Era odată o doamnă care nu putea avea copii.
– De ce nu putea, mami?
– Era puțin bolnavă, Sofi.
– N-avea soțul ei?
– Nu, era singură.
– De ce, era rea?
– Nu, puiule, dar soțul ei plecase undeva departe.
– De ce?
– Nu știu, iubito, că nu îl cunosc.
– Da, așa este.
Bla bla iese Degețica din floare, se iubesc ele două, pac o fură broasca și o duce departe în fundul lacului, de unde ea decide să fugă. Și evadează cu ajutorul unui fluture.
– Unde se duc, mami?
– Departe de broscoiul cel urît.
– De ce nu se întoarce la mama ei?
– Mda, bună întrebare. Cred că nu mai știa drumul.
Sau așa era ea, ușărnică.
Așa, și o răpește cărăbușul și fuge de-acolo că o bîrfeau cărăbușele, și ajunge la șoricel.
– De ce nu s-a dus acasă la mama ei unde era cald?
– Că s-a rătăcit, Sofi, nu mai știa unde-i casa ei.
Sau îi plăcea prea mult aventura.
Așa, și bla bla rîndunica, o invită să fugă cu ea.
– Păi de ce iar fuge?
– Că e urît sobolul și nu vrea să se mărite cu el.
– Dar a spus că se mărită!
– Așa e, dar s-a răzgîndit. Nu e frumos ce-a făcut.
– A fugit și de la broscoi și de la cărăbuș și de la șoricel. De ce fuge Degețica?
Să-l întrebăm pe psihoterapeutul ei, sigur are o problemă cu commitmentul.
– Așa e firea ei, Sofi.
– De ce nu o caută pe mama ei?
– Pentru că nu crede că o mai poate găsi.
Sau pentru că îi place viața în sălbăticie, cine știe.
– Vreau s-o găsească, mami.
– Bine, o s-o găsească.
Bla bla fuge cu rîndunica, țările calde, prințul Degețel, nuntă.
– Și la nuntă, cine apare, Sofi?
– Mama eeei! Care a căutat-o și la broscoi și la cărăbuș și la șoricel…
– Daaa, și uite-așa totul se termină cu bine, sînt fericite Degețica și mama ei…
– Și sobolul?
– El a rămas cu șoricelul, prietenul lui.
Fuck sobolul, cui îi pasă de el, e urît!
– Și cărăbușul?
– A rămas cu cărăbușele lui.
– Frumoase!
– Acum dormim?
– Nu, mami, că mi-e milă de sobol, săracu de el, e așa de urîîît…
Ei poftim. Am ales povestea asta că nu moare nimeni, nu se taie burți, nu arde nimeni în flăcări. Și nici asta nu e bună, că sînt rănite sentimentele sobolului. Musai trebuie să scriu eu niște povești, cu folclorul internațional ajungem clar direct la psihopupu.
PS: Am deja numele primei povești și numele personajelor principale, mult nu mai durează, încă trei insomnii și mă public!
Abia așteptăm poveștile Sofiei. 🙂
Foarte interesant, ce logica exerseaza copiii pe povestile astea clasice. Al meu comenteaza, la toate personajele umane – dar si la unele animale care i se par asa, mai neajutorate (Shere Khan din Cartea Junglei, par ezampal!!!) – „Unde-i mama lui?”, „E trist. Sa vina mama lui sa-l pupe”. Sau personajele care pleaca sunt insotite de parinti – deci Scufita Rosie se ducea in padure cu mamica ei si cu taticul ei, de nu mai are intriga nici o logica (pe asta mi-a povestit-o educatoarea, noi n-aveam Scufita in repertoriu, mi se pare destul de sinistru ca o mananca lupul).
Hihi 🙂 Sofia ar fi in stare sa o duca pe Degetica la psiholog ca prea nu ii place viata de femei asezata :)))
Si fetita mea pune intrebari de genul: unde e mamica lui? a plecat? unde? ce face? de ce nu vine? si tooooot asa. Eu cred ca asta dovedeste once again ca la varsta asta mamica e privita ca pe omul cel mai important din lume si mamica salveaza mereu puiul din situatiile dificile.
Abia astept sa ajungem si noi la etapa voastra. Pare asa de pumooos! In alta ordine de idei….tot raul spre bine, as usual. Insomniile au ajutat la publicare :). Can’t wait!
Al meu are acum o problema cu o poveste de-a lui Sven Nordqvist (seria cu Petterson si Findus, superbe carti!) unde un cocos face multa galagie, apoi isi face de cap si in final dispare, dar lasa in urma niste gaini fericite si-n asteptare de pui. Prima lectura a cartii a fost premiera si pentru mine si nu m-am asteptat la raul de intrebari ce a curs dupa :)))))) Inca n-am gasit ce sa-i zic. Adica un cocos, zece gaini fericite si puisori pe drum… combinatie de durere de cap…
Alexandra, cartile astea sunt traduse si in romana? Eu nu am gasit decat in germana… si nu stam deloc bine, chiar deloc 🙂 la astfel de traducere.
Daca iti dau niste insomnii de ale mele (nu ca n-ai avea destule) crezi ca merge mai repede?
Fiu-meu era destul de marisor (nu mai stiu cati ani avea, dar citea singur, deci era destul de marisor, cel putin 6-7 ani sigur avea). Si intr-o buna zi am intrat intr-o librarie si am gasit o gramada de carti de copii la mare reducere. Asa ca am cumparat o multime, fara sa le cercetez in prealabil. Printre ele, si o carte cu Pacala. Fiu-meu a luat-o la citit, si vreau sa zic ca a ras in hohote cred ca 3 ore non-stop, cat a tot citit la cartea aia. A doua zi, de curiozitate, am luat-o si eu un pic la studiat, sa vad ce-i asa amuzant. Frate, m-am ingrozit, mai rau ca-n filmele de groaza: Pacala a taiat coada cainilor popii pe care ii chema marar si patrunjel si i-a bagat in supa, a spintecat copilu’ popii, l-a curatat de maruntaie si l-a atarnat de grinda (pt ca ii zisese preoteasa sa curete si sa grijeasca copilul), l-a omorat si pe popa nu mai stiu cum, dupa care a inecat tot satul intr-un lac, dupa care a plecat in satul urmator unde a gasit o femeie si s-a insurat dar nah, a ramas iar de serviciu la prunci (ai lui, de data asta) si i-a casapit si pe astia in felurite moduri (fara intentie, de buna seama, atata doar ca omu’ lua literal orice indicatie). Ce sa zic, folclorul international mai are pana sa-l prinda din urma pe ala romanesc vreo cativa ani lumina in materie de sadism. Deci, daca aveti oaresceva fetite delicate pe acasa, sub nicio forma sa nu cumparati vreo carte cu povesti cu Pacala. Baietoiu’ de fiu-meu s-a amuzat, naturile mai sensibile ar putea fi marcate pe viata…
Asta-mi aduce aminte de o alta chestie de pe cand era copilu’ in clasele primare, m-am dus sa-l iau de la scoala si ei erau in curte, se „jucau”, in sensul ca baietii se invarteau asa, in cercuri, ca niste gaini bete cu aripa rupta si piuiau jalnic, iar fetele boceau de sareau camasutele pe dansele…o scena extrem de stranie, paa am aflat subtextul: li se citise la clasa Puiul, si fetele sensibile s-au emotionat si au plans nitel. Baietii s-au gandit ca ar fi teribil de amuzant sa le aduca aminte de puiul ala amarat, asa ca au „pus in scena” agonia bietului zburator, si fetitele bietele plangeau pe rupte.
Iti ofer perspectiva mea, fara nici o intentie de a discuta (nu e cazul) alegerile tale privind povestile spuse Sofiei. Dupa ce am citit Vrajitoarea trebuie sa moara (psihologia basmului) ed Trei, nu am mai vrut sa citesc vreodata copiilor basme clasice. Argumentul este ca reflecta o serie de probleme si un mod de gandire ce nu si gasesesc locul in gandirea si societatea actuala. Pe de o parte ceea ce am scris mai sus, pe de alta parte este faptul ca o poveste ptr adulti, a fost adaptata sa devina basm-pastrand elemente, eliminand altele. Plus traducerile repetate. Cumpar si citesc alte povesti de ex acum -stejarul pitic cel mai bun tatic sau Gorilla -anthony browne.
Draguta logica:)Imi place de tine ca ai atata rabdare sa gasesti raspunsuri multumitoare pentru ea.Asteptam cu nerabdare povestea de la tine!
Nepotica mea mi-a spus despre ursul pacalit de vulpe, ca „usul sa nu mai ascute de vupe,sa ascute de Andeea,ca Andeea face bine la us” 🙂
:)))) Doamne, ce am mai ras! Cred ca Sofia o sa fie urmasa lui Freud. 😀
Eu plangeam si visam urat la toate povestile clasice, cand eram mica. Asa ca mama inventa povesti in fiecare seara. Problema era ca, apoi, nu le mai tinea minte(ar fi trebuit sa ia notite), si cand eu ceream o anume poveste (povestea cu vacuta si pisicuta care merg sa cumpere lapte) ea nu prea mai stia ce si cum, iar eu o corectam. Oh joy! 🙂
In alta ordine de idei, nici eu n-am inteles-o vreodata pe Degetica, e cam nehotarata fata asta…
Cred ca este o chestie cu Degetica asta:).Fiica mea,Anais are un an jumatate ,ma pune sa citesc toata ziua aceasta poveste .Citesc o pagina,ne uitam la poze…micuta stramba din nas(la propriu)…nu-mi pace (nu-mi place )…ata cauta(cauta alta)….mai cautaam alte povesti,mai trece timpul si iar ma intreaba de Degetica?!
E minunata Sofia. Cum se gandesc ei la toate! Eu, de exemplu, abia cu ajutorul fetitei mele am descoperit ca unii ilustratori nu citesc intotdeauna povestile cu atentie, mai ales in ce priveste vestimentatia :-). In timp ce ii citesc, ea se uita pe poze si mereu aud : „de ce are aici Dorothy amandoi condurii fermecati, ca deja ii furase vrajitoarea unul?” „de ce are zana rochita roz daca scrie ca e alba?” ” de ce e Heidi in rochita daca scrie ca iesit in camasa de noapte?” etc etc, nu le mai retin.
Iar solutiile ei pasnice pt conflictele din carti sunt la ordinea zilei. si, da, e cam multa violenta in povestile clasice…
Printesa esti adorabila!! Imi place f mult cum scrii!!
Te citesc o drag!
Numai bine!
Am cumparat toata colectia de povesti culese de Petre Ispirescu, „Basmele romanilor” pe numele ei. Ce-o fi fost in capul meu, nu stiu… Am deschis la intamplare si am dat peste o poveste horror, cum sunt, de altfel, toate. O baba (asa zice povestea, nu o fac eu :D) este curtata de un tanar si ajung sa pregateasca nunta. Long story short: flacaul o pacaleste pe baba sa plece in padure, unde o sfasie lupii. Scena e descrisa cu lux de amanunte. Habar nu am cum poti sa dai o astfel de carte unui copil si sa te astepti ca doarme linistit toata noaptea. Oribil.
Deci, „Capra cu 3 iezi”, „Scufita Rosie” si altele asemenea sunt parfum. Macar se termina cu bine pentru personajele pozitive.
Ah, si mai am o problema si cu cantecelele pentru copii, cu versuri gen „Ce sunt eu de vina/de-l calca o masina”. Probabil ati vazut cu totii animale calcate de masina… nu mi-e clar ce e dragalas in asta si ce ar trebui sa se nasca in capsorul copiilor nostri cand le cantam astfel de cantecele.
Mda, noi am inlocuit cu „de-l pisca o albina….” dar cand fie-mea aude varianta originala e putin descumpanita… 🙂
Daaa, vrem povesti frumoase! S-ar vinde cartea ca painea calda! 😀
Toate povestile copilariei noastre sunt cam creepy. Alba ca Zapada trece printr-o gramada de intamplari care mai de care mai morbide, Capra cu trei iezi, la fel, numai sange pe pereti, Cei 3 purcelusi trec si ei prin chinuri groaznice, Scufita Rosie cu bunica mancata de lup, Hansel si Gretel lasati in padure de parinti, toate au motive bune sa-i faca pe bietii copii sa planga. Mai ramane ceva de citit?
Da.mai sunt pixi si povesti terapeutice de l ed.aquila
E interesant ca Sofia e atat de perseverenta si ancorata in realitate. Imi amintesc ca citind (mult mai tarziu) Degetica, aveam si eu un prim gand de „de ce nu se intoarce acasa” dar apoi ma luam cu firul narativ si uitam de „acasa”. Poate eram eu singura care nu mai vedea padurea de copaci…
Copiii generatiei de acum isi pun mai multe intrebari si sunt (unii) mai empatici decat eram noi. Si una si alta sunt de incurajat, din punctul meu de vedere. Mi se pare ca noi eram prea doritori sa multumim pe toata lumea si sa nu iesim din normal, din cuvantul adultilor, sa nu suparam, sa nu cumva sa contestam autoritatea adultilor (chiar daca unii erau mai prosti ca parii din gard :). De-aia mi se pare un progres ca ii incurajam pe copii sa gandeasca, sa isi puna probleme morale, sa nu ia totul de-a gata si regulile altora de bune.
Povestile teoretic aveau un rol moralizator – mesajul trebuia sa fie unul pozitiv: binele invinge, daca faci bine ti se intoarce binele, ai grija sa nu te increzi in straini, ca nu toti iti vor binele, nu fi egoist, fii milos, ajuta-i pe altii etc. Nu tin minte sa ma fi afectat negativ (in nici un caz nu la nivel de visat urat noaptea) povestile, nici desenele animate cu Tom si Jerry, care si ele au doze de violenta, de rasism, etc. Ori nu eram eu empatica la varsta aia, ori in general intelegerea violentelor din povesti apare mult mai tarziu in procesul de maturizare, odata ce experienta de viata le ancoreaza mai bine in concret. Pentru mine la varsta aia era suficient sa stiu ca „raul” (lupul lacom, baba/vrajitoarea rea, etc.) era pedepsit. Sigur nu cautam mai departe de atat. Copiii de azi, rationali, empatici, atenti ma uimesc si ma impresioneaza!
Bravo voua ca va cresteti copiii asa frumos!
Ilustratia cu sobol din cartea mea cu Degetica nu-l arata asa urat. Era ca o cartita, un soricel-sobolan asa:))
Oricum, daca vreti povesti fara spintecari asa multe, Fratii Grimm sunt destul de simpatici. Eu am primit cadou prima carte chiar de 1 iunie, si era o carte groasa cu Fratii Grimm. Sigur, am tot avut carti de poezii pentru copii : Mos Barbuta, Balaioara, Prietenii Mirunei, Soricelul Ront si soricica Rontuna (care sigur nu se numea asa, dar astea erau personajele si desenele erau superbe; mai era una cu un iepuras si un ursulet care mergeau la gradinita) foarte dragute.
Sunt povesti care m-au marcat putin mai mult: orice de Hans Cristian Andersen, mai ales cele in care obiectele sunt insufletite; o carte veche de-a tatei, Tichia intelepciunii de Rose Wuhl, cu cele mai frumoase, mai calde si mai umane povesti pe care le-am citit vreodata. Si cand am crescut mai mare, Colind de Craciun de Dickens, si Minunata Calatorie a lui Nils Holgersson. Dar cautati cartea lui Rose Wuhl, poate s-a reeditat. E foarte, foarte frumoasa.
PS: In liceu, la olimpiada de romana, un coleg de la o clasa paralela, care era in trupa de teatru a liceului, a scris despre Capra cu trei iezi ca este o drama (aveam de prezentat o opera apartinand genului dramatic) multi ne-am aruncat la Jocul Ielelor, Mesterul Manole etc. Numai el cu Capra cu trei iezi. Evident, argumentele au fost exprimate serios, asa ca el a luat premiul intai.