ti-ar spune cineva, pare de prisos si ai impresia ca nimeni nu te intelege… insa e important sa fii tare si pentru familie, pentru tata, care e la fel de implicat si care sufera la fel de mult 🙁 E important sa fim puternici impreuna, nu sa-i dam deoparte pe ceilalti… Dumnezeu e mare!
Ii scriu Almei, caci mi au dat lacrimile la comentariul ei. Draga suflete, nu esti moarta. Inima ta nu e moarta. Furia te poate manca de vie, iarta-ma ca iti scriu, dar fa un efort si adu-ti aminte sa te iubesti din nou. Nu porni pe premiza ca nu te vei vindeca. Nu pastra negatia in viata ta, nu uri, nu te infuria. Daca e ceva ce trebuie sa faci si contine un NU – NU mai asculta ce zic unii si altii. O sa faci un copil superb intr-o zi si toate se vor sterge si iubirea o sa vindece toata durerea care a fost. Te rog adu-ti aminte si iubeste-te din nou. Si iarta-ma ca am indraznit.
Voiam sa mai adaug ceva: uneori cand este prea greu sa vorbesti si sa iti deschizi sufletul celor din familie, pentru ca stii ca nu au cum sa te ajute, ca te grabesc si ca se asteapta sa fii cum erai inainte, este ok sa cauti ajutor la un specialist, un psiholog (sincer, nu recomand preotii pentru ca mesajele lor pot fi dogmatice si culpabilizante pentru mame). Decat sa stai la cafea cu o prietena care iti poate spune niste lucruri nepotrivite care te vor durea si mai tare, mai bine mergi la un psiholog; nu inseamna ca esti nebuna, ci doar ca nu poti trece singura peste o experienta sfasietoare.
Cand te doare sufletul, trebuie sa mergi la un specialist, asa cum, atunci cand te doare stomacul, mergi la gastroenterolog, sau pentru plamani, mergi la pneumolog.
Sa vorbesti cu un psiholog, nu vindeca, doar ca face mai suportabila durerea, poate mai repede iar reconstructia ta ca om nu va fi atat „schingiuitoare”.
Mamici frumoase,
citesc cu lacrimi in ochi cometariile voastre. ce as putea sa va spun ce nu s-a mai spus?!
Sa fiti tari? sa mergeti mai departe? sa nu va pierdeti speranta?! ca puteti si e ok sa plangeti mult, mult, sa va exteriorizati furia si durerea?!
Pot doar sa-mi indrept energia pozitiva si gandurile de bine catre voi si sa va trimit virtual un zambet cald!
Mai pot sa ma ofer voluntar cu ambii umeri si bratele larg deschise pentru oricare simititi nevoia!
(Si da, stiu cum e sa fii frustrata, stiu cum e sa te revolti, sa te intrebi mereu, ca o placa de vinil stricata „de ce eu?”, „de ce mie?”, „de ce?, de ce?….” stiu cum e sa plangi pana la epuizare, sa adormi cu o poza de ecograf la piept, stiu, siut si acum doare la mai mult de 3 ani de la pierdere).
Te citesc de ceva timp, insa acum e prima data cand iti scriu deoarece ai atins un subiect pe care, din nefericire l-am trait si eu. In 2013, dupa 4 ani de incercari, am ramas insarcinata. Mamei mele i-am dat vestea pe 8 martie- un cadou minunat. Insa pe 9 martie eram deja internata, l-am pierdut. Si eu traiesc cu ideea ca a fost baiat…nu stiu de ce, simt eu asa. Cel mai greu mi-a fost cand am iesit pe usa spitalului…m-am simtit pustiita, goala, durerea era prea mare. Anul asta, pe 15 iulie am nascut o fetita minunata, este ingerul nostru si ne-a adus numai fericire. Dar, nu voi uita niciodata ca am mai avut un ingeras……
Ma bucur mult ca am gasit acest blog si unde pot sa fiu inteleasa.Nimeni din familie nu a inteles si nu intelege drama si se poarta de parca am pierdut o bratara.
Povestea mea incepe acum 3 ani cand dupa nunta am ramas insarcinata dintr-o singura incercare. Eram in culmea fericirii si am anuntat pe toata lumea cum am aflat. Insa dupa 3 luni a trebuit sa-i anunt si de vestea tragica. Am trecut singura prin toate procedurile: vestea la ecograful de la 3 luni ca nu ii mai bate inimioara(cu toata ca doctorita mi-a zis la 2 luni ca e perfect sanatos si nu o sa am probleme), chiuretaj si suferinta de a ramane goala. Sotul era plecat la studii in Italia si ai mei erau in alt oras. Eram insarcinata in acelasi timp cu alte 3 colege. Ele au dus sarcina la capat si postau pe facebook in fiecare zi poze si filmulete, iar eu nu ma puteam uita nici macar la un copil pe strada ca izbucneam in plans.
Am mai incercat sa raman, dar n-am mai reusit. Dupa un an jumate sotul a fost diagnosticat cu cancer, limfom. S-a tratat in Italia si medicul ne-a zis ca nu vor fi probleme de sterilitate. Insa surpriza….doar 4% dintre „campioni” mai sunt sanatosi. Ginecologul ne-a zis ca sunt foarte slabe sansele sa mai raman,plus ca nici nu ar fi indicat pentru ca 54% dintre „campioni” au malformatii la cap, dar ca pot fecunda si exista riscul ca fatul sa fie cu probleme.
Mi s-a dus speranta, nici macar nu mai pot incerca, nu mai am sansa sa stau cu sufletul la gura in fiecare luna sa vad daca am ramas sau nu. Acum ne chinuim sa strangem bani de FIV, insa imi este mult prea frica ca nu o sa fie cu noroc.
De adoptat nici nu vreau sa ma gandesc…vreau sa il simt in burtica atunci cand da din picioruse, vreau sa simt cum e sa alaptezi, vreau sa simt fiecare clipa cu bune si rele.
Multumesc ca m-ati ascultat si ma bucur mult ca v-am gasit!
Irina, imi pare atat de rau ca treci prin toate astea! Dumnezeu sa va dea putere si minuni se produc!!
Irina, la fel am gandit si eu, ca vreau sa il simt pe bebe eu din prima clipa insa acum, dupa exact doua luni de cand e gogosica la noi acasa, parca s-a stres cu buretele suferinta, neimplinirea si disperarea. Incearca FIV, Doamne ajuta sa reusiti insa nu spune NU adoptiei, te poate implini ca MAMA, ca FEMEIE. E adevarat ca nu participi la o parte din viata puiului tau insa multumirea si implinirea este imensa.
Inca nu vreau sa iau in calcul adoptia. Am 30 de ani si chiar daca la varsta asta visam ca o sa am doi copii si o familie fericita, voi spera in continuare ca voi putea sa am un copil al meu si al sotului meu.
Multumesc frumos de incurajari si Doamne ajuta la toata lumea sa-si vada visul indeplinit.
Dragele mele, dar sunt femei care nu pot sa conceapa copii. Au incercat si 7,8 IVF-uri si nu au reusit.
Aveti cele mai bune intentii si suflete mari, dar ca uneori nu se poate aplica indemnul: „spera, curaj si iti vei tine pruncul in brate”. Este dureros sa auzi asa ceva.
Imi pare atat de rau si ma enerveaza ca in Romania:
1. nu exista psihologi, afecatati fiecarui spital, care sa intervina in primele momente dupa experiente traumatizante (deces, avort, nastere prematura, copil cu handicap, etc.).
2. legea adoptiei este atat de alambicata si cupluri care doresc copii se impiedica in hatisuri birocratice.
Ioana, esti o voce puternica in blogging-ul romanesc; poate lansezi o campanie de informare/sensibilizare cel putin pentru primul punct.
Este unul dintre cele mai rationale comentarii postate. Ii putem sprijini pe ceilalti si sa aratam empatie fara incurajari care pot crea mai multa suferinta. In Romania exista multi tineri care isi doresc sa lucreze cu pacientii din spitale, din pacate eu nu stiu sa existe un cadru oficial pentru astfel de servicii si cu siguranta bani nu exista pentru a-i plati. Poate sunt tineri psihologi care ar dori sa faca voluntariat in astfel de situatii, dar tot asa nu cred ca pot „intra” intr-un spital fara un cadru oficial. In mod ideal ar trebui sa existe un psiholog prezent pe sectie pentru aproape fiecare specializare in cadrul spitalelor. Nevoia de consiliere genetica, oncologica, chirugicala, post-traumatica este si mai acuta. Asa cum s-a spus inainte, in cazul pierderii unei sarcini, psihoterapia poate usura trecerea printr-un moment atat de dificil.
Dupa ce mi s-a intamplat mie (sarcina aproape la termen),in salon a venit,dupa vreo ora,psiholoaga maternitatii.A vorbit cu mine (atat cat i-am permis,mi-a fost imposibil atunci sa accept ideea,daramite prezenta unui psiholog) si cu sotul meu.I-a explicat care vor fi etapele care vor urma in ceea ce ma priveste si la ce sa se astepte.Sincer…le-am parcurs pe toate.Am apelat singura la ajutorul unui psiholog,o luna mai tarziu si mi-a folosit,singura nu as fi putut depasi starile.Subscriu,psihoterapia este de folos.
Atat de bine stiu cum este , pt. ca dupa fetita am pierdut 4 pui nenascuti…. am investigat, am cautat explicatii pe cai mai mult sau mai putin batatorite… am aflat raspunsuri , tratamente, dar teama ca daca voi esua iar ma descumpaneste.Fetita mea isi doreste o surioara/ un fratior si eu ma simt atat de neputiincioasa si doare cumplit!!! Nu ma pot vindeca, am zile si zile… dar , atat mi e clar , ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea de fetita care imi umple viata!
Eu cred ca ar trebui sa inlocuim sentimentul de gol si de insuficienta pe care il ai cand pierzi un copil cu acela ca nu esti defecta, nu esti imperfecta… Se spune ca durerea cea mai mare pe care un om o poate avea este aceea a pierderii unui copil. Dar sunt de parere ca poate fi depasita si, de asemenea, ca a fi mama nu este egal niciodata cu a da nastere. Daca ai iubire de oferit, o poti face si fara ca acel copil sa creasca in tine sau sa iti mosteneasca genele. Sunt femei care, din punct de vedere medical, nu pot concepe copii dar, totusi, cresc. Nu sunt mai putine mame decat celelalte, pur si simplu infrunta realitatea in mod pozitiv.
🙁 atat de multe am patit-o…cunosc si personal atatea care au patit-o si pe care am incercat sa le ajut si eu cum am putut, din experienta mea. Eu am avut o sarcina oprita in evolutie la 7 saptamani, auzisem inimioara deja :((. A fost groaznic, dar am avut sprijin si am trecut mai departe. Stiam ca ingerasul meu ne va veghea si va avea grija de fratiorul lui. La un an si o luna dupa asta am nascut un baietel perfect. Nu o sa uit niciodata prin ce am trecut atunci, si mereu o sa am o frica in suflet cand voi mai ramane gravida (la anul sper) Incerc sa nu ma mai gandesc la asta, dar as vrea sa pot ajuta cat mai multe persoane sa treaca mai usor peste experienta asta groaznica…as vrea sa va imbratisez pe toate!!!:(
E greu cand e prima sarcina. E greu sa duci o sarcina 37de saptanani. E greu cand încep durerile, mergi la spital si ti se spune ca nu are ritm cardiac. E greu cand ti se spune ca v-a trebui sa nasti natural. E greu la sfârșit cand ti se pune in brate un bebelus frumos care pare ca doarme, dar pe care nu-l vei putea lua acasa. E greu cand vin sa ti-l ia, il pierzi pentru a doua oară!
E greu cand primești certificatul de deces, cu o linie in loc de nume. E greu cand ajungi acasa si trebuie sa impachetezi tot. E greu sa zambesti pentru a arata celorlalti ca esti „bine”.
E greu sa-ti faci curaj sa incerci iar….
Au trecut 5 luni de atunci si am impresia ca totul s-a întâmplat ieri. Numai chipul micutei mele, parca începe sa mi se stearga din memorie cu fiecare zi care trece.
Uneori se întâmpla sa ii ai, sa ii cresti 37de saptamâni in pantecul tau, si apoi sa-i pierzi-pe ei copiii sanatosi dar fara soarta.
Cum treci peste asta?! Ce/cine iti garantează ca nu se v-a întâmpla din nou?!
Elena, o imbratisare stransa pentru tine! Mie imi pare rau uneori ca nu am vazut-o, avea 32 de saptamani.
Asta mi se pare cel mai groaznic lucru din lume!:(( Elena, stiu ca nu te ajuta, dar primeste o imbratisare de la mine!!
Imi pare rau pt pierderea ta Printesa,exact pe 30 martie 2011 am rupt apa eram insarcinata cu primu copil Valentina,sa nascut pe 31 martie la 00:40.
se pare ca sunt asa dese lucrurile astea…stiu doar cateva femei care n-au fost in situatia asta…eu nu ma numar printre norocoase…avort menstrual i-au zis….primul meu baietel, eram sigura ca e baietel, cum am fost si la Mihut…cata bucurie…2 zile a durat, atat de cand am aflat si pana l-am pierdut…
Scriu acest mesaj, primul de cand citest blogul cu regularitate, pentru ca rezonez cu subiectul de azi mai mult decat cu oricare altul de pana acum. O durere similara, si totusi cumva diferita, port si eu in suflet, zi de zi.
Tot prima sarcina a fost si a mea. Dupa 4 ani de relatie infloritoare, in care am stiut de timpuriu ca el va fi omul vietii mele si tatal copiilor mei si in care am visat neintrerupt la clipa in care viata noastra va fi pregatita pentru un pui de om, iata ca visul se implinea – in a doua luna dupa ce decisesem sa incercam, testul a fost pozitiv. Din punct de vedere medical am facut totul ca la carte, iar sarcina in sine nu mi-a facut probleme. Insa nimic nu ne-a putut pazi. Primul semnal de alarma a fost ecografia de bitest, apoi analiza bio-chimica si amniocenteza ne-au confirmat verdictul – anomalie genetica. In cazul lui a fost Trisomia 13, Sindromul Patau, o malformatie ce apare la una din aprox 15.000 de sarcini si e necrutatoare. Forma care il afecta pe el era o manifestare foarte rara si desi doctorul a insistat ca n-am fi putut face nimic sa prevenim asta (genetica e un joc de noroc si uneori pur si simplu nu dai 6-6), nu ne puteam gandi decat ca puiul nostru nu avea nici o sansa la viata – ori se oprea din evolutie, ori nu supravietuia nasterii, ori i se opera inimioara sau plamanii la scurt timp dupa nastere. Oricum ar fi fost, nu-l puteam salva. De asemenea, mai era si argumentul genetic – modul in care se manifestase anomalia sugera ca fusese transmisa; cu alte cuvinte, unul din noi putea sa fi fost cauza. Timp de aproape doua luni vietile noastre au fost un haos de ganduri, intrebari si nesfarsita durere. Intr-un final, am ajuns la cea mai grea decizie din viata noastra – m-am internat pentru intrerupere si cu sufletul frant, am inceput sa iau pastille; sarcina avea deja 19 sapt si nu vroiam cezariana sub nici o forma, asa ca nasterea trebuia declansata natural, ca in cazul unei sarcini ce si-a depasit termenul. Organismul meu a rezistat cu incapatanare, insa, si a refuzat sa intre in travaliu. Timp de peste 3 sapt am fost supusa unor tentative repetate de declansare, fara rezultat. In tot acest timp mi-am simtit puiul cum creste, cum se misca, i-am auzit inimioara si i-am vazut piciorusele si m-am intrebat in fiecare zi daca am luat decizia corecta, pana cand, exact in ziua in care am decis sa merg acasa si sa las natura sa-si urmeze cursul (oricare ar fi el), au inceput contractile severe. A durat doar 4 ore, iar pe 24 Septembrie, la 2.30, puiul meu Tudor Gabriel a iesit in lume, mic si neajutorat in saculetul lui intact. Mai tarziu am aflat ca inimioara i se oprise cel mai probabil in aceeasi zi.
Fizic sunt bine acum, m-am recuperat complet, iar testele genetice pe care le-am facut si eu si omul meu ne-au confirmat ca nici unul din noi nu a fost purtator; cu alte cuvinte, dezastrul a lovit ‘din senin’. Statistic, urmatoarea sarcina ar putea fi sanatoasa.
In suflet, insa, nu voi mai fi niciodata la fel. O parte din mine a murit in clipa in care l-am simtit parasindu-mi trupul si simt ca nimic in lume nu va putea vindeca acea rana. Incerc sa nu plang, de teama ca nu ma voi mai putea opri. Incerc sa nu ma gandesc, de teama ca voi incepe sa plang. Stiu, insa, ca nu am cum sa fug.
Nu pot sa-mi imaginez cum o sa fie ziua in care ar fi trebuit sa se nasca…
Nu ştiu ce sa zic, nu am cuvinte, atâtea Poveşti triste…
O sa las blocul unei mame greu încercate, ce a pierdut 3 copii in 2 sarcini, o mama pe care o admir si care m-a impresionat prin puterea ei, prin modul ei de a nu se da bătută. Am ajuns pe blocul ei citind un articol despre cum încerca sa isi salveze gemenii, pierduse lichidul amniotic si nu renunta la sarcina. Am sperat alaturi de ea, am suferit alaturi de ea… Uneori ma-ntreb cum pot duce unii atata suferinta:
http://dianawrote.com/2014/11/life-after-loss/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+hormonal-imbalances%2FWAeL+%28DianaWrote%29
V-am citit pe fiecare şi mi-au dat lacrimile. Am un nod în gât şi acum. Vă mulţumesc şi vă admir că sunteţi atât de curajoase să vorbiţi despre asta. Sunteţi minunate, DOAMNELOR!
M-am simţit înţeleasă, deşi drama mea e diferită de a voastră – eu n-am pierdut niciun copil, în schimb nu voi putea avea niciodată. Eventual s-ar putea spune că i-am pierdut pe toţi copiii pe care aş fi putut să-i am.
Vorbesc rar despre asta, rar spre deloc. Nu vreau să întristez pe nimeni şi nu ştiu cât aş fi de înţeleasă, cu toată bunăvoinţa din lume. Citindu-vă pe voi, m-am simţit, cum spuneam, înţeleasă. Încă o dată, vă mulţumesc.
Mnah, eu continui sa zic ca credinta e pentru oamenii cu vieti perfecte, ale caror unice probleme sunt ca vecina si-a luat frigider mai misto decat al lor si ca seful a tipat in sedinta. Adica nah, le inteleg pe gagicile care se agata de dumnezeu ca sa treaca peste asa ceva, e dreptul lor, dar eu una nu pot sa trec peste intrebarea esentiala: de ce o femeie care isi doreste copii pierde sarcini iar alta femeie ii arunca in sant unul dupa altul si tot ramane insarcinata.
Nu stiu daca va ajuta cu ceva, poate e doar o „prostie” de a mea care m-a ajutat sa merg mai departe. Eu cred ca ne nastem cu sufletele lor in jurul nostru si intr-o zi or sa-si gaseasca drumul spre noi. Si mai cred ca sufletul care s-a intors din drum prima data a revenit mai tarziu cand a stiut ca o sa fim mai bine.
http://easiea.blogspot.ro/2013/06/de-ce-am-luptat.html
Eu nu voi reusi sa inteleg de ce copiii mor. Unii spun ca prin aceste pierderi devenim noi oameni mai buni si/sau invatam sa iubim si sa apreciem unele lucruri, viata etc. Dar de ce trebuie sacrificata o fiinta nevinovata???? Eu am o fetita minunata si am incercat sa mai facem inca un copil, dar sarcina s-a oprit din evolutie la 6 saptamani. Chiar daca am deja un copil, tot m-a cuprins disperarea si tot ce am simtit cand mi s-a dat vestea a fost sa se crape pamantul si sa ma inghita. Fetita mea a fost ancora de care m-am agatat sa nu cad prada depresiei. Pe mine nu m-au incurajat cu nimic statisticile sau faptul ca analizele nu au scos la iveala vreun motiv altul decat probabilele anomalii cromozomiale pentru care se pierd 1 din 5 sarcini. Durerea mea a venit si din faptul ca prima sarcina a fost perfecta din toate punctele de vedere, ecografiile erau minunate, eu m-am simtit bine (cateva greturi la inceput), am fost pe picioarele mele pana la nastere. Disperarea mi-a fost agravata pentru ca desi embrionul murise, sacul gestational nu, ceea ce m-a dus prin alte ecografii si analize de beta hcg in decurs de aproape 1 luna ca sa fie 100% siguranta ca nu este cumva o sarcina mica. Eu continuam sa ma simt gravida cu toate simptomele dar inauntrul meu zacea un embrion mort. Am ales chiuretajul cu anestezie generala si il recomand pentru situatii similare, a fost scurt, fara durere. Dar nu am uitat si nu voi uita, si nu ma pot impaca cu gandul ca acest copil s-a dus posibil ca sa-i faca loc altuia. Nu este cinstit! Si chiar daca voi mai incerca, nu stiu daca voi mai putea fi relaxata in timpul sarcinii…
e groaznic.am pierdut sarcina pe 2mai.a trecut o luna si ceva.nu imi vine sa cred ca a trecut atat de mult timp.parca s-a intamplat ieri…..a fost cea mai groaznica zi din viata mea.cand mi s-au spulberat toate visele.si mi-a fugit pamantul de sub picioare.
la ecografia de 10 sapt.mi s-a spus ca sarcina e oprita din evolutie de la 7 sapt si 3 zile( la 7 sapt si o zi am facut prima ecografie-totul era ok).nu intelegeam de ce.de ce mie.
am mai auzit cazuri.dar nu ma gandeam ca asta mi se poate intampla tocmai mie..intodeauna te gandesti ca tie nu ti se poate intampla..si mi s-a intamplat…
a fost prima mea sarcina.obtinuta destul de usor…la fel de usor s-a si terminat….
in primele 2 saptamani ma trezeam dimineata si speram sa fi visat urat.in fiecare dimineata..sa fi fost doar un cosmar…
am tot felul de ganduri.vad atat de multe cupluri care nu au copii…imi doresc din tot sufletul un bebelus.sa fim o familie intreaga..
e greu.e foarte greu.mai ales cand vezi in jurul tau numai prietene rude insarcinate.te intrebi ce e in neregula cu tine…
O sa fie ok, am patit si eu si acum am 2 copii sanatosi! E greu acum, dar o sa treaca, o sa fie bine! Imi pare f rau ca treci prin asta.